Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

În prealabil postat de stefan florin

pe ce temei scripturistic faci astfel de afirmatii?

Ţi-am explicat că între Sfânta Scriptură şi Sfânta Traditie este o legătură atât de stransă, încât nici nu se poate face deosebire între adevărul cuprins în una si în cealaltă. Mărturiile lor despre adevărul dumneizeiesc se sprijină unele pe altele. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt cele două căi de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale. Ele transmit adevărul dumnezeiesc încredintat Bisericii spre păstrare şi propovăduire.
Catehismul Ortodox spune cam aşa: Sfintele Evanghelii si toate celelalte părti ale Noului Testament nu cuprind decât o parte din descoperirea dumnezeiască pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru a noastră mântuire, ne-a făcut-o prin viu grai in timpul petrecerii Sale pe pământ. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol si evanghelist Ioan prin cuvinitele: Ťsunt si alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus si care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred — scrie el — ca în lumea aceasta nu ar incăpea cărtile ce s-ar fi scrisť (Ioan XXI, 25).

Acelasi sfânt apostol mai arată în una din epistolele sale : ŤMulte având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hirtie si cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin si sa vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplinăť (2 Ioan I, 12).

Mărturisirile acestea ne incredintează că multe din faptele si învătăturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au păstrat In scris, ci că ele au fost însusite si duse mai departe prin viu grai, de sfintii apostoli si de urmasii acestora, din veac in veac până la noi. De asemenea, că acestea vor fi duse, cu intelesul lor adevărat, de adevăratii credinciosi crestini, până la sfârsitul veacurilor. Adică ni s-au păstrat si ni se fac cunoscute, în scopul mântuirii noastre, prin Sfânta Traditie.

Din cele arătate mai sus, întelegem că Sfânta Traditie este a doua cale sau formă principală, cu nimic mai prejos decât Sfânta Scriptură, egală cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască. Numai că această descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsă in scris mai târziu decât cea arătată în Sfânta Scriptură. Iar Sfânta Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfânt, este suflul viu al vietii Bisericii.


Pe pământ, toate sunt îngăduite de Dumnezeu, dar nu toate ne zidesc: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de acestea”. (1 Corinteni 6, 12)

Acum să vedem ce spune Părintele Cleopa, un mare dohovnic contemporan al neamului nostru:
De aceea, crestinul care se foloseste de lumea aceasta trebuie sa fie ca si cum nu s-ar folosi de ea, " Ca chipul lumii acesteia trece " ( I Corinteni 7, 31; I Timotei 4, 4; Tit 1, 15 ). Indeosebi clericii, ca si apostolii de odinioara, trebuie sa fie tuturor pilda de infranare ( VI Ecumenic 12,13,18, 30 ) , spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui si spre mantuirea lor ( Fapte 20, 34-35; I Corinteni 9, 12 si 27; Tit 1, 7; 2, 6; I Petru 1, 6 si 13 ).

Acolo unde pacatul a slabit si infranarea se indulceste, ca hrana buna se socoteste ca doctorie folosita in numele Domnului. Cei scrupulosi si neintelegatori in iconomia infranarii, trebuie sa se supuna sfaturilor duhovnicilor. Infranarea trebuie respectata, atat de clerici si monahi, cat si de mireni, respectandu-se invataturile Sfintilor Parinti, traditia Bisericii si sfaturile duhovnicului.

În prealabil postat de stefan florin

nu pot sa-mi dau cu parerea la ceea ce nu ma pricep bine si mai ales nu sunt calificat in acel domeniu. Parerea mea este ca nu (legat de prezervativ)

Marii duhovnici contemporani sunt de o altă părere. Acum îmi este ste clar.

Uite ce mai spune Pr Cleopa:
- Prea Cuvioase, copiii care sunt avortati au suflet?
- Au! Cum să nu aibă?
- Dintr-a câta zi au ei suflet?
- Din clipa zămislirii. Căci spune proorocul Ieremia: Doamne, Tu zidesti duhul omului întru zămislire.
- Păi, înseamnă că sunt numai suflet, părinte.
- Sămânţa bărbatului şi a femeii este vie. Si atunci, în clipa împreunării, s-a zidit si sufletul si trupul

[stefan florin]

În prealabil postat de ovidiu b.

Ţi-am explicat că între Sfânta Scriptură şi Sfânta Traditie este o legătură atât de stransă, încât nici nu se poate face deosebire între adevărul cuprins în una si în cealaltă. Mărturiile lor despre adevărul dumneizeiesc se sprijină unele pe altele. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt cele două căi de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale. Ele transmit adevărul dumnezeiesc încredintat Bisericii spre păstrare şi propovăduire.
Catehismul Ortodox spune cam aşa: Sfintele Evanghelii si toate celelalte părti ale Noului Testament nu cuprind decât o parte din descoperirea dumnezeiască pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru a noastră mântuire, ne-a făcut-o prin viu grai in timpul petrecerii Sale pe pământ. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol si evanghelist Ioan prin cuvinitele: Ťsunt si alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus si care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred — scrie el — ca în lumea aceasta nu ar incăpea cărtile ce s-ar fi scrisť (Ioan XXI, 25).

Acelasi sfânt apostol mai arată în una din epistolele sale : ŤMulte având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hirtie si cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin si sa vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplinăť (2 Ioan I, 12).

Mărturisirile acestea ne incredintează că multe din faptele si învătăturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au păstrat In scris, ci că ele au fost însusite si duse mai departe prin viu grai, de sfintii apostoli si de urmasii acestora, din veac in veac până la noi. De asemenea, că acestea vor fi duse, cu intelesul lor adevărat, de adevăratii credinciosi crestini, până la sfârsitul veacurilor. Adică ni s-au păstrat si ni se fac cunoscute, în scopul mântuirii noastre, prin Sfânta Traditie.

Din cele arătate mai sus, întelegem că Sfânta Traditie este a doua cale sau formă principală, cu nimic mai prejos decât Sfânta Scriptură, egală cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască. Numai că această descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsă in scris mai târziu decât cea arătată în Sfânta Scriptură. Iar Sfânta Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfânt, este suflul viu al vietii Bisericii.


Pe pământ, toate sunt îngăduite de Dumnezeu, dar nu toate ne zidesc: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de acestea”. (1 Corinteni 6, 12)

Acum să vedem ce spune Părintele Cleopa, un mare dohovnic contemporan al neamului nostru:
De aceea, crestinul care se foloseste de lumea aceasta trebuie sa fie ca si cum nu s-ar folosi de ea, " Ca chipul lumii acesteia trece " ( I Corinteni 7, 31; I Timotei 4, 4; Tit 1, 15 ). Indeosebi clericii, ca si apostolii de odinioara, trebuie sa fie tuturor pilda de infranare ( VI Ecumenic 12,13,18, 30 ) , spre slava lui Dumnezeu, spre folosul aproapelui si spre mantuirea lor ( Fapte 20, 34-35; I Corinteni 9, 12 si 27; Tit 1, 7; 2, 6; I Petru 1, 6 si 13 ).

Acolo unde pacatul a slabit si infranarea se indulceste, ca hrana buna se socoteste ca doctorie folosita in numele Domnului. Cei scrupulosi si neintelegatori in iconomia infranarii, trebuie sa se supuna sfaturilor duhovnicilor. Infranarea trebuie respectata, atat de clerici si monahi, cat si de mireni, respectandu-se invataturile Sfintilor Parinti, traditia Bisericii si sfaturile duhovnicului.

da, da, da...Hristos a lasat in Biblie ATAT cat ii este necesar omului pentru mantuire si a-l cunoaste pe Dumnezeu intrupat. Si cand am zis ca te ratacesti nestiind scripturile am stiut eu ce zic! Ioan spune in evanghelia sa: "Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin." (Ioan 21:25). Deci apostolul spune ca Hristos a facut si alte LUCRURI sau FAPTE nescrise (toate DUPA inviere) dari NU a lasat si alte INVATATURI neconsemnate in scris. Asta o spune evanghelistul care in scrierea sa a pus baza pe INVATATURA Mantuitorului si mai putin pe faptele sale, cum au facut ceilalti 3 evanghelisti. Asa ca nu veni tu sa-mi spui ca Hristos a mai lasat si alte invataturi pe care evanghelistii au omis sa le scrie (culmea toti 4 fix aceleasi "invataturi" au uitat sa le scrie). Nici Pavel nu a venit cu invataturi noi fata de evanghelii

În prealabil postat de stefan florin

da, da, da...Hristos a lasat in Biblie ATAT cat ii este necesar omului pentru mantuire

Asta spune Catehismul Ortox, pe care se pare că tu îl demontezi, la fel cum demiontezi şi ceea ce spun unii sfinţi.

Pr Dumitru Stănioaie ne vorbeşte de abstinenţă: http://www.youtube.com/watch?v=Ex_YF...feature=relmfu ...minutul 3:30

Cu privire la unirea dintre bărbat şi femeie mi se pare că ea poate fi ratată în două moduri: primul este desfrânarea, respectiv căutarea doar a plăcerii şi refuzând rodul firesc al ei, care sunt copiii, şi transformarea celuilalt într-un obiect, cu care comunic doar epidermic, la nivelul senzaţiilor; al doilea e prin respingerea plăcerii sau acceptarea ei ca pe ceva înjositor, însă necesar pentru procreere, unindu-ne cu celălalt doar pentru rod, şi reducându-l din nou pe celălalt la trupul său, necesar de astă dată pentru un scop bun.

În primul caz e vorba de o pervertire, în cel de-al doilea de o ratare a condiţiei umane prin reducerea ei la animalitate.

Cred că păcat este şi unul şi celălalt, dacă sunt abordate aşa, respectiv uitând că celălalt e un suflet unit cu trupul său şi că taina în care intru cu el cuprinde atât sufletul cât şi trupul în unirea cu Hristos. Poate fi o legătură care ne închipuim noi că e legiuită, însă dacă nu e dragoste este păcat, căci Dumnezeu lipseşte acolo unde nu e iubire. Iar omul care nu iubeşte e un om bolnav.

E o stare schizoidă, nevindecată, în care sunt separat în mine însumi, sfâşiat fiind între două chemări - una animalică şi cealaltă duhovnicească; vindecarea înseamnă tocmai îndumnezeirea integrală, inclusiv a animalităţii (şi probabil de aceea sintagma „omul - animal îndumnezeit”), stăpânirea şi transfigurarea ei în Biserică.

Cred că soţii îşi pot trăi frumos relaţia dacă ascultă de Biserică, nedispreţuind trupul, dar nici supunându-i-se, ci asumându-l şi supunându-l sufletului şi duhului, căci aceasta îi este poziţia firească, neferindu-se de naşterea de prunci dar nici iubindu-se doar cu acest scop, transfigurându-şi treptat iubirea către una tot mai duhovnicească şi mai netrupească, ţinând posturile toate şi rugându-se, trăind în relaţii bune, armonioase cu toţi şi toate, într-o relaţie bună cu trupul, sufletul şi duhul său, cu trupul, sufletul şi duhul soţului.

De altfel, consider că Ortodoxia asta a făcut mereu, asumând şi transfigurând materia, nerespingând nimic în afară de păcat, trăind în pace dumnezeiască cu toate. Ea nu dispreţuieşte unirea bărbat-femeie, mai mult, o sfinţeşte, scoţând-o din starea ei căzută şi punând-o la înălţimea care i se cuvine.

În prealabil postat de N.Priceputu

Cu privire la unirea dintre bărbat şi femeie mi se pare că ea poate fi ratată în două moduri: primul este desfrânarea, respectiv căutarea doar a plăcerii şi refuzând rodul firesc al ei, care sunt copiii, şi transformarea celuilalt într-un obiect, cu care comunic doar epidermic, la nivelul senzaţiilor; al doilea e prin respingerea plăcerii sau acceptarea ei ca pe ceva înjositor, însă necesar pentru procreere, unindu-ne cu celălalt doar pentru rod, şi reducându-l din nou pe celălalt la trupul său, necesar de astă dată pentru un scop bun.

În primul caz e vorba de o pervertire, în cel de-al doilea de o ratare a condiţiei umane prin reducerea ei la animalitate.

Cred că păcat este şi unul şi celălalt, dacă sunt abordate aşa, respectiv uitând că celălalt e un suflet unit cu trupul său şi că taina în care intru cu el cuprinde atât sufletul cât şi trupul în unirea cu Hristos. Poate fi o legătură care ne închipuim noi că e legiuită, însă dacă nu e dragoste este păcat, căci Dumnezeu lipseşte acolo unde nu e iubire. Iar omul care nu iubeşte e un om bolnav.

E o stare schizoidă, nevindecată, în care sunt separat în mine însumi, sfâşiat fiind între două chemări - una animalică şi cealaltă duhovnicească; vindecarea înseamnă tocmai îndumnezeirea integrală, inclusiv a animalităţii (şi probabil de aceea sintagma „omul - animal îndumnezeit”), stăpânirea şi transfigurarea ei în Biserică.

Cred că soţii îşi pot trăi frumos relaţia dacă ascultă de Biserică, nedispreţuind trupul, dar nici supunându-i-se, ci asumându-l şi supunându-l sufletului şi duhului, căci aceasta îi este poziţia firească, neferindu-se de naşterea de prunci dar nici iubindu-se doar cu acest scop, transfigurându-şi treptat iubirea către una tot mai duhovnicească şi mai netrupească, ţinând posturile toate şi rugându-se, trăind în relaţii bune, armonioase cu toţi şi toate, într-o relaţie bună cu trupul, sufletul şi duhul său, cu trupul, sufletul şi duhul soţului.

De altfel, consider că Ortodoxia asta a făcut mereu, asumând şi transfigurând materia, nerespingând nimic în afară de păcat, trăind în pace dumnezeiască cu toate. Ea nu dispreţuieşte unirea bărbat-femeie, mai mult, o sfinţeşte, scoţând-o din starea ei căzută şi punând-o la înălţimea care i se cuvine.

Foarte frumos spus, deloc nepriceput cuvantul tau, Cristiane!
Multumesc, multumesc, Doamne ajuta!

Mulţumesc, Cezar. Eu însumi vroiam să-ţi spun că am găsit foarte interesantă şi folositoare postarea ta anterioară.

[andreicosmovici]

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred că soţii îşi pot trăi frumos relaţia dacă ascultă de Biserică, nedispreţuind trupul, dar nici supunându-i-se, ci asumându-l şi supunându-l sufletului şi duhului, căci aceasta îi este poziţia firească, neferindu-se de naşterea de prunci dar nici iubindu-se doar cu acest scop.

Hai sa vedem: care este fundamentul iubirii dintre sot si sotie? Fireste, nu vom putea spune ca relatiile conjugale, dar acestea din urma au un rol important in exprimarea iubirii. Avem cazuri de soti care au fost fortati sa stea departe unii de altii, si dupa ani de pribegie, au trait iarasi impreuna, avand chiar copii.

Daca relatia conjugala nu este precum apa, aerul si hrana pentru corp (deci relatia nu moare daca nu ai relatii conjugale), atunci cat de sus sa situam importanta relatiilor conjugale in cadrul cuplului? Fireste, aici ma refer la relatiile pe care le doresti pentru exprimarea iubirii, implicit pentru trairea placerii (altfel cum?...), care pot duce la o sarcină asumată. Eu cred că acest subiect este nediscutat, la modul general, si reprezintă o necunoscută pentru soţ si soţie. Fiindcă soţul, la modul general, ar dori o frecventa mai mare a relatiilor conjugale, dar se "loveşte" de firea feminită, care este implinită prin tot ce se intampla in casa: copii, forfotă, viaţă, familie etc. Trebuie insistat să se ajungă la o cale de mijloc? Trebuie unul să stea după celălalt? Cine după cine? Trebuie scoase relaţiile conjugale pentru exprimarea iubirii de pe agendă, ca să nu fie o apăsare, şi să fie trăite doar când îi mai vine pofta soţiei? Cum trebuie acţionat?