Ce este moartea(exista sau nu)

Corect. Nu poate fi demonstrată existența lui. Ține de credință.
Asta încercam să spun: că demonstrațiile pe care le-ai menționat nu atestă de fapt existența sufletului.

În prealabil postat de N.Priceputu

Corect. Nu poate fi demonstrată existența lui. Ține de credință.
Asta încercam să spun: că demonstrațiile pe care le-ai menționat nu atestă de fapt existența sufletului.

Ok, nu vreau sa stric credinta nimanui, dar totusi prin natura mea, eu mi-as pune intrebarea cum ai ajuns la aceasta credinta ? Nu sunt suficient de bune teoriile stiintifice care explica creierul uman sau alte fenomene fizice ? Probabil ca nu sunt foarte bune, dar ele avanseaza. Apropo, tu crezi in existenta unui zeu al tunetului sau al soarelui, sau stii ca tunetul este un efect fizic si soarele un corp ceresc ca oricare altul.

Că avansează este bine, însă nu vor fi niciodată suficiente teoriile științifice, atâta vreme cât se vor ocupa doar de palpabil. Pentru că lumea asta supusă simțurilor și cognoscibilă prin ele este insuficientă nevoii noastre de sens.

Iar nevoia de sens există, cred eu, pentru că sensul există.

Și dacă toate trec și merg de la o alcătuire la un moment dat uimitoare către descompunere și neant, atunci cum am putea găsi sens în asta?

Dacă ajungi la întrebarea asta, intri într-o stare de receptivitate, îți ridici antenele, deschizi urechile, îți speli ochii și, căutând, vei afla, pentru că răspunsurile sunt date și abia așteaptă să fie cunoscute.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

nu vor fi niciodată suficiente teoriile științifice, atâta vreme cât se vor ocupa doar de palpabil.

Din fericire, dintotdeauna in istoria stiintei, contrar a ce afirma majoritatea celor care se cred imbisericiti, teoriile stiintifice avanseaza permanent in impalpabil. Ceea ce se studiaza in stiinta sunt legile. Iar legile sunt impalpabile. Abstracte, universale, generale.
Oamenii de stiinta fac o teologie mult mai serioasa decat majoritatea asazisilor credinciosi.
Din pacate ei nu stiu ca fac asta - teologie. Multi insa si-au dat deja seama ca studiaza creatia lui Dumnezeu Care Se vrea cunoscut, mai intai prin efectele prezentei Sale in Creatie.

Problema este a atribuirii: unii atribuie totul acestui zeu ciudat care este Natura. Altii, cei credinciosi, adica oamenii lucizi, atribuie lui Dumnezeu paternitatea si interventia permanenta care sustine viata, Cosmosul, totul....

Mai este inca o deosebire: unii sunt imbatati de cunostintele lor si se petrece un ciudat proces de innebunire a lor, simtindu.se mici dumnezei. Altii dimpotriva, multumesc Domnului pentru partasia la cunoastere si se fac tot mai mici, mai smeriti inaintea minunilor Creatiei. Cu totul recunoscatori si ...fericiti.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Corect. Nu poate fi demonstrată existența lui. Ține de credință.

Aici ma cam indoiesc...
Intrucat tine de experienta vie, personala.
Am suflet si nu am nevoie de demonstratie si nici de credinta pentru a cunoaste aceasta intrucat sufletul meu se manifesta in insasi existenta mea.
Nu am nevoie de demonstratii suplimentare ca sa ma incredintez de pilda ca am memorie, intrucat constat imediat ca am memorie (vorbind, amintindu-mi cuvintele, de exemplu). La fel e si cu vazul si cu toate simturile, precum si cu vointa si cu gandirea si cu toate stihiile. Le sesizez existenta si manifestarea in mod direct, i-mediat.

O discutie mai aparte ar fi, insa, cea despre insusirile acestor stihii. De pilda, imi e mai greu sa cunosc direct din experienta o anumita insusire a gandirii mele, sa zicem flexibilitatea. S-ar putea sa fie nevoie de anumiti indicatori si repere comparative pentru a ajunge la cunoasterea acestei insusiri relative. Ca am insa capacitatea de a gandi, asta e un dat al cunostintei, in mod absolut.

În prealabil postat de cezar_ioan

La fel e si cu vazul si cu toate simturile, precum si cu vointa si cu gandirea si cu toate stihiile. Le sesizez existenta si manifestarea in mod direct, i-mediat.

Da, bineînțeles. Nu trebuie să numim știință numai pe cea pozitivă, empirică, ce se ocupă cu obiectele (pe care am avut-o în vedere când am formulat mai sus). Și cea care se ocupă cu subiectele tot știință este.

Pe lângă nevoia de sens aș mai adăuga nevoia de absolut, relativitatea lumii nefiindu-ne mulțumitoare. Sufletul are nevoile lui, mai mari decât ale trupului. El vrea să trăiască veșnic, vrea să iubească total, vrea desăvârșirea. Astea nu pot fi împlinite de cele materiale, într-o lume care se descompune pentru fiecare dintre noi poate chiar mâine.

[cezar_ioan]

Sau, poate, chiar azi.
Acum!...:)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Pe lângă nevoia de sens aș mai adăuga nevoia de absolut, relativitatea lumii nefiindu-ne mulțumitoare. Sufletul are nevoile lui, mai mari decât ale trupului. El vrea să trăiască veșnic, vrea să iubească total, vrea desăvârșirea. Astea nu pot fi împlinite de cele materiale, într-o lume care se descompune pentru fiecare dintre noi poate chiar mâine.

Nevoia de sens o vad ca pe o intrare in turma. In suvoiul de lumina.
Traim acte percepute fara sens deoarece sunt iesiri ale duhului nostru, rataciri, revarsari peste albie...

Nevoia de absolut o vad mai degraba ca pe o destinatie. Limanul cel ravnit de om in adincul sufletului sau, adica in strafundurile mintii, in inima.
Altminteri, sensul si/ar pierde rodul, fructul, Pacea.
Cum ar fi o turma etern calatoare?...
In definitiv, in tot ce-i omenesc survine, pana la coada, si ...oboseala. Nu glumesc!

Ne intoarcem acasa Noiembrie,iarna se intoarce in toamna si parul nostru alb incepe sa-si spele tristetea zapezilor gandurilor trecute,apoi toamna se intoarce in vara si suntem iar tineri si viata freamata in noi,si lumea ne imbratiseaza iar cu toata frumusetea si nebunia ei iar apoi,la final,precum natura isi renaste mereu samanta,vara se opreste din fuga ei de om si observa ca a venit primavara si ca omul a devenit iar copil,fara tristetea finalului si zbuciumul drumului,ci doar un copil cu inocenta si bucuria descoperirii miracolului numit viata.Si apoi copilul se intinde pe pamant si florile si pasarile il imbratiseaza si devine tot mai mic si mai mic,pana se intoarce in pantecul mamei sale,ferit de rau si cunoscand taina vietii pe care Dumnezeu o pune in noi.Si apoi din acel copil mai ramine o scanteie,frumoasa,curata,luminoasa,care se intoarce fericita acasa,de unde a plecat in lungul ei drum si unde stia ca se va intoarce.Ne intoarcem acasa Noiembrie,liberi in dragostea fara de sfarsit care ne-a creat,alergand ca niste copii primordiali printr-un lan de grau al unei lumi noi si a unui cer nou.Asa este,moartea nu exista,ne intoarcem acasa si chiar daca vom trece prin valea umbrei mortii nu ne va fi frica de nici un rau,caci EL este mereu alaturi de toti copii sai,care se intorc acasa.Dupa cum spunea Pavel ,,Bucurati-va !".