Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

În prealabil postat de Cornel Urs

nu vad de ce "micutii" de 2 ani ar trebui sa fie preocupati de a-si furniza "senzatii" prin autostimulare, dar ma rog, asa or fi copiii din ziua de astazi...

Nu sunt preocupati de a-si furniza senzatii, la modul in care suntem noi, adultii, preocupati.
Tocmai la asta ma refeream cand am atras atentia la "adultrism": sa nu-i percepem prin prisma noastra, prin optica/grila psihologiei noastre de adulti, intrucat copiii sunt altfel, au un specific atat de pregnant incat psihologia copilului este cu totul aparte (o disciplina distincta) fata de psihologia adultului, la fel cum pediatria este cu totul altceva decat medicina generala sau decat gerontologia.

Va rog sa luati in considerare nu doar asemanarile din cadrul acestui continuum care e viata unuia si aceluiasi om, cat mai ales specificul fiecarei etape de varsta si de dezvoltare.
Iata un exemplu concludent, ca intrebare: oare viata sufleteasca a unui om inainte de Botez si de practica curenta a celor bisericesti este la fel cu viata unui om (a aceluiasi om!) dupa o oarecare imbisericire? Dar comparativ cu viata aceluiasi om ajuns la despatimire?

Asa cum diferentele intre ateu/agnostic/caldicel/sfant sunt foarte clare, in ciuda faptului ca persoana poate fi una si aceeasi in devenirea ei, la fel si intre etapele de dezvoltare sunt diferente majore.
Deci sa folosim masura cuvenita pentru a cantari si evalua pertinent. Altfel nu mai intelegem si ne incurcam... Si facem erori, uneori cu consecinte foarte nefericite.

Acum, daca sunteti cumva de acord ca are sens ce v-am spus (nadajduiesc aceasta!), va rog sa reflectati cu putina empatie (eventual sa faceti apel la propria experienta a copilariei personale) la faptul ca un copil nu se apropie de corpul sau ca un adult.
Copilul descopera, este surprins, ia cunostinta pentru prima data de modul in care functioneaza corpul sau. Cunoasterea de sine este la el in faza incipienta. Se supune altor legi decat cele ale adultului. (cititi va rog un tratat de psihologia copilului sau de psihologia dezvoltarii si veti vedea lucruri surprinzatoare, uneori uimitoare!)
Astfel nu mai e de mirare sa intelegem de ce cunoscatorii vietii copilului fac acele afirmatii.

Nu stiu daca aveti copii. Daca aveti si nu ati remarcat aceste lucruri... ce sa zic... imi pare rau pentru copii, mai intai.
Daca veti avea copii, sper sa va amintiti atunci ce va scriam eu astazi si sa procedati cat mai realist si folositor (adica sa ii indrumati cu blandete si tact psihologic pentru ca ei sa inteleaga si sa accepte emotional, la nivelul lor real, sensul si rostul aparatului genital omenesc, atat in ce priveste functia de excretie cat si in privinta relatiilor de dragoste si a minunii nasterii de prunci), fiind astfel cu adevarat un parinte bun.

Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare dintre noi cu harul Sau! AMIN+

În prealabil postat de ioan cezar

Nu stiu daca aveti copii. Daca aveti si nu ati remarcat aceste lucruri... ce sa zic... imi pare rau pentru copii, mai intai.
Daca veti avea copii, sper sa va amintiti atunci ce va scriam eu astazi si sa procedati cat mai realist si folositor (adica sa ii indrumati cu blandete si tact psihologic pentru ca ei sa inteleaga si sa accepte emotional, la nivelul lor real, sensul si rostul aparatului genital omenesc, atat in ce priveste functia de excretie cat si in privinta relatiilor de dragoste si a minunii nasterii de prunci), fiind astfel cu adevarat un parinte bun.

Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare dintre noi cu harul Sau! AMIN+

Cred ca atunci cand ai un copil trebuie sa stii cand si ce sa-i spui, astfel incat sa-l lasi sa se bucure de copilarie si sa nu-l faci prea curios sa intre in lumea adultilor. Copiii se maturizeaza fizic mai repede decat emotional, iar intrarea timpurie in lumea adultilor ii poate conduce spre derapaje sociale. De aceea, misiunea de parinte este foarte dificila.

Cum sa ne educam copilul: sa fie modern, sa le stie si sa le faca pe toate de la gradinita sau din clasele primare ori sa aiba frica de Dumnezeu? Daca alegem ultima varianta, vom prezenta problema sexualitatii in asa fel incat sa-l conducem incet si sigur spre o viata de familie placuta lui Dumnezeu. De cate ori va gresi se va ruga lui Dumnezeu sa-i dea putere sa se ridice, dar va constientiza pacatul, il va spovedi pana cand ii va ajuta Dumnezeu sa-l paraseasca. In niciun caz nu va confunda pacatul cu virtutea, chiar daca moda timpului spune altceva.

Ca parinti, nu avem voie sa ne conducem copiii spre iad, caci raspundem pentru pacatul de a-i fi smintit. De aceea, inainte de a-i da copilului un sfat intr-o problema delicata, decat sa gresim, mai bine sa amanam raspunsul si sa vorbim cu duhovnicul sau sa citim sfaturile date de Sfantul Ioan Gura de Aur sau ale altor sfinti in aceasta privinta.

[andreicosmovici]

Alta intrebare, legata de cea cu care am deschis acest topic: relatiile conjugale dintre soti sunt o datorie in fata lui Dumnezeu, sau este ok sa se mearga doar in conformitate cu starea momentului? Stiu ca forma intrebarii nu este cea mai fericita, dar veti intelege intrebarea mea. Cu alte cuvinte, sotii trebuie sa fie atenti reciproc unul la dorintele celuilalt, si atunci sa incerce sa "actioneze", sau trebuie considerat ca Dumnezeu a randuit aceasta legatura trupeasca, si atunci trebuie cautate ocazii chiar in afara chefului nostru? Daca ar fi sa stam dupa chef (evident, in perioadele permise), stim ca femeile ar dori mai rar, barbatii mai des. Trebuie sa faca femeile un efort, barbatii la fel, si sa se intalneasca undeva pe la mijloc? Trebuie sa stea unul dupa celalalt? Cine dupa cine?

În prealabil postat de andreicosmovici

Alta intrebare, legata de cea cu care am deschis acest topic: relatiile conjugale dintre soti sunt o datorie in fata lui Dumnezeu, sau este ok sa se mearga doar in conformitate cu starea momentului? Stiu ca forma intrebarii nu este cea mai fericita, dar veti intelege intrebarea mea. Cu alte cuvinte, sotii trebuie sa fie atenti reciproc unul la dorintele celuilalt, si atunci sa incerce sa "actioneze", sau trebuie considerat ca Dumnezeu a randuit aceasta legatura trupeasca, si atunci trebuie cautate ocazii chiar in afara chefului nostru? Daca ar fi sa stam dupa chef (evident, in perioadele permise), stim ca femeile ar dori mai rar, barbatii mai des. Trebuie sa faca femeile un efort, barbatii la fel, si sa se intalneasca undeva pe la mijloc? Trebuie sa stea unul dupa celalalt? Cine dupa cine?

Daca femeii i se cere si sa faca sex de sapte ori pe noapte si sa fie o buna gospodina si sa fie frumoasa si eleganta si sa fie mereu zambitoare si atenta fata de sot si sa aiba rabdare cu copiii, iar la serviciu sa fie competitiva pentru a aduce si bani acasa, - e putin cam dificil! Iar dorinta ei si pretentiile altora de a le face pe toate ii pot crea probleme de sanatate. De asemenea, daca barbatul lucreaza in schimb de noapte, femeia, care s-a odihnit toata noaptea trebuie sa-l inteleaga.

Fiecare sa se puna in locul celuilalt si atunci va sti cum sa-si consume energia suplimentara, eventual facand si niste metanii cand stie ca placerea lui nu e si placerea celuilalt.

În prealabil postat de antoniap

Daca femeii i se cere si sa faca sex de sapte ori pe noapte si sa fie o buna gospodina si sa fie frumoasa si eleganta si sa fie mereu zambitoare si atenta fata de sot si sa aiba rabdare cu copiii, iar la serviciu sa fie competitiva pentru a aduce si bani acasa, - e putin cam dificil! Iar dorinta ei si pretentiile altora de a le face pe toate ii pot crea probleme de sanatate. De asemenea, daca barbatul lucreaza in schimb de noapte, femeia, care s-a odihnit toata noaptea trebuie sa-l inteleaga.

Fiecare sa se puna in locul celuilalt si atunci va sti cum sa-si consume energia suplimentara, eventual facand si niste metanii cand stie ca placerea lui nu e si placerea celuilalt.

Sunt cu totul de acord. Iar ce scrieti despre femeie e nu numai hilar si grotesc, dar, Doamne, atat de real si raspandit, din nenorocire...

În prealabil postat de ioan cezar

Sunt cu totul de acord. Iar ce scrieti despre femeie e nu numai hilar si grotesc, dar, Doamne, atat de real si raspandit, din nenorocire...

Am avut in vedere si eu patru situatii reale pe care le cunosc. Intr-un caz, ea a murit la varsta de 40 de ani, lasandu-si orfani doi copii minunati. In doua astfel de cazuri cei doi s-au despartit dupa ce au avut mai multi copii.

Doi astfel de soti mai sunt impreuna, au un copil, dar el nu e credincios, iar ea e pentru el un obiect sexual si femeie de serviciu. Am dormit odata intr-o camera vecina cu a lor si din ora in ora scartaia patul...

Mare lucru este ca intr-o familie amandoi sotii sa stie sa tina un post, sa se roage, sa fie cumpatati in toate si sa fie capabili sa iubeasca cu adevarat, nu sa se foloseasca in chip egoist de celalalt.

În prealabil postat de antoniap

Mare lucru este ca intr-o familie amandoi sotii sa stie sa tina un post, sa se roage, sa fie cumpatati in toate si sa fie capabili sa iubeasca cu adevarat, nu sa se foloseasca in chip egoist de celalalt.

Să meargă împreună la biserică... De aici porneşte şi unitatea, din lucrururile comune...care poate la început par banale (să spunem mâncatul). Când amândoi trag la "car" e mai uşor, când unul cade în amorţire, vine celălalt din spate şi-l ajută să se dezmorţească şi invers...dar dacă numai unui trage e mult mai greu..

În prealabil postat de antoniap

Am avut in vedere si eu patru situatii reale pe care le cunosc. Intr-un caz, ea a murit la varsta de 40 de ani, lasandu-si orfani doi copii minunati. In doua astfel de cazuri cei doi s-au despartit dupa ce au avut mai multi copii.

Doi astfel de soti mai sunt impreuna, au un copil, dar el nu e credincios, iar ea e pentru el un obiect sexual si femeie de serviciu. Am dormit odata intr-o camera vecina cu a lor si din ora in ora scartaia patul...

Mare lucru este ca intr-o familie amandoi sotii sa stie sa tina un post, sa se roage, sa fie cumpatati in toate si sa fie capabili sa iubeasca cu adevarat, nu sa se foloseasca in chip egoist de celalalt.

Cred ca tine de infantilismul nostru, in general, sa ne plasam in buricul universului si, adiacent, sa credem in adancul inimii ca lumea intreaga a fost facuta pentru noi, adica pentru eu.
Un cosmos hristocentric, o lume in centrul careia este Hristos, ofera exact perspectiva inversa.
Aceste doua pozitii sunt net diferite, sunt chiar opuse.
Probabil ca in adancul inimii ne lupta intrebarea: eu sau Domnul?
Cred ca e tema comuna a tuturor nevrozelor. A celor vesnic nelamuriti si nemultumiti. A potrivnicilor pacii sufletesti, a victimelor datoriei false, catre lumesc. A celor sterili sufleteste, a celor acri, a celor moralisti, a celor pentru care iubirea e un moft si o dulcegarie. A celor care s-au casatorit sa faca sex legal. A celor fricosi si mediocri si, in fond, putin inteligenti intrucat se lipsesc singuri de un partener de viata fara egal: de Bunul Dumnezeu.

Cand copilul din noi (rebel, imatur, egofilic - intrucat exista si acesta, nu doar copilul inocent si creativ, nu doar copilul ascultator si dornic sa invete si sa creasca frumos) isi vede amenintata placerea pentru jucarie, atunci el face taraboi, protesteaza si sufera cu adevarat ca orice copil amenintat cu separarea de jucarie.
Acest copil ne imboldeste spre jucarii de tot felul, de care nu se mai satura si ne robeste pe de-antregul lor. Ar voi sa ne jucam, noi in intregime, toata ziua cu jucariile lui preferate. Ne inmoaie mainile pentru munca, ni le invartoseaza pentru placeri... Ne ingreuiaza capul pentru priveghere, ne inchide pleoapele de somn, ne tine motaind la rugaciune sau la studiu, ne tine insa treji in crasma si pe sub cearceafuri pana-n zori...

Salbaticitul acesta al poftelor e asadar susceptibil de a fi baza idolilor in noi insine.

NImic nu ii este mai nesuferit decat a-i vorbi despre idoli ca idol. El crede si voieste sa credem si noi ca, despre idoli, trebuie sa vorbim in termeni de dumnezei. Ba chiar ne sugereaza ca e vorba chiar de Dumnezeu.
Astfel, de nu avem vigilenta si putere e posibil chiar sa ne convinga o vreme (adica o viata intreaga, caz in care spunem ca imbatrinim in rau) ca iata, l-am gasit pe Dumnezeu. Sau, ma rog, ca suntem aproape, ca suntem pe drumul cel bun.
NImic mai fals, nimic mai perfid.

Aum leg toate astea de adictii. Care sunt multe. Varii dependente, de toate cele...
Caracteristic unei astfel de legaturi surpatoare de suflet, cum e dependenta, este ca ea ne ofera pe termen scurt, al satisfacerii, o sama de destinderi si placeri. Un bun anxiolitic, un furnizor de incredere pe termen scurt, un voal inselator pe ochii pierzaniei noastre, dependenta ne tine in sclavia cu jucarii a idolatriei noastre genrealizate si ne face pe drept cuvant potrivnici lui Dumnezeu. Suntem prizonieri si luptam cu Insusi Eliberatorul nostru. Si cu oamenii Lui, pe care ii consideram in chip si fel, dusmanindu-i.

Adictia sexuala e la fel ca orice adictie. Unii cred ca daca nu curvesc (la adulter ma refer, la concubinaj si altele asemenea, ca altminteri tot curvie este, dar mascata de faptul ca oamenii sunt casatoriti), nu beau, nu fumeaza, nu se drogheaza, nu se tin mandri la modul vadit, au asadar tot dreptul sa faca sex cu duiumul, scuturind patul ora de ora... Si, pentru a-si justifica aceasta manifestare adictiva in dosul careia se afla frica cutremuratoare de moarte si de asfixie in marasmele personale, bietii oameni care suntem ne imaginam fel de fel de scuze. Punem moara gandirii sa macine saci de faina stricata si ne mai si laudam cu ea, ca-i marfa buna.

Eu cred ca oamenii care isi vad partenerul ca pe obiect de satisfactie sexuala si fac sex la modul abuziv, fara nici un discernamant si invocind tot felul de argumente care mai de care mai sucite in mintea lor robita placerii, eu cred ca toti acestia sunt oameni grav bolnav sufleteste, sunt psihologic obsesionali si ca atare au nevoie de tratament psihologic si desigur duhovnicesc. Iar cand cuget la acesti oameni, ma includ si pe mine, intrucat nu ma consider cu adevarat un despatimit fata de viata sexuala. Desi am o oarecare experienta a abstinentei, intre anumiti parametri.

Cata vreme omul nu se afla pe drumul recuperarii relatiei sale cu Dumnezeu, adica pe drumul vindecarii si implicit al mantuirii, el strica totul, intreaga sare a lumii care s-a pus in el prin Botez.

Anticiparea faptului ca abstinenta mi-ar aduce mari necazuri, ca ma voi imbolnavi etc. este doar in parte justificata. Ea de fapt face parte dintr-un mecanism pervers al bolii mele care voieste sa ma tina in pacat.
Motivul pentru care ma pot imbolnavi este real si se numeste mandria mea si aplecarea spre desfrau. Da, ma imbolnaveste abstinenta cata vreme o tin in mintea mea mandra si razvratita ca pe un lucru rau.

Dar cand mintea se smereste prin post si rugaciune, prin meditatia la ceasul mortii, prin spovedanie deasa si participare la slujbe, pe scurt prin vietuirea crestina, cand Centrul vietii mele e Hristos, cand imi pasa cum imi petrec vremea incercind sa aduc roade spre a nu fi taiat de la vita, spre a nu mi se taia conducta cu seva, cu har... Atunci abstinenta e vazuta in alta lumina si e traita ca orice nevointa, chit ca poate fi grea, cu bucurie si nadejde. In chip luminos.

Cu cat un om e mai dotat in energie sexuala si totodat vede abstinenta ca nevointa intru sfintire, ca prilej de curatire de pacate, ca mod jertfelnic de apropiere de Dumnezeu, cu atat cresterea lui duhovniceasca cred ca e mai consistenta.
Dar daca vede abstinenta ca pe un blestem, atunci nu pot decat sa il deplang. Isi bate singur cuie in talpa.

Ce sens acordam abstinentei? Aici, in aceasta dilema, cred ca e lupta cea mai inversunata dinlauntrul inimii noastre.

Asta mi se pare o întrebare de pus duhovnicului. Chiar dacă canoanele normează în general viaţa creştinului, acestea se cuvine să fie aplicate de duhovnic, în funcţie de particularităţile fiecărui creştin sau cuplu în parte, echilibrând râvna duhovnicească a unuia cu slăbiciunile celuilalt ş.a.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de andreicosmovici

Alta intrebare, legata de cea cu care am deschis acest topic: relatiile conjugale dintre soti sunt o datorie in fata lui Dumnezeu, sau este ok sa se mearga doar in conformitate cu starea momentului? Stiu ca forma intrebarii nu este cea mai fericita, dar veti intelege intrebarea mea. Cu alte cuvinte, sotii trebuie sa fie atenti reciproc unul la dorintele celuilalt, si atunci sa incerce sa "actioneze", sau trebuie considerat ca Dumnezeu a randuit aceasta legatura trupeasca, si atunci trebuie cautate ocazii chiar in afara chefului nostru? Daca ar fi sa stam dupa chef (evident, in perioadele permise), stim ca femeile ar dori mai rar, barbatii mai des. Trebuie sa faca femeile un efort, barbatii la fel, si sa se intalneasca undeva pe la mijloc? Trebuie sa stea unul dupa celalalt? Cine dupa cine?

Potrivit învăţăturii catolice tradiţionale, există ceea ce se numeşte "datorie conjugală", în conformitate cu ceea ce a spus Apostolul, ca soţii să nu se lipsească unul de altul. Încălcarea ei, în absenţa unui motiv serios, este un păcat grav. "Desigur, este de aşteptat şi de preferat ca niciunul dintre soţi să nu trebuiască să apeleze la drepturile sale conjugale, ci ca actul conjugal să fie urmarea unei dorinţe comune, a unui acord comun al soţilor,a dorinţei amândurora de a se dărui unul altuia. Dar, dacă asemenea lucru nu se întâmplă, unul dintre soţi este în drept să invoce datoria conjugală faţă de celălalt. Făcând păcatul grav al refuzului datoriei conjugale, se neglijează unul dintre cele trei scopuri ale căsătoriei, acela de remedium concupiscentiae. Dacă, însă, hotărârea de abţinere de la actul conjugal este comună, atunci ea poate fi urmată în mod legitim de ambii soţi. Toate aceste aspecte legate de căsătorie, de drepturile şi îndatoririle soţilor, se regăsesc în special în corpul paulin al Sfintei Scripturi.

Cu totul altul este cazul neputinţei, când nu vorbim de păcat prin omisiune (neglijenţă), ci de piedică materială la realizarea actului conjugal. Evident, neputinţa nu este păcat, în schimb poate fi cauză de declarare a invalidităţii căsătoriei dacă apare de la început în cuplu. Norme speciale de drept canonic se referă la această situaţie.