Biserica si Psihologia

[dobrin7m]

În prealabil postat de dobrin7m

exact. este important cum ne raportam noi la o anumita situatie pe care o traim. Ori fara Dumnezeu raportarea va fi intotdeauna gresita.

revin doar sa mai adaug un lucru , cred eu foarte important.
in intelegerea cuvintelor de mai sus, sta de fapt reusita noastra in incercari si suferinte. Gandind tot timpul la Dumnezeu, vom reusi sa ne raportam asa cum trebuie fata de situatiile prin care trecem. Numai asa ajungi sa fii fericit in inchisoare, in boala, in suferinta, in pierderi, in dureri de tot felul. Raportandu-te corect, cu mintea si cu inima la situatia data. Si astfel vei reusi sa depasesti greutatile fara sa fii depresiv sau intristat ci cu rabdare si nadejde in Dumnezeu. Este si aceasta o parte din cunoasterea de sine.

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Frumoasă postare, Laura!
În stilul inegalabil, delicat, al liricii feminine...:)

Cât priveşte căutarea lui Dumnezeu din interes, aici mă cam scarpin în cap....
Fac niţel pe prostul, închipuindu-mi că n-aş fi deloc, şi cuget cam aşa:
Îmi vine să zic, apăsat, că aşa şi trebuie căutat Dumnezeu! Din interes. Aşa şi trebuie păstrat!
Din cel mai pur interes, cu a mai hotărâtă dintre intenţii, din spirit pur de bussiness nalt, divino-uman.
Tocmai, că fără acest gând al afacerii cu Dumnezeu, al târguielii chiar, fără priceperea măiastră a afacerii cu Dumnezeu, riscăm să eşuăm în derizoriu, în chestii de timpul liber, în hobby, în turism, în mondenisme, în mode, în lipsă de responsabilitate pentru partea ce-o purtăm în afacere.
Şi mai voim, atunci, prosperitate? Demnitate? Recunoaştere şi putere? Urmaşi? Glorie?....

Dar care este interesul pur al omului în bussinessul cu Dumnezeu?
Şi care e contractul? Obligaţiile contractuale?
Voi spicui câteva repere din Scriptură în postarea următoare. Momment, please!...

Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru aprecieri!
În privinţa afirmaţiei că unele persoane Îl caută pe Dumnezeu din interes, vă înţeleg punctul de vedere şi-mi pare deosebit de interesant şi frumos exprimat.
Personal am înţeles afirmaţia în sensul că Dumnezeu poate fi căutat şi din interese pur lumeşti, telurice, de o importanţă relativă.
Nu m-am referit la "interesul" de a rămâne în veşnicie cu El, fiindcă o astfel de "afacere" este, într-adevăr, scopul suprem al creştinului! :)
Când eram în anul I de facultate, am publicat, în ziarul Lumina, un foarte scurt articol pe această temă, a motivaţiei noastre în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sunt doar câteva gânduri... Voi posta link-ul într-un mesaj viitor. :)
Hristos în mijlocul nostru!

[laurastifter]

În prealabil postat de dobrin7m

Laura Hristos este persoana. Una dintre persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu nu se afla in creatia sa caci atunci aceasta ar fi panteism si nici in creatia oamenilor. Una este ca noi ajungand smerenia sa vedem pe fiecare om ca si cum ar fi Hristos si asa sa il ajutam si alta sa credem ca Dumnezeu se afla in toti si in toate. Pe Hristos daca Il gasesti El va intra in inima ta, si atunci arzi de iubire pentru semeni si pentru intreaga creatie a lui Dumnezeu.

Cum poti crede ca Hristos este in flori, in natura , sau in stiinte? aceasta nu este ortodoxia Laura. Citeste te rog mai pe indelete despre panteism. Hristos nu este impersonal, ci este Persoana.
Laura Biserica sunt credinciosii ei, madularele ei, nu intregul Univers, cu stele , sori, si planete si cu toate lucrurile materiale create. Mai este Biserica nevazuta pe langa cea vazuta iar capul Bisericii este Hristos.

Nu te supara pe mine insa nu pot accepta ideile panteiste sub nici o forma.

Doamne ajută!
Doamna Mihaela,
Din mila lui Hristos, am convingeri ortodoxe şi, aşa cum probabil că ştiţi din alte postări ale mele, sunt absolventă de Teologie.
Desigur că Dumnezeu este Persoană (mai exact, Treime de Persoane veşnice, egale şi consubstanţiale)!
În panteism, se promovează ideea unei Divinităţi impersonale, Care Se confundă ontologic cu creaţia Sa.
În credinţa noastră creştină, se mărturiseşte ubicuitatea lui Dumnezeu, dar şi transcendenţa Sa. Dumnezeu nu poate fi confundat cu lumea creată şi nici nu poate fi imaginat un loc în care atotprezenţa Sa şi lucrarea Lui proniatoare să nu fie simţită, percepută de către cei ce trăiesc în neîncetată comuniune cu El.
Domnul profesor Cezar mi-a înţeles exact mesajul (ca de fiecare dată) şi a exprimat într-un mod foarte frumos şi clar ideile pe care am încercat să le transmit; îi mulţumesc mult pentru susţinere.
Acum mă opresc aici cu mesajul (fiindcă, la cât sunt de obosită în seara asta, chiar c-aş începe să scriu erezii!...), propunându-vă să medităm împreună la câteva fragmente din minunatele texte liturgice ale Bisericii noastre:
"...Care pretutindenea eşti şi pe toate le-mplineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă...";
"...Deşteaptă-te, dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cela Ce pretutindenea este şi toate le plineşte";
"În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase,, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins".

În afară de ideea ubicuităţii lui Dumnezeu, aş aminti şi învăţătura despre Revelaţia naturală, căci "cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Psalm18, 1).
Doamne ajută!
P. S. 1. "Cum poti crede ca Hristos este in flori, in natura , sau in stiinte?"
Dar cum ar putea exista florile, natura, ştiinţele, fără harul lui Dumnezeu?
"...căci fără Mine nu puteţi face nimic" - ne revelează Domnul (In15, 5). Ce performanţe ştiinţifice s-ar putea realiza, ce meditaţii filosofice s-ar putea naşte în minţile şi-n inimile celor mult însetaţi de adevăr, ce creaţii literare, muzicale sau artistice ar putea exista vreodată, dacă Acela Care ne-a adus de la nefiinţă întru fiinţă nu ar fi pus în inimile noastre dorul de a crea, de a cunoaşte, de a descoperi?
Şi ce-ar fi neînsemnatele noastre creaţii omeneşti, fără asistenţa neîncetată a "Celui Ce toate le lucrează întru toţi"?
De aceea, doamna Mihaela, mărturisesc cu bucurie, urmând exemplul Sfântului Justin Martirul şi Filosoful, că noi, creştinii, "suntem copii ai iniţiativei şi ai ştiinţei", că "tot ceea ce a fost realizat sau spus frumos vreodată de către oameni se datorează părţii de Logos aflătoare în ei" şi că, tocmai de aceea, toate aceste realizări "sunt patrimoniul nostru, al creştinilor".
Să ne gândim: un pictor, poet ori filosof din Grecia antică nu a fost, oare, fără s-o fi ştiut, "un creştin înainte de vreme", prin ceea ce a realizat asistat în mod tainic de către Domnul?
Şi dacă nu... atunci, de ce sunt pictaţi filosofii "păgâni" pe zidurile exterioare ale mănăstirilor moldoveneşti?
Ce "erezii" vor fi avut în gând acei zugravi medievali?...

P. S. 2. "Nu te supara pe mine insa nu pot accepta ideile panteiste sub nici o forma"
Nu mă supăr;
nici eu nu le pot accepta.
A fost doar un malentendu, datorat, poate, unei exprimări neclare din mesajul meu.
De câteva luni bune, mă cam bântuie, din când în când, ispita de a-ncerca să scriu poetic... Nu mă luaţi în seamă! :))
O seară minunată vă doresc!

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mesajul tău este foarte frumos, cu totul ortodox, deoarece exprimă adevărul neclintit în Biserica Ortodoxă, că Domnul este pretutindeni. Cu sensul versetului rugăciunii "Care pretutindenea eşti".
Mulţi nu înţeleg proprietatea specifică a Dumnezeirii de a fi transcendent şi ubicuu, lucrînd mundan şi transmundan, de a via întreaga zidire şi totodată de a fi tainică şi de nepătruns, de a fi prezentă şi experienţiabilă ca lucrare şi ca Ipostas prin Fiul şi totodată de a rămâne, în Fiinţă, incognoscibilă.
Apusenii au ajuns, câdva, să Îl conceapă pe Dumnezeu într-un turn de fildeş, părăsindu-şi Creaţia, din orgoliu rănit. Doar extramundan, doar tainic, doar transcendent.
Panteiştii îl văd exclusiv respirînd în zidire, nemaidiferenţiind Creatorul de creatură, Ziditorul de zidire.
Tu însă, Laura, ai vorbit ca un bun creştin ortodox, strecurîndu-te printre capcanele extremelor şi afirmînd învăţătura de credinţă dintotdeauna care, dincolo de teoriile teologice despre har se sprijină pe cuvântul Celui Credincios, rămas veşnic în împreună-lucrare cu omul. Şi care poartă de grijă, Proniator permanent, şi vrăbiilor şi crinilor de pe câmp şi ierbii şi furtunii... Şi Care plineşte, viind şi sfinţind...


Haiku,
de pe Muntele Athos

"I-am spus migdalului: frate,
vorbeşte-mi despre Dumnezeu!
Şi migdalul a înflorit..."

Domnule profesor,
Vă mulţumesc mult, din inimă, pentru susţinere şi pentru stilul minunat în care aţi scris acest mesaj!!!
Doamne ajută!

Cu recunoştinţă şi deosebită preţuire,
L S

[DragosP]

Harul lui Dumnezeu e tot una cu Dumnezeu?

[laurastifter]

În prealabil postat de DragosP

Harul lui Dumnezeu e tot una cu Dumnezeu?

Fiinţa lui Dumnezeu, incognoscibilă, nu poate fi confundată cu energiile Sale. Harul este energia divină necreată, nu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu.
V-am răspuns aşa, foarte concis, chiar laconic, doar pentru a vă risipi bănuiala că aş confunda Fiinţa cu harul lui Dumnezeu. Mai departe, putem discuta muult mai mult pe secţiunea de Dogmatică (sunt responsabilă pentru aceste discuţii off topic...). :)
Doamne ajută!

[laurastifter]

În prealabil postat de laurastifter

Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru aprecieri!
În privinţa afirmaţiei că unele persoane Îl caută pe Dumnezeu din interes, vă înţeleg punctul de vedere şi-mi pare deosebit de interesant şi frumos exprimat.
Personal am înţeles afirmaţia în sensul că Dumnezeu poate fi căutat şi din interese pur lumeşti, telurice, de o importanţă relativă.
Nu m-am referit la "interesul" de a rămâne în veşnicie cu El, fiindcă o astfel de "afacere" este, într-adevăr, scopul suprem al creştinului! :)
Când eram în anul I de facultate, am publicat, în ziarul Lumina, un foarte scurt articol pe această temă, a motivaţiei noastre în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sunt doar câteva gânduri... Voi posta link-ul într-un mesaj viitor. :)
Hristos în mijlocul nostru!

http://ziarullumina.ro/calendarul-zi...ii-lui-hristos

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sigur, Laura, că Domnul e pretutindeni, cum spuneai, participînd la viaţa tuturor celor zidite de El.
El insuflă tot ce fiinţează. El face ca în lucruri să bată adierea Fiinţei.
El aduce tot ce e bun, frumos, adevărat în întreaga zidire şi în orice colţişor al ei.

Altminteri, dacă ar fi vreun locşor, cât de mic, unde să nu fie Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), cum ar mai fi El Nelimitat, Necuprins, Atotţiitor şi Atotcuprinzător?
Ar însemna că mintea care Îl cugetă aşa pe Dumnezeu, absent din vreun lucru cât de mic, Îi aduce Domnului ştirbire, făcîndu-L limitat. Parte, astfel, din zidire (care e limitată).

Dar Domnul, fiind Necuprins şi Veşnic Viu şi Milostiv foarte, are înţelegere şi compasiune şi pentru minţile mai puţin înţelegătoare. Le-ar lărgi şi pe ele în cunoaşterea Lui, dacă nu şi-ar micşora singure inima, prin mândrie şi suficienţă de sine.

Smerită, aşadar, îmi pare că a fost cugetarea ta, încât micşorîndu-te tu, prin harul Domnului iată L-ai văzut pretutindeni:
de la cele mai mici, mai firave şi gingaşe pulsaţii ale firii până la cele mai cutremurătoare şi de necuprins cu mintea, tării...
Exceptînd păcatul - ai spus. Tipic ortodox!

Trăim în Dumnezeu, viem prin Duhul Lui, trup şi suflet, poezie şi ştiinţă, dinozaur şi râmă, atom şi Univers, trecut-prezent-viitor, carne-piatră-apă-foc şi duh.
Domnul e pretutindeni! AMIN+

P.S. Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine... Eu numesc asta "a avea muşchi analitic" şi "oglindă".
Asta o spune psihologia; de Teologie nici nu mai amintesc, că o ştim prea bine....:)

Foarte interesant!
Şi mi-aţi amintit de un cuvânt al Sfântului Siluan, un cuvânt pe cât de simplu în exprimare, pe atât de profund în conţinut: "Dumnezeu nu e ca noi (...) Ce fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi! Ce Dumnezeu avem!".
Cu doar 2 clase primare, a reuşit să exprime un adevăr atât de evident: Dumnezeu nu poate fi antropomorfizat, pentru că El "nu e ca noi". :)
Doamne ajută!
P. S. Compatibilitatea dintre credinţă şi psihologie se observă atât de uşor în acest pasaj din mesajul dvs:
"Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine..."
P. S. 2. A avea "muşchi analitic" şi "oglindă", foarte simpatic şi sugestiv. :)

[DragosP]

În prealabil postat de laurastifter

Fiinţa lui Dumnezeu, incognoscibilă, nu poate fi confundată cu energiile Sale. Harul este energia divină necreată, nu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu.
V-am răspuns aşa, foarte concis, chiar laconic, doar pentru a vă risipi bănuiala că aş confunda Fiinţa cu harul lui Dumnezeu. Mai departe, putem discuta muult mai mult pe secţiunea de Dogmatică (sunt responsabilă pentru aceste discuţii off topic...). :)Doamne ajută!

Eu n-am bănuieli. "Dar cum ar putea exista florile, natura, ştiinţele, fără harul lui Dumnezeu?"
Ceva nu se leagă: ori eu nu înţeleg ce caută fraza aceea în expunerea ta, ori tu eşti uşor confuză. Ori e prea târziu.:)

[cezar_ioan]

Dacă te referi la enumerare, cumva, eu cred că Laura nu a voit să repete versul lui Blaga, acela cu buze, flori, morminte etc. Parcă aşa era...
Probabil e o enumerare mai puţin riguroasă, mai puţin logicizată şi mai degrabă preferenţială, emoţional vorbind, referitor de pildă la criteriul frumosului, ori al palpitaţiei vieţii etc.

De fapt, ce te-a nedumerit?..:)