Eu si ea, casatorie acum sau mai tarziu

În prealabil postat de IonescuMarian

E mai complicat decat pare. Stiu ca ma iubeste, dar vreau sa cred ca ma iubeste indeajuns de mult incat sa aiba rabdare si sa tina cont si de parerea mea.

Intr-o duminica un preot a dezbatut si aceasta problema un pic mai nuantat, in felul urmator. Fiecare trebuie sa faca ascultare de celalalt. Daca ei nu-i place deloc un anumit lucru, atunci el trebuie sa tina seama de parerea ei, ca sa nu se distruga armonia.

Daca lui nu-i place absolut deloc un anumit lucru, atunci si ea trebuie sa tina seama de dorinta sa. Aici ma refer chiar si la amanunte, caci si de la amanunte se pot isca certuri (de la un film, de la culoarea rochitei etc.) Daca amandoi au indoieli, atunci barbatul poate sa-si impuna parerea.

In probleme duhovnicesti, daca un barbat e practicant, e comoara la casa, e un adevarat cap al familiei care merita sa fie ascultat. Daca ea se ocupa de latura duhovniceasca si-si pune problema daca ceea ce face sau ceea ce doreste el este sau nu placut lui Dumnezeu, atunci... ea e capul! Fara suparare.

Multi barbati invata foarte bine partea din Biblie care se refera la ascultarea femeilor... A iubi crestineste o femeie inseamna si a tine seama de parerea ei daca aceasta e in acord cu invatatura Bisericii. Si invers.

Practic si Biblia propune o relatie armonioasa bazata pe iubire reciproca. Un barbat poate fi cap al familiei crestine, daca si el face ascultare de Hristos.

Daca aveti sau veti avea acelasi duhovnic, poti sa-i mai spui si lui ce te nemultumeste la ea. O relatie armonioasa se construieste cu grija. Spovedaniile sincere la duhovnic pot tempera anumite excese.

Multe din problemele care pot apărea mai târziu în căsnicie pot fi evitate dacă avem clar de la început ce este căsătoria creștină și de ce vrem să ne căsătorim.
Pentru creștin viața este lucrare, pentru că asta face Dumnezeu mereu („Tatăl Meu lucrează, și Eu lucrez”), iar noi suntem după chipul Său și lucrăm la asemănarea cu El.
Deci și căsătoria este o lucrare, după cum și călugăria. Iar o lucrare presupune jertfă, luptă, iar mai târziu, rod.
Deci cei care doresc să se căsătorească e bine s-o facă dorind să lucreze împreună pentru - și cu - Dumnezeu, într-o lucrare a dragostei jertfelnice. Amândoi trebuie să țintească spre un rod, și să se sprijine reciproc în dobândirea lui. Cel mai obișnuit rod sunt copiii, însă cei mai buni aduc și multe alte roade pe lângă aceștia.
Problema divorțului nu va exista dacă amândoi văd în căsătorie o modalitate de a-și împlini viața dăruind - lui Dumnezeu, soțului, copiilor - într-o exersare permanentă a renunțării la sine. În asta constă frumusețea și unicitatea căsătoriei: în a lucra, a jertfi, a rodi împreună. Și după cum creștinul devine ca atare atunci când încetează să trăiască pentru sine, la fel și soțul, devine soț creștin atunci când începe să trăiască pentru Hristos și pentru familia sa, când nu se mai pune pe sine în centrul vieții sale, ci își mută centrul în Altcineva și preocupările în soția și familia sa.

La slujba cununiei se cântă „sfinților mucenici”, iar cununile care se pun pe capetele mirilor se aseamănă cu cele ale mucenicilor, Biserica arătând prin aceasta ce înseamnă unirea mirilor în Hristos - mucenicie (de bună-voie, evident, altfel e un nonsens). După cum viața în Hristos nu e posibilă fără lepădarea de sine, la fel este și în căsătorie.

Și atunci, nu trebuie să ne mai facem griji pentru noi, pentru ce va fi sau nu va fi, dacă vom face față sau nu traiului împreună. Se poate face față, dacă ești dispus să renunți la tine, dacă ești dispus să trăiești în și prin celălalt.
A fi dispus (a avea disponibilitate), cred că asta este cheia.
Iar cu Hristos orice viață nu poate fi decât împlinită, deci fericită. Iar adevărata fericire vine atunci când nu ești preocupat să o obții, ci să o dai.
A te căsători e o fericire pentru că, dintr-o dată, ai scăpat de tine, de egoismul care te rodea, și prin asta ai dat sens vieții tale. Ai intrat într-o rânduială de viață nouă, în care nu vei mai avea grija egoismului, pentru că în permanență va trebui să dai; chiar și din ce nu ai. Și atunci trăiești viața cea adevărată.

Deci dacă amândoi mirii vor să ducă o viață cu și în Hristos, dacă amândoi vor să se lepede de sine și să trăiască rodind, cred că este imposibil să eșueze.