Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[AlinB]

În prealabil postat de laurastifter

P. S. Să ştiţi că am spus-o pe un ton amical ironic, cu empatie, fiindcă şi eu, în primii aprox. 2 ani de când am început să mă angajez mai serios în viaţa duhovnicească, tot la fel făceam: răspundeam la orice prin citate. :) De aceea, mi-e relativ uşor să-i înţeleg pe colegii noştri de discuţii care recurg atât de frecvent la argumentul autorităţii. :) Doar că eu, în timp, m-am schimbat mult,

Bun, am inteles, fiind atat de avansata acum in viata duhovniceasca nu mai ai nevoie de autoritatea sfintilor, ai devenit tu insuti o astfel de autoritate, suficienta in sine si de sine.

Nu e gresit sa apelezi la o autoritatea corecta, gresit este sa apelezi gresit la autoritatea corecta.

Iar asta se leaga de:

În prealabil postat de laurastifter

Doar răul este monoton, plictisitor.
Diavolul stă prost de tot cu imaginaţia şi-i doar un iscusit plagiator.
Şi stă atât de prost cu imaginaţia şi originalitatea, încât până şi pe Hristos a încercat să-L ispitească prin... citate din Scripturi.
Comparaţi diversele erezii din istoria Bisericii, comparaţi-le şi cu anumite erezii moderne şi vedeţi cum se repetă anumite idei. Comparaţi motivaţia care-i determină pe oameni să comită răul şi veţi găsi, în uimitor de multe cazuri, aceeaşi tentaţie veche de când lumea, care i-a dus pe protopărinţi la pierderea stării paradisiace originare: aceea de a deveni dumnezei fără Dumnezeu.
Păi, dacă-i aşa, nu e nespus de plictisitor să alegi răul?...

In primul rand, eroarea cea mai crasa, care probabil pentru tine este un act de inalta gandire izvorata dintr-o viata spirituala pe masura, este faptul ca diavolul nu ducea lipsa nici de "imaginatie" nici de "originalitate" (ba chiar dimpotriva) atunci cand a incercat sa-l ispiteasca pe Hristos cu Scriptura.

Ci pur si simplu, a apelat la o autoritate, cea mai inalta autoritate la care avea acces, binenteles dandu-i o intorsatura convenabila, practic falsificandu-i intelesul original si utilitatea reala, lucru care nu i-a scapat Fiului lui Dumnezeu.

Iar tu, talcuiesti toata povestea prin slaba intelegere dovedita de notiuni ca "originalitate" si mai ales "imaginatie" care se potrivesc cu spiritualul ca nuca in perete ca sa nu mai vorbesc de specific-adolescentinul "plictisitor".

Si binele si raul pot cunoaste nenumarate variatiuni si in egala masura pot fi reduse la aceleasi notiuni morale de baza.

Nici unul nu e mai plictisitor decat celalat, sau in egala masura pot fi ori unul ori altul - dar dupa orientare sufletului omului.

Uite, iti poate confirma char colegul Theodor, a carui convingeri sunt o compilatie de crezuri partial adevarate si diverse erezii, nimc din cale afara de original - dar lui ii ofera satisfactia personala.
Implinire spirituala sigur nu, dar in orice caz, se declara mai plictisit de crestinismul "standard", oficial decat de propria creatie, apropo de subiectivism si "diversitatea" pe care tii sa o pui musai, cvasi-nediscriminat intr-o lumina pozitiva.

Si da, intr-un fel, dupa definitia ta, vorbeste de (relativ) acelasi Dumnezeu.

În prealabil postat de AlinB

Bun, am inteles, fiind atat de avansata acum in viata duhovniceasca nu mai ai nevoie de autoritatea sfintilor, ai devenit tu insuti o astfel de autoritate, suficienta in sine si de sine.

Nu e gresit sa apelezi la o autoritatea corecta, gresit este sa apelezi gresit la autoritatea corecta.

Iar asta se leaga de:



In primul rand, eroarea cea mai crasa, care probabil pentru tine este un act de inalta gandire izvorata dintr-o viata spirituala pe masura, este faptul ca diavolul nu ducea lipsa nici de "imaginatie" nici de "originalitate" (ba chiar dimpotriva) atunci cand a incercat sa-l ispiteasca pe Hristos cu Scriptura.

Ci pur si simplu, a apelat la o autoritate, cea mai inalta autoritate la care avea acces, binenteles dandu-i o intorsatura convenabila, practic falsificandu-i intelesul original si utilitatea reala, lucru care nu i-a scapat Fiului lui Dumnezeu.

Iar tu, talcuiesti toata povestea prin slaba intelegere dovedita de notiuni ca "originalitate" si mai ales "imaginatie" care se potrivesc cu spiritualul ca nuca in perete ca sa nu mai vorbesc de specific-adolescentinul "plictisitor".

Si binele si raul pot cunoaste nenumarate variatiuni si in egala masura pot fi reduse la aceleasi notiuni morale de baza.

Nici unul nu e mai plictisitor decat celalat, sau in egala masura pot fi ori unul ori altul - dar dupa orientare sufletului omului.

Uite, iti poate confirma char colegul Theodor, a carui convingeri sunt o compilatie de crezuri partial adevarate si diverse erezii, nimc din cale afara de original - dar lui ii ofera satisfactia personala.
Implinire spirituala sigur nu, dar in orice caz, se declara mai plictisit de crestinismul "standard", oficial decat de propria creatie, apropo de subiectivism si "diversitatea" pe care tii sa o pui musai, cvasi-nediscriminat intr-o lumina pozitiva.

Si da, intr-un fel, dupa definitia ta, vorbeste de (relativ) acelasi Dumnezeu.

Hey, bro, ce ma bagi in povestea asta? :) Ce treaba am eu cu crede colega Laura? A propos de implinirea data de invataturi, auto- sau alo-compilate: in viata mea nu m-am simtit mai bine. Stiu ca totusi nu e vorba de ceva "inalt spiritual", dar chiar nu ma intereseaza. Pe mine ma interesseaza adevarul, in primul bazat pe logica si critica istorica. Nu am chef de o banare, dar totusi iti pot spune ca, daca imi privesti cu atentie partea mai noua a semnaturii, aia in romina, o s aintelegi perfect la ce m-am referit. Citeste tipi ca Adolf von Harnack. Confortul dat de stupul ideologic nu e acelasi lucru cu evolutia spirituala. Nu am pretentia ca am ajuns la un adevar, ci doar ca am ajuns la concluzii care ma satisfac si ma ajuta. Mental, daca vrei, sau , definind mai ingust, intelectual. Restul e ceva ce m-am straduit cinstit multa vreme sa adopt si sa cred, dar pur si simplu nu merge, excat ca o relatie intre oameni mai putin compatibili decit nuca in parete. Adica restul e poezie mistica si spirit de grup de o banalitate etologica cu adevarat colosala.

Cezar Ioan: ,,Scriu după chef, cu oarecare pasiune conform firii mele şi interesului pentru viaţa creştină, avînd doar grijă să nu spun tâmpenii prea mari şi să nu lezez pe careva peste măsură. Nu sunt prea stresat când arunc o vorbă prin tastele astea. Sunt stresat doar atunci când întâlnesc oameni care nu se mai satură să îşi lăfăie răutatea şi neputinţele, fluturîndu-le ca şi cum ar fi virtute, sărmanii. Ştiu însă că e vorba de oameni necăjiţi, însinguraţi, bolnavi de prea puţină experienţă de viaţă, care nu au de oferit semenilor decât mârâituri."

Ar trebui sa-mi asum si eu caracterizarea ta despre tine insuti.Si eu am simtit in trecut acelasi lucru,la modul general si in diverse situatii,cu mentiunea ca tu ai o disponibilitate sufleteasca clar superioara mie si te mai pot stresa aspecte precum cele mentionate.Eu doar le constat din mers si trec mai departe.

Theodore_of_Mopsuestia: ,,Confortul dat de stupul ideologic nu e acelasi lucru cu evolutia spirituala."

Din perspectiva mea concluzia arata la fel,prima data cand sunt si eu complet de acord cu tine :),,Exista totdeauna pericolul ca sub forma cunoasterii dogma sa inlocuiasca credinta sau sa o puna in legatura cu o doctrina a credintei iar nu cu Dumnezeu sau cu o experienta vie" (Lehrbuch der Dogmen Geschichte)

[AlinB]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Hey, bro, ce ma bagi in povestea asta? :) Ce treaba am eu cu crede colega Laura? A propos de implinirea data de invataturi, auto- sau alo-compilate: in viata mea nu m-am simtit mai bine. Stiu ca totusi nu e vorba de ceva "inalt spiritual", dar chiar nu ma intereseaza. Pe mine ma interesseaza adevarul, in primul bazat pe logica si critica istorica. Nu am chef de o banare, dar totusi iti pot spune ca, daca imi privesti cu atentie partea mai noua a semnaturii, aia in romina, o s aintelegi perfect la ce m-am referit. Citeste tipi ca Adolf von Harnack. Confortul dat de stupul ideologic nu e acelasi lucru cu evolutia spirituala. Nu am pretentia ca am ajuns la un adevar, ci doar ca am ajuns la concluzii care ma satisfac si ma ajuta. Mental, daca vrei, sau , definind mai ingust, intelectual. Restul e ceva ce m-am straduit cinstit multa vreme sa adopt si sa cred, dar pur si simplu nu merge, excat ca o relatie intre oameni mai putin compatibili decit nuca in parete. Adica restul e poezie mistica si spirit de grup de o banalitate etologica cu adevarat colosala.

Pai ce, te bagi in apa si nu vrei sa te uzi? :)

Stiu foarte bine ce crezi, nu este vorba de "intelectual" este vorba de asumarea unei autoritati care confera un anumit confort imediat, satisfactie orgolilui, propriilor temeri, etc. in dauna celei care nu ofera confort pe termen scurt dar in schimb ofera pe termen lung.

Sau mai prozaic si direct spus, incapacitatea trista a omului de a-si depasi conditia..

În prealabil postat de AlinB

Pai ce, te bagi in apa si nu vrei sa te uzi? :)

Stiu foarte bine ce crezi, nu este vorba de "intelectual" este vorba de asumarea unei autoritati care confera un anumit confort imediat, satisfactie orgolilui, propriilor temeri, etc. in dauna celei care nu ofera confort pe termen scurt dar in schimb ofera pe termen lung.

Sau mai prozaic si direct spus, incapacitatea trista a omului de a-si depasi conditia..

Da, asa e, cu un amendamant: chiar e vorba de o abordae cit mai lucida, intelectualista daca vrei, a istoriei misticului in viata speciei, indeosebi a omului european. Of, o s aiti trimit pe mess sau pe privat un link cu ceva foarte poderat ca ton, spre deosebire de discutiile de pe aici, ca sa intelegi exact la ce fac referire. E vorba de fapte, Alin, nu de narcisism confesional sau ideologic. Si, nu e vorba de autoritate. De cind am realizat cit de fermi, desi putini, sunt cei din cae am facut formal parte, care sustin obsesia autoritatii-cuorice-pret si a incriminarii penale a "delictului de credinta" aka ereziei, am o fobie de autoritate. Tocmai de aceea, mi-am autoales "confesiunea neutralitatii", statul-pe margine-ca-mod-de-detasare. Asa ca nu avea rost sa ma pomenesti, pentru simplul motiv ca desi apreciez discutiile de pe acest fie, iau parte total tangential la ele. Ca de obicei, fiind eu un idolatru al caii de mijloc (ofi zodia de vina :P ) gasesc, aparent paradoxal, ca adevarul e undeva intre atititudinea lui Decebal si a Laurei, preferabil cit mai identic cu pozitialui N. Piceputu si Ioan Cezar.

[AlinB]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Da, asa e, cu un amendamant: chiar e vorba de o abordae cit mai lucida, intelectualista daca vrei, a istoriei misticului in viata speciei, indeosebi a omului european. Of, o s aiti trimit pe mess sau pe privat un link cu ceva foarte poderat ca ton, spre deosebire de discutiile de pe aici, ca sa intelegi exact la ce fac referire. E vorba de fapte, Alin, nu de narcisism confesional sau ideologic. Si, nu e vorba de autoritate. De cind am realizat cit de fermi, desi putini, sunt cei din cae am facut formal parte, care sustin obsesia autoritatii-cuorice-pret si a incriminarii penale a "delictului de credinta" aka ereziei, am o fobie de autoritate. Tocmai de aceea, mi-am autoales "confesiunea neutralitatii", statul-pe margine-ca-mod-de-detasare. Asa ca nu avea rost sa ma pomenesti, pentru simplul motiv ca desi apreciez discutiile de pe acest fie, iau parte total tangential la ele. Ca de obicei, fiind eu un idolatru al caii de mijloc (ofi zodia de vina :P ) gasesc, aparent paradoxal, ca adevarul e undeva intre atititudinea lui Decebal si a Laurei, preferabil cit mai identic cu pozitialui N. Piceputu si Ioan Cezar.

Da, am vrut sa mentionez "fobia de autoritate" ca o consecinta a fostei apartenente la gruparea in cauza (poate si a celei din prezent) care stim noi cum era (este), dar am zis ca poate mai bine las deoparte detalii prea personale.

Totusi, sa nu fie mai degraba o scuza, pentru ca de altfel o problema o data constientizata ar trebui depasita ori, tu ai sarit la celalat capat al scalei ca sa nu zic ca in anumite detalii nu prea diferita de cea a "fostilor" PLUS ambiguitatea confesionala: formal intr-o parte, ideologic in alta... treaba nu e in regula deloc.

În prealabil postat de AlinB

Da, am vrut sa mentionez "fobia de autoritate" ca o consecinta a fostei apartenente la gruparea in cauza (poate si a celei din prezent) care stim noi cum era (este), dar am zis ca poate mai bine las deoparte detalii prea personale.

Totusi, sa nu fie mai degraba o scuza, pentru ca de altfel o problema o data constientizata ar trebui depasita ori, tu ai sarit la celalat capat al scalei ca sa nu zic ca in anumite detalii nu prea diferita de cea a "fostilor" PLUS ambiguitatea confesionala: formal intr-o parte, ideologic in alta... treaba nu e in regula deloc.

Frate, nu mai judeca in absenta tuturor elementelor. Stiu ce te-a deranjat: status-urile mele violent-dezamagit antiecleziale, pe care le-ai vazut pe mess. Cind ai citit atita istorie obiectiva, deci non-apologetica, a Bisericii ca mine (nu ma laud cu o inchipuita calitate, doar imi marturisesc o pasiune) incepi sa intelegi ca tot ce mina dezvoltarea unei credinte sunt...vechile metehne politice si pecuniare tipic umane, cu numeroase, dar nu foarte pronuntate, variatiuni. Asa ca vechile iluzii legate de sfintenia unor formulari de cedinta sau uno oameni mor, si ramai cu scepticismul privitului de pe margine. Repet, formal si deologic deopotriva, nu sunt in nici o tabara. Nici macar in a Laurei, cum probabil crezi in acest moment. Si nu am fobii de autoritati reale ci de autoritatile fictive ale hainei sacerdotului sau ale discursului politicianului. Pentru mine, principalele ierarhii vizibile din societatea umana, y compris Biserica, nu mai sunt meritocrate: functia e confundata cu competenta. Da, as sustine pina in pinzele albe o ierahie cu adevarat meritocrata.

[AlinB]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Frate, nu mai judeca in absenta tuturor elementelor. Stiu ce te-a deranjat: status-urile mele violent-dezamagit antiecleziale, pe care le-ai vazut pe mess. Cind ai citit atita istorie obiectiva, deci non-apologetica, a Bisericii ca mine (nu ma laud cu o inchipuita calitate, doar imi marturisesc o pasiune) incepi sa intelegi ca tot ce mina dezvoltarea unei credinte sunt...vechile metehne politice si pecuniare tipic umane, cu numeroase, dar nu foarte pronuntate, variatiuni. Asa ca vechile iluzii legate de sfintenia unor formulari de cedinta sau uno oameni mor, si ramai cu scepticismul privitului de pe margine.

Deranjat, de ce?
"Istorie obiectiva"? Da-mi voie sa ma indoiesc.
Toti care au astfel de pretentii ii crezi neconditionat?
Atunci cum de pe unii da si pe altii ba?

Un om cand ramane fara credinta, atunci incepe sa se inchine rationalismului.
Dar vai, am vazut atati oameni cu pretentii de rationalisti care au ajuns in fundaturi de mai mare rasul.
De ce?
Pentru ca o minte fara lumina de Sus nu functioneaza corect iar ca marturie a esecului, credinta sfarseste in cele mai intunecata locuri.

Repet, formal si deologic deopotriva, nu sunt in nici o tabara. Nici macar in a Laurei, cum probabil crezi in acest moment.

O tabara nu poti sa nu ai, chit ca poate nu se suprapune 100% cu cea a Laurei.

Si nu am fobii de autoritati reale ci de autoritatile fictive ale hainei sacerdotului sau ale discursului politicianului. Pentru mine, principalele ierarhii vizibile din societatea umana, y compris Biserica, nu mai sunt meritocrate: functia e confundata cu competenta. Da, as sustine pina in pinzele albe o ierahie cu adevarat meritocrata.

Din pacate, atunci cand omul isi judeca prea putin propriile merite incepe sa le judece intens pe ale altora.
Si de cele mai multe ori o face deloc inspirat - adica nu stie cum judeca Dumnezeu dar isi imagineaza ca ar trebui (probabil) sa judece ca el.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de AlinB

Da, am vrut sa mentionez "fobia de autoritate" ca o consecinta a fostei apartenente la gruparea in cauza (poate si a celei din prezent) care stim noi cum era (este), dar am zis ca poate mai bine las deoparte detalii prea personale.

Totusi, sa nu fie mai degraba o scuza, pentru ca de altfel o problema o data constientizata ar trebui depasita ori, tu ai sarit la celalat capat al scalei ca sa nu zic ca in anumite detalii nu prea diferita de cea a "fostilor" PLUS ambiguitatea confesionala: formal intr-o parte, ideologic in alta... treaba nu e in regula deloc.

Când eram adolescent am trăit într-un sistem autoritar, cu o ideologie puternică şi ierarhie ţapănă. Sistemul militar comunist.
Ajunsesem în vârf, eram liderul promoţiei unei şcoli militare, când, mai întâi ca o împunsătură vie, apoi în zguduituri tot mai mari, m-a cuprins o formă de trezire asemănătoare celei matinale, de după o beţie: buimac foarte, începeam să-mi dau seama ce-i cu mine şi ce-i cu oamenii din jur... Realizam că sunt prizonier într-o lume care nu avea nimic comun cu mine şi nici sufletul meu cu ea. Că pe măsură ce deveneam mai “mare” în ierarhia acelei lumi mă micşoram omeneşte tot mai mult. Simţeam că sunt des-fiinţat, dezumanizat şi … recompensat pentru asta!
Era o mare farsă în care fusesem prins din pricina inocenţei mele şi a unei bunecredinţe în valori pe care nimeni nu le respecta de fapt, ci doar le promova din vârful limbii, la plesneală. Am înţeles clar că trăiam, şi încă performant, într-un sistem al minciunii. Mă sufocam, muream văzînd cu ochii în mine însumi.
Am fugit. A fost greu, aventură a la Papillon... Săraca măicuţa a trebuit să îndure şi asta din partea mea, deşi nu înţelegea deloc ce mi se întâmplă.
Îmi amintesc însă cum se străduiau tovarăşii să mă convingă să mă răzgândesc: cum, tu care eşti cel mai bun, lauda noastră, viitorul nostru etc. etc. Tu care vei fi mare, vei fi tare, vei avea, vei conduce etc. Bla-bla-bla.
Pe de altă parte erau şi băieţii din linia partidului, care mă ameninţau finuţ. Iar alţii mă intimidau, spunîndu-mi că viaţa în civilie e grea, poate chiar mortală, pentru un copil crescut de mic în mediul cazon, pentru un copil fără tată, cu greutăţi familiale etc.
Nu i-am crezut, nu i-am ascultat: mi-am urmat pornirea inimii. Faţă de ei am devenit rebel, foarte rebel, insuportabil, nebun. Şi s-au bucurat când au scăpat, în sfârşit, de mine.

Ce se întâmplase, în fond? Pricepusem şpilu cu ideologia, cu spălarea creierului, cu programarea robotului, cu dezumanizarea. Omul din mine, atât cât mai rămăsese viu, vroia însă cu orice preţ să devină om. Şi am fugit, aşadar.
Citeam Dostoievski, Istrati, Kafka, Preda. Duşuri reci, binefăcătoare.

Preţul a fost mare, într-adevăr. Am muncit ani de zile prin tot felul de medii (căutam de fapt să-mi recuperez anii de temniţă blândă petrecuţi în adolescenţă şi să descopăr viaţa în bogăţia ei, fie şi la nivel social), am fost când miner când paznic când profesor, precum şi multe altele. Şi am rătăcit aşa, bezmetic, încă nedeplin treaz până când Domnul, cu Mâna Lui puternică şi blândă, m-a trecut peste pragul unui anumit nivel al trezirii: am primit lumina credinţei şi toate spaimele mari din lungul meu periplu s-au dus, iar întâmplările mele au primit un sens nou...
Acum am de furcă zdravăn de tot cu rănile pe care le-am primit sau pe care mi le-am pricinuit singur în anii lungi de căutări, de refuzuri, de lupte contra firii mele omeneşti, de lupte împotriva voii lui Dumnezeu în mine.

Dar ideologia şi sistemele mincinoase ale omului care îl vede pe om ca pe un bun personal, ca pe un obiect de care te poţi dispensa oricînd pofteşti, pe acestea le detest tot mai mult şi mă tem de ele până la groază. Băieţii chiar ucid oameni, chiar şi atunci când îi lasă în viaţă!

Îl înţeleg, în bună măsură, cred, pe Theodor. A suferit şi el, din partea unui sistem ideologizat şi corupt, aceeaşi minciună, aceeaşi batjocorire a omenescului din el. E foarte bine că e rebel şi că suflă şi-n iaurt. Deocamdată, ca etapă necesară. Prin asta îşi protejează sufletul, cel iubit de Dumnezeu şi îşi aşterne lucrarea viitorului de om şi bărbat al lui Dumnezeu.
Dacă Theodor are oarecare răbdare şi înţelepciune, Domnul va lucra treptat în inima lui şi uşor, uşor, Theodor va desluşi singur Lumina, dincolo de zdrenţele sângerii ale sufletului batjocorit în sistemele mincinoase şi lacome.

E o perioadă, în viaţa celui eliberat din gheena minciunii, când rănile vechi dor foarte tare iar durerile şi spasmele refacerii sunt considerabile. Mintea nu mai poate fi foarte limpede, din pricina durerii şi a fricilor, a nesiguranţei, a luptei cu neîncrederea şi deziluziile. Dar etapa aceasta e trecătoare.
Eu visez şi acum, la răstimpuri, tot mai rar, că mă aflu în faţa unui tribunal ai cărui judecători, vicleni şi fericiţi să mă sfâşie, mă întreabă cu râs batjocoritor: ce mă, credeai că ai scăpat?
Da, domnilor, da, categoric am scăpat! Domnul m-a scos din temniţa voastră nenorocită.
Acum sunt bolnav, suferind în urma iubitului vostru regim de dezumanizare, însă mă aflu în viaţă şi îmi cunosc bine, de acum, atât duşmanii cât şi prietenii. Mai ales pe cei interiori, din ce în ce mai bine îi cunosc!
Doctorul meu mă iubeşte şi nu mă lasă. Iar eu vreau să mă fac bine, până la sănătate deplină, cu ajutorul Lui şi al asistenţilor Lui. Mă simt bine, încrezător, cultivînd relaţiile de suport cu ceilalţi pacienţi, atâţia câţi au mai rămas în Bolniţa noastră.

Sănătate, Theo! Sănătate tuturor! AMIN+

În prealabil postat de cezar_ioan

Când eram adolescent am trăit într-un sistem autoritar, cu o ideologie puternică şi ierarhie ţapănă. Sistemul militar comunist.
Ajunsesem în vârf, eram liderul promoţiei unei şcoli militare, când, mai întâi ca o împunsătură vie, apoi în zguduituri tot mai mari, m-a cuprins o formă de trezire asemănătoare celei matinale, de după o beţie: buimac foarte, începeam să-mi dau seama ce-i cu mine şi ce-i cu oamenii din jur... Realizam că sunt prizonier într-o lume care nu avea nimic comun cu mine şi nici sufletul meu cu ea. Că pe măsură ce deveneam mai “mare” în ierarhia acelei lumi mă micşoram omeneşte tot mai mult. Simţeam că sunt des-fiinţat, dezumanizat şi … recompensat pentru asta!
Era o mare farsă în care fusesem prins din pricina inocenţei mele şi a unei bunecredinţe în valori pe care nimeni nu le respecta de fapt, ci doar le promova din vârful limbii, la plesneală. Am înţeles clar că trăiam, şi încă performant, într-un sistem al minciunii. Mă sufocam, muream văzînd cu ochii în mine însumi.
Am fugit. A fost greu, aventură a la Papillon... Săraca măicuţa a trebuit să îndure şi asta din partea mea, deşi nu înţelegea deloc ce mi se întâmplă.
Îmi amintesc însă cum se străduiau tovarăşii să mă convingă să mă răzgândesc: cum, tu care eşti cel mai bun, lauda noastră, viitorul nostru etc. etc. Tu care vei fi mare, vei fi tare, vei avea, vei conduce etc. Bla-bla-bla.
Pe de altă parte erau şi băieţii din linia partidului, care mă ameninţau finuţ. Iar alţii mă intimidau, spunîndu-mi că viaţa în civilie e grea, poate chiar mortală, pentru un copil crescut de mic în mediul cazon, pentru un copil fără tată, cu greutăţi familiale etc.
Nu i-am crezut, nu i-am ascultat: mi-am urmat pornirea inimii. Faţă de ei am devenit rebel, foarte rebel, insuportabil, nebun. Şi s-au bucurat când au scăpat, în sfârşit, de mine.

Ce se întâmplase, în fond? Pricepusem şpilu cu ideologia, cu spălarea creierului, cu programarea robotului, cu dezumanizarea. Omul din mine, atât cât mai rămăsese viu, vroia însă cu orice preţ să devină om. Şi am fugit, aşadar.
Citeam Dostoievski, Istrati, Kafka, Preda. Duşuri reci, binefăcătoare.

Preţul a fost mare, într-adevăr. Am muncit ani de zile prin tot felul de medii (căutam de fapt să-mi recuperez anii de temniţă blândă petrecuţi în adolescenţă şi să descopăr viaţa în bogăţia ei, fie şi la nivel social), am fost când miner când paznic când profesor, precum şi multe altele. Şi am rătăcit aşa, bezmetic, încă nedeplin treaz până când Domnul, cu Mâna Lui puternică şi blândă, m-a trecut peste pragul unui anumit nivel al trezirii: am primit lumina credinţei şi toate spaimele mari din lungul meu periplu s-au dus, iar întâmplările mele au primit un sens nou...
Acum am de furcă zdravăn de tot cu rănile pe care le-am primit sau pe care mi le-am pricinuit singur în anii lungi de căutări, de refuzuri, de lupte contra firii mele omeneşti, de lupte împotriva voii lui Dumnezeu în mine.

Dar ideologia şi sistemele mincinoase ale omului care îl vede pe om ca pe un bun personal, ca pe un obiect de care te poţi dispensa oricînd pofteşti, pe acestea le detest tot mai mult şi mă tem de ele până la groază. Băieţii chiar ucid oameni, chiar şi atunci când îi lasă în viaţă!

Îl înţeleg, în bună măsură, cred, pe Theodor. A suferit şi el, din partea unui sistem ideologizat şi corupt, aceeaşi minciună, aceeaşi batjocorire a omenescului din el. E foarte bine că e rebel şi că suflă şi-n iaurt. Deocamdată, ca etapă necesară. Prin asta îşi protejează sufletul, cel iubit de Dumnezeu şi îşi aşterne lucrarea viitorului de om şi bărbat al lui Dumnezeu.
Dacă Theodor are oarecare răbdare şi înţelepciune, Domnul va lucra treptat în inima lui şi uşor, uşor, Theodor va desluşi singur Lumina, dincolo de zdrenţele sângerii ale sufletului batjocorit în sistemele mincinoase şi lacome.

E o perioadă, în viaţa celui eliberat din gheena minciunii, când rănile vechi dor foarte tare iar durerile şi spasmele refacerii sunt considerabile. Mintea nu mai poate fi foarte limpede, din pricina durerii şi a fricilor, a nesiguranţei, a luptei cu neîncrederea şi deziluziile. Dar etapa aceasta e trecătoare.
Eu visez şi acum, la răstimpuri, tot mai rar, că mă aflu în faţa unui tribunal ai cărui judecători, vicleni şi fericiţi să mă sfâşie, mă întreabă cu râs batjocoritor: ce mă, credeai că ai scăpat?
Da, domnilor, da, categoric am scăpat! Domnul m-a scos din temniţa voastră nenorocită.
Acum sunt bolnav, suferind în urma iubitului vostru regim de dezumanizare, însă mă aflu în viaţă şi îmi cunosc bine, de acum, atât duşmanii cât şi prietenii. Mai ales pe cei interiori, din ce în ce mai bine îi cunosc!
Doctorul meu mă iubeşte şi nu mă lasă. Iar eu vreau să mă fac bine, până la sănătate deplină, cu ajutorul Lui şi al asistenţilor Lui. Mă simt bine, încrezător, cultivînd relaţiile de suport cu ceilalţi pacienţi, atâţia câţi au mai rămas în Bolniţa noastră.

Sănătate, Theo! Sănătate tuturor! AMIN+

Splendida marturisire, domnule profesor. Ce conteaza, e ca sunteti dintre invingatorii care au iesit din temnita. Multumesc pentru sustinere si urare. Multa sanatate si dvs. si noua tuturor care ne dorim pe depplin si in vesnicie adastati in Lumina Neinserata. E mult, foarte mult de spus. Si personal, ca motivatii, si public, ca si "chimie ideologiilor", daca vreti.
Ca sa nu tulbur acest thread, voi deschide altul si va voi raspunde pe privat.