tinuta femeii in biserica

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de lore86

Fie vara, fie iarna tinuta ei era in fusta. Nici de frig nu plangea, nici de caldura nu suferea.

Acuma, câteva lucruri din experienţa mea de tată de fetiţă. Eu am încurajat-o mereu pe Tereza să poarte fustă. Nu numai la biserică, unde acest lucru îl consider cvasi-obligatoriu, ci şi în alte ocazii, mai puţin la joacă, unde ţinuta în fustă i-ar putea pune pudoarea la încercare. Aşa consider eu că, purtând fustă sau rochie, nu numai că e mai frumoasă, dar acest lucru ar putea contribui la o psihologie în direcţia feminităţii, evitând ambiguităţi, probleme şi confuzii privind identitatea de gen mai târziu, confuzii de care lumea e tot mai plină şi ne întrebăm de unde vin.

Ei bine, la chestia cu frigul am avut probleme în anotimpul rece. Terezei îi era frig în fustă. M-am tot întrebat cum de bunicelor noastre, pe când erau fetiţe, nu le era frig. Răspunsul a fost simplu, nu şi soluţia. Lor nu le era frig, fiindcă, mai întâi, aveau un anumit tip de chiloţi "cu mânecuţe". Sunt imposibil de găsit azi în magazinele de confecţii. Peste aceşti chiloţi cu mânecuţe, aveau, de fapt, un fel de pantalonaşi. De obicei, ei aveau un caracter de pantaloni bufanţi, adică spre capăt mânecuţa pantalonaşilor era prinsă cu un elastic (sau sfoară) care făcea ca frigul de la picioare să nu treacă în sus, spre bazin. Nu am găsit pe nicăieri asemenea pantaloni, deşi magazinele cu lenjerie pentru femei s-au dovedit pline cu tot felul de chestii care m-au uluit. Peste pantalonaşii bufanţi, bunicile noastre mai aveau, până la fustă, fustanela. Astăzi, puţinele fete şi femei care mai poartă fustanelă o poartă cusută de fustă (jupă) şi, de regulă, atunci când fusta este mai transparentă. Dar atunci se purtau pentru a ţine cald şi erau independente de fustă. În sfârşit, fusta însăşi, fusta de iarnă, era lungă peste genunchi şi dintr-un material cu textură generoasă. Greu de găsit, azi, în magazine pentru copii şi adolescente asemenea fuste.

Şi atunci, doamnele din familia mea nemaiştiind croitorie (domnii nu au ştiut nicicând), eu a trebuit să-i fac toate acestea de comandă. Materiale şi croitor pentru fustă am găsit uşor (dar nu ieftin), în schimb mult mai greu mi-a fost să găsesc o lenjereasă. În primul rând, lenjerese mai sunt extrem de puţine. Iar eu locuiesc în mijlocul Bucureştiului, mă gândesc dacă la Slobozia, de exemplu, există vreuna. Cu greu, am găsit o lenjereasă. A priceput foarte greu ce vreau de la ea, a trebuit să-i desenez. Doar chiloţi a refuzat să-mi facă, neştiind cum. "Haideţi, domnu', că nu mai face nimeni chiloţi!". Mi s-a părut ciudat ca o lenjereasă să nu facă chiloţi. Ca o asistentă medicală care nu face injecţii. Până la urmă, aventura s-a terminat cu bine, şi, în schimbul a vreo trei milioane, fetiţa mea are, acum, două fuste de iarnă, fustanelă roşie, fustanelă albă şi două perechi de pantalonaşi cu mânecuţe bufante home-made. Doar că am rămas în urmă cu gazul, mai am ceva facturi de iarnă înaintate spre plată. Deci, dacă se vrea, se poate, dar nu simplu.