Citat:
În prealabil postat de Fani71
S-ar putea sa nu am dreptate, dar am pus foamea si setea aici la capitolul slabiciunilor umane. M-am gandit la foame si sete ca forme ale suferintei, pe care le simti cand esti infometat si insetat, nu la foamea si setea care sunt doar un indemn de a bea si a manca, si pot face, intr-adevar, parte si din firea umana necazuta. Asa cum sa zicem posibilitatea dureii, inceputul durerii, poate fi o avertizare de a nu ne apropia de foc, si care la inceput nu este suferinta ci o senzatie, un fel de semnal de alarma.
|
Noi știm că Adam și Eva, înainte de Cădere, au mâncat și au băut. Pentru oameni a făcut Dumnezeu plantele și animalele. Mai știm că Mântuitorul a mâncat și a băut atât în timpul vieții Lui pe pământ cât și după Înviere: preasfântul Său trup dobândise caracteristici noi, dar nu pe aceea de a nu mai bea și a nu mai mânca. El Însuși spune, înviat fiind: "Mi-e foame!"
Deci, aș îndrăzni să spun că trebuie să deosebim între suferințe naturale, consubstanțiale naturii umane nepervertite, așa cum sunt: foamea, setea și oboseala pe de o parte și suferințele care au apărut ca rezultat al Căderii: cele legate de boală, de moarte. De gelozie. De invidie.
Și acum să o aduc din condei ca să revin la subiect: dorința de a fi una cu celălalt, atracția și dorința de unire conjugală, face parte din prima categorie și nu din a doua: deci, nu poate fi considerată păcat și nici consecință a păcatului. Înainte de Cădere, și nu după, Dumnezeu a poruncit primilor noștri părinți: "creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul". Pentru aceasta, El i-a făcut să se iubească unul pe altul și să dorească să fie un singur trup.