Marii calugari/duhovnici - de unde stiu sa sfatuiasca asupra problemelor laice?

[cristiboss56]

În prealabil postat de ory

Aproape toate problemele care le pune Sophia sunt absolut reale si justificate, dupa cum se stie si eu ma pot regasi in multe dintre cele expuse de ea. Nu inteleg de ce i se pune pumnul in gura pe premiza ca nu are dreptate si atat, reprezinta opinia ei, una foarte obiectiva daca este sa analizam situatia dincolo de toate scrierile cu care ne-am obisnuit, cea din perspectiva realitatii vietii crestinilor si a clericilor in societate.
Aspectele care le aduce ea in vedere chiar sunt reale, multe dintre ele sunt ingrijoratoare, insa, nu le putem intelege din latura crestinului resemnat care nu stie decat sa posteasca si sa mearga periodic la biserica, si atat. Exista si o latura a crestinilor mult prea implicati in aceasta tagma a bisericii, care, de altfel se si contamineaza cu tot cusurul ei de dincolo de aparenta.
Daca nu am mai inchide ochii, daca am sta si am asculta aceasta persoana, care stie, de fapt ce vrea si ce doreste sa aduca in vedere si in atentia credinciosilor, poate am reusi sa mai si remediem atatea nereguli care exista in atitudinea celor care se tot falesc cu Cuvantul Lui Dumnezeu, dar nu si cu respectul pentru acest cuvant.
Prea ne inchidem inimile in teoriile interminabile ale unei credinte imaginare, in acelasi timp in care toti credinciosii din jur ne ranesc, preotii ne seduc, nepasarea imbraca perfidele straie ale umilintei aparente.
Pe mine ma lasa rece multe din aceste teorii fiindca stiu prea bine ce-nseamna credinta si ce-nseamna credinciosii...doua lucruri, din pacate diferite. Nici pe departe nu pretind ca eu sunt mai presus, dar sa admitem realitatea egoismului interminabil din oameni, cu sau fara inzestrare verbala.

Nu este aşa Ory ! Aici nu-i vorba de teorii, sau de cât de des mergi la biserică, sau cum şi cât ţi post, sau cât de vrednic eşti. Nu trebuie încurcate, amestecate lucrurile, şi filozofia asta interminabilă, mai mult ne complică existenţa şi înţelegerea noastră. Reuşim astfel să complicăm mai mult decât trebuie orice în jurul nostru. Ne scărpinăm mai mereu invers . De ce ? Nu ştiu, poate din neştinţă, din orgoliu, să părem mai originali, nu ştiu efectiv de ce. Fiecare îşi ţine credinţa după proprile puteri, după nevoinţele şi trăirile şi întelegerii lui. Nu o facem pentru fală, pentru cel din stânga sau dreapta noastră, o facem pentru Dumnezeu, iar atunci când sărim din una în alta, neânţelegând iubirea adevărată , neânţelegând neputinţa noastră a fiecăruia din noi şi nerecunoscând că refulăm aiurea din cauza unor neâmpliniri, eşecuri sau mai ştiu eu ce , suntem în credinţă degeaba. Dumnezeu nu ne vrea nici filozofi, nici depresivi, ne vrea aşa cum suntem , şi buni şi răi , şi mai buni şi mai puţini răi, dar aşa cum suntem. De multe ori, noi înşine ne stâlcim, ne schimonosim, ne împopoţonăm complet aiurea. Nu ! Să fim normali , pentru că am uitat să fim normali, fireşti, să iubim, să -i înţelegem pe cei din jur, să ne înţelegem pe noi până la urmă. Păi cum Ory, dacă nu-ţi convine ce spune cel de lângă tine, gata îţi faci bagajul şi pleci ? Sau spui că ţi se bagă pumnul în gură ? Sau dacă am avut o problemă cu un preot, toţi sunt o apă şi-un pământ ? Sau dacă Biserica mai are şi ea ezitările, greşelile ei, îmi părăsesc credinţa sau acuz întreaga Biserică ? Ortodoxia nu este pe atât de întortocheată, pe cât sunt gândurile noastre , draga mea Ory !

[Lavrentiu]

În prealabil postat de cristiboss56

Nu este aşa Ory ! Aici nu-i vorba de teorii, sau de cât de des mergi la biserică, sau cum şi cât ţi post, sau cât de vrednic eşti. Nu trebuie încurcate, amestecate lucrurile, şi filozofia asta interminabilă, mai mult ne complică existenţa şi înţelegerea noastră. Reuşim astfel să complicăm mai mult decât trebuie orice în jurul nostru. Ne scărpinăm mai mereu invers . De ce ? Nu ştiu, poate din neştinţă, din orgoliu, să părem mai originali, nu ştiu efectiv de ce. Fiecare îşi ţine credinţa după proprile puteri, după nevoinţele şi trăirile şi întelegerii lui. Nu o facem pentru fală, pentru cel din stânga sau dreapta noastră, o facem pentru Dumnezeu, iar atunci când sărim din una în alta, neânţelegând iubirea adevărată , neânţelegând neputinţa noastră a fiecăruia din noi şi nerecunoscând că refulăm aiurea din cauza unor neâmpliniri, eşecuri sau mai ştiu eu ce , suntem în credinţă degeaba. Dumnezeu nu ne vrea nici filozofi, nici depresivi, ne vrea aşa cum suntem , şi buni şi răi , şi mai buni şi mai puţini răi, dar aşa cum suntem. De multe ori, noi înşine ne stâlcim, ne schimonosim, ne împopoţonăm complet aiurea. Nu ! Să fim normali , pentru că am uitat să fim normali, fireşti, să iubim, să -i înţelegem pe cei din jur, să ne înţelegem pe noi până la urmă. Păi cum Ory, dacă nu-ţi convine ce spune cel de lângă tine, gata îţi faci bagajul şi pleci ? Sau spui că ţi se bagă pumnul în gură ? Sau dacă am avut o problemă cu un preot, toţi sunt o apă şi-un pământ ? Sau dacă Biserica mai are şi ea ezitările, greşelile ei, îmi părăsesc credinţa sau acuz întreaga Biserică ? Ortodoxia nu este pe atât de întortocheată, pe cât sunt gândurile noastre , draga mea Ory !

As adauga ca Ortodoxia nu pune raul inainte. Pentru ea importanta e Invierea, nu drumul spre ea. Ca nimeni nu s-a mantuit din milioane de morti, ci numai Invierea a mantuit.

Ory, daca pui raul inainte, acesta te va face sa nu vezi binele.

ory, credinta o primim de la Dumnezeu, nu este meritul cuiva ca e credincios. Pentru a te numi credincios trebuie sa crezi in Dumnezeu si acest lucru se face dupa anumite reguli, caci unele lucruri, pe care le facem de capul nostru pot fi impotriva lui Dumnezeu.

Mie imi pare rau ca atentia ta, conform expunerilor tale, e concentrata mai mult asupra oamenilor si mai putin a lui Dumnezeu.
Cand mergem la biserica trebuie sa ne detasam de ceilalti oameni, cautand sa simtim prezenta lui Dumnezeu in biserica. La fel si cand ne rugam: cautam sa simtim prezenta lui Dumnezeu la noi in inima. Cat timp ne atintim privirea la oameni, in loc sa interiorizam privirea in inima, vom ramane tot atat de departe de Dumnezeu, precum e Cerul de pamant.

Uite, sunt de acord cu tot ce spui despre oameni, fie ca sunt preoti, enoriasi si restul; dar nu ei sunt importanti atunci cand il cautam pe Dumnezeu, ci Dumnezeu in persoana e important. Pe El sa-L cautam, caci El este Cel, are ne da mantuirea. Toata stradania noastra de a merge la Liturghie, de a ne ruga, de a face bine este in vederea obtinerii, prin mila lui Dumnezeu, a mantuirii, caci doar gandul ca am putea ajunge in iad este inspaimantator. Si din pacate, acolo ne e locul, daca nu ar fi Dumnezeu cu dragostea Lui nesfarsita, cu care ne iarta cele mai mari pacate si ne ia la El, spre viata vesnica.

Spui ca este o credinta imaginara, si poate ca asa este, pana cand primesti raspuns de la Dumnezeu prin salvarea de la o boala, dintr-o situatie limita, din care nu ai fi iesit fara ajutorul Lui; prin mici semne pe care ti le da; prin indeplinirea rugamintilor pe care I le adresezi; prin trimiterea de ajutor atunci cand ne rugam; prin indepartarea unui vrajmas, atunci cand acesta e pe cale sa ne invinga; si multe altele. Cel mai bun exemplu este al lui Razvan, tanarul pentru care ne-am rugat cu totii pe forum si care a scapat, iesind nu numai din coma, ci rezistand cu bine interventiilor chirurgicale pe creier si pe corp, si care acum e in convalescenta. Cum a fost posibil? In primul rand datorita credintei de neclintit a mamei sale, care s-a rugt pentru el zi si noapte.

Oare tu Ory, daca ai fi in asemenea situatie si ai primi ajutor nesperat de mult si de repede, te-ai mai indoi de dragostea lui Dumnezeu? Cred ca nu. Poate nici nu te indoiesti de dragostea lui Dumnezeu, ci ai vrea sa o vezi izvorand din fiecare om, din fiecare crestin, din fiecare suflet de pe pamant.
Si noi dorim, cu totii, acest lucru, dar stim ca pacea a fost luata de pe pamant.

Pacea a fost luata si a fost lasat loc pentru razboi; razboi intre oameni, dar si razboi cu pacatele. Cel care alege razboiul cu oamenii e pe calea gresita, caci cu pacatele trebuie sa ne razboim.
Si pentru acest razboi cu pacatele e loc mult, caci cu totii avem pacate si toti trebuie sa ne razboim cu ele. Cum cel care ne atrage spre pacat, este viclean, trebuie sa stim si cum sa ducem acest razboi; de aici si toate cartile pe care le citim si din care ne "dam lectii" unii altora, spre propria noastra invatatura. Este f important sa stim aceste lucruri, pentru a ne inarma cu cele mai puternice arme de lupta impotriva dusmanului; iar acesta nu este omul, ci este diavolul, care se manifesta vizibil prin faptele oamenilor, cele, pe care le-ai insirat si tu de atatea ori: minciuna, seductie, violenta, viol, si multe altele, pe care le cunoastem cu totii.

Omul face acele fapte, dar la indemnul nevazut al celui rau. Primul pacat facut, il indeamna sa faca si al doilea si al treilea si pana la urma nu mai realizeaza ca e in greseala; de la pacat a trecut la patima, adica pacat la patrat. Dar chiar facand aceste fapte, omul are posibilitatea sa se distanteze de ele, si o face prin spovedanie. Deci, iata ce bun e Dumnezeu: noi facem toate pacatele lumii si e de ajuns sa le spunem si sa le regretam si suntem iertati. La oameni nu gasesti atata iubire, cat ai cauta.

Observ ca folosti expresia "rigiditatea starii de viata" a unora. Acestia sunt cei, care au pacatuit ca toti oamenii, dar care au regretat faptele lor, le-au spovedit si s-au distantat de pacate. Cu cat avem mai putine pacate, cu atat Dumnezeu ne inalta din mocirla vietii. Unii stau in mocirla pana la gat, se spovedesc si se smeresc si salta peste mocirla; altii incet, incet, pe masura ce se mai distanteaza de pacate, mai urca cate un pas si se elibereaza de aceasta mocirla a pacatelor.

Si cu cat te ridici mai sus si capeti aer curat de la Dumnezeu, cu atat te preocupa mai mult cum sa primesti mai mult aer curat, care e mai de pret decat placerile de alta data, care te incarcau de pacat. Este un mecanism care functioneaza aproape de la sine din clipa in care te-ai hotarat ca vrei sa fii al lui Dumnezeu. Nu este o hotarare usoara, caci va trebui sa iti schimbi modul de viata; se schimba valorile; lucruri care alta data ti se pareau extraordinar de importante, devin bagatele, iar altele, pe care nici nu le bagai de seama, devin mijloc de a te apopia de Dumnezeu, deci de importanta majora.

Omul singur isi stabileste cat de repede sau de incet vrea sa se apropie de Dumnezeu, dar neatent, nu stie ca poate din greseala, iar sa piarda poteca ingusta care duce la Dumnezeu si greseste, pacatuieste iar, din nou. Atunci Dumnezeu schimba metoda de educare a noastra si introduce lectii de suferinta. Lectiile acestea nu se uita; este dovedit. Si daca consideri ca Dumnezeu este singura ta salvare, vei accepta cele mai mari suferinte, numai sa nu te mai indepartezi de pe drumul , care te duce la Dumnezeu.
Bine, dar ceilalti oameni ce rol au? Prin ei lucreaza Dumnezeu la mantuirea noastra. De aceea trebuie sa-i iubim, indiferent ca ne fac bine sau rau.