Relatia Bibliei cu Ortodoxia - nelamuriri

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

"Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om.
Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într-o deplină discordie.
Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc.
Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui "Dumnezeu necunoscut"; Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi."

(Arhim. Sofronie Saharov)

Recunosc ca aceasta dilema m-a macinat mult. Si mult m-am intrebat cum gasesc echilibrul. Doamne , am spus, cum sa fac?
Domnul , Bunul, nu obliga pe nimeni sa Il iubeasca, sa Il urmeze. La fel si noi nu trebuie sa obligam pe nimeni sa iubeasca pe Hristos. Insa iubirea noastra pentru Hristos trebuie sa fie neclintita. Si mai mult , pe acesti oameni trebuie sa ii iubim.

A treia treapta a scarii Sf. Ioan Scararul este lepadarea de lume si moartea fata de grija cea lumeasca. Instrainarea.
Adevarata iubire de oameni este aceea cand iubirea ramane nestiuta in inima ta, pururea rugaciune la Domnul facand pentru oameni, iar de cei cuprinsi de duhul lumii sa ne instrainam. Inima noastra este cartea deschisa scrisa de noi pe care Domnul o citeste. Instrainarea , va fi perceputa de ceilalti ca pe o departare , ca pe o neiubire insa noi sa avem grija ce scriem in cartea inimii pe care Domnul o citeste.
Caci nu putem sa aratam iubire fata de aproapele decat intr-un singur fel: in duhul lui Hristos. Si daca aproapele nu accepta asta, pentru ca nu ii place atunci te instrainezi insa iubesti tacut cu rugaciune si asta sa scriem in cartea inimii noastre.

Daca vezi aproapele ca alearga la straini sau lucruri rele, ca ii place dumnezeii lor, nu poti sa te aduni cu el, din iubire, ci te instrainezi, insa in inima ramane iubirea manifestata in rugaciune. La inceput vei simti intristarea , dupa cei dragi, insa mai apoi simti dragostea lui Dumnezeu si pentru ei. Atunci simti mai tare cat de mult iubeste Dumnezeu pe toata suflarea.

[Ioan_Cezar]

Hristos adună cele două ipostaze ale Poruncii într-o conjuncţie părînd a face imposibilă urmarea lor deopotrivă în noi. Cred că nu e creştin care să nu fi avut la un moment dat de înfruntat dilema sfâşietoare pe care o pomeneşte Saharov. Sfântul e foarte subtil când se pune pe mărturisit treaba asta... Şi are un aşa umor acolo, ne ia într-un fel angelic peste picior, amintindu-ne că noi nu putem face nimic de credem că stă în puterea noastră să fim creştini. E şi puţină maliţie strecurată în text, una foarte fină, aluzivă...
Mesajul îl percep astfel: nu poţi urma poruncile Domnului. Este imposibil.
Dar dacă devii conştient de asta şi te îngrozeşti de neputinţa ta şi îţi dai seama cât de nenorocit eşti şi de mincinos şi de orb, atunci poate că vei avea o mică surpriză. Rugîndu-te la El să îţi poarte şi această neputinţă.
Omul nu poate iubi pe Dumnezeu. Nici pe aproapele. Abia când se urăşte pe sine cel neputincios şi orb, Se coboară Duhul şi îl poartă de mână arătîndu-i cum se face, totuşi, treaba iubirii. Şi astfel, prin El, capătă viaţă şi Porunca Iubirii în noi.
Dar noi voim să le facem pe toate de unii singuri. Că suntem capabili. Şi astfel, iar şi iar, cădem din iubirea Domnului, în ţărână.
Doar prin Hristos putem urma Porunca lui Hristos.

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Mesajul îl percep astfel: nu poţi urma poruncile Domnului. Este imposibil.
Dar dacă devii conştient de asta şi te îngrozeşti de neputinţa ta şi îţi dai seama cât de nenorocit eşti şi de mincinos şi de orb, atunci poate că vei avea o mică surpriză. Rugîndu-te la El să îţi poarte şi această neputinţă.
Omul nu poate iubi pe Dumnezeu. Nici pe aproapele. Abia când se urăşte pe sine cel neputincios şi orb, Se coboară Duhul şi îl poartă de mână arătîndu-i cum se face, totuşi, treaba iubirii. Şi astfel, prin El, capătă viaţă şi Porunca Iubirii în noi.
Dar noi voim să le facem pe toate de unii singuri. Că suntem capabili. Şi astfel, iar şi iar, cădem din iubirea Domnului, în ţărână.
Doar prin Hristos putem urma Porunca lui Hristos.

Azi e ziua imposibilitatilor. S in mesajul tau si al lui Dobrin se vad aceste atitudini de neputinta.
Si ,intradevar,este imposibil de urmat o porunca asa perfecta . Noroc ca nu am zis eu asta ,ci un sfant, ca imi sarea toata lumea in cap. Ma regasesc tot mai mult in postarile voastre.
Porunca este un ideal , caci daca ar fi usor de indeplinit ,nu trebuia sa vina sa o indeplineasca chiar Dumnezeu,se gasea vreun om capabil pentru asta
Si e la fel de adevarat ca porunca nu o putem indeplini singuri,ci prin Hristos.
Dar care e porunca ? Sa iubim pe Dumnezeu cu tot ce suntem,si pe aproapele ca si pe noi.
Iubirea de aproapele trebuie sa vina tot prin Hristos, si ajungerea la Dumnezeu ,tot prin Hristos. Dar cum anume ?
Care sunt caile de a te pastra in Hristos ,si a te umple de El,pentru a ajunge la iubirea,poruncita tot de El ?
E clar ca nu mintea noastra izolata ,poate face acest lucru.
Si la fel de clar este ca impartasirea cu Hristos in Biserica prin tain,inseamna comuniunea cu El ,care te va duce in cele din urma la El si la implinirea poruncilor sale.
Pina la acel moment,noi vorbim,ne manifestam , intram in relatie cu oameni,inclusiv pe acest forum . NU doar mergand la Biserica ne intalnim cu Hristos, ci si implinind in viata de zi cu zi ,o mica particica din porunca sa de iubire catre ceilalti ,ajungem sa fim mai repede luati in harul Sau.
Nu prin puteri proprii ,ci tot facand apel la pildele Sale, la sentimentul de iubire transimis de acestea ,la ajutorul sau, avem diferite ocazii in care putem sa ne aratam iubirea
Putem sa ne invingem anumite stari de repulsie fata de oameni, putem sa spunem o vorba buna.Deci si practica este o alta cale prin care ne putem apropia de Hristos ,tot prin intermediul lui Hristos. Nu trebuie sa acceptam ca suntem rai si neputinciosi,sa vorbim urat,sa nu daruim ce putem darui,sa nu corectam in noi ce putem corecta ,doar pentru ca noi asteptam pasivi harul lui Hristos
Legatura trebuie sa fie dinamica, si de la Hrsitos catre noi si de la noi ,prin ceilalti,catre El.
Recunosc ca sunt neputincios si ca doar ajutorul Domnului ma poate face mai bun,ca fara El nu pot face nimic bun. Dar incep sa aplic chiar de azi,si ma straduiesc sa ma port cat mai apropae de ce isi doreste Domnul,asa imperfect cum o fac la acest stadiu al meu
Sunt mici fapte care le avem la indemina ,inlusiv postand pe acest forum,sau vorbind mai tarziu cu cineva din familie,noi facem alegeri,prin care putem sa incepem transformarea noastra,alegand intotdeauna daruirea si altruismul si intelegerea,si refuzand egoismul si critica celorlalti si repulsia,si toate aceate scarificii facandu-le doar pentru numele lui Hristos,iar nu pentru vreun ideal umanist

[forever...]

Şi părintele Nicolae Steinhardt pomeneşte, în "Jurnalul fericirii", despre faptul că nouă, creştinilor, ni se cere imposibilul.
Cred că imposibilul e ... imposibil... fără Hristos, şi aşa cum s-a mai spus, conştientizarea imposibilului sau dificultăţii împlinirii poruncilor ne ajută să ne smerim.

Mai cred că în viaţă ajungem la un moment dat să nu aplicăm regulile în mod general, rigid... adică impersonal.
Contează să fim prezenţi, atenţi în relaţia concretă cu aproapele.
De exemplu, dorinţa de a fi bun, se manifestă diferit în funcţie de cel din faţa noastră - unul apreciază ceva, sau are nevoie de un anume lucru, altul are nevoi diferite. Ceva în genul ăsta.
Şi eu, uneori simt nevoia să mă retrag, în linişte, alteori mă bucur mult dacă sunt "deranjată" de vreun telefon :-)

[sophia]

Hmm, ati ajuns la aspecte foarte profunde si delicate.

Am doar o observatie legat de postarile voastre.

Eu am banuiala ca voi va straduiti sa scrieti texte de nota 10 la romana si la religie, dar ca nu este sincer ceea ce scrieti.
Ma refer aici mai ales la Mihaela (dobrin7m), Mihnea, Ioan-Cezar.
Am impresia ca la voi este o ruptura, altfel nu inteleg.
Pentru ca scrieti foarte frumos si perfect in teorie, dar nu se intelege/deduce ca voi aplicati asa si cum faceti concret.
De aceea cred ca de fapt si voi aveti probleme si nu corespundeti acestor cerinte.
Voi ati vorbit cu preotul/duhovnicul vostru aceste probleme? Este corecta intelegerea voastra?

Mihaela preia idei foarte cunoscute in mesajele ei (din diverse scrieri) dar sunt lucruri atat de teoretice si de rupte de realitate!
Atentie! Ioan Scararul scria pentru monahi. Preotul meu asa mi-a spus.
Lepadare de lume, instrainare, renuntarea la grija lumeasca. In lume nu se poate asta. Asta se face in manastire sau si mai bine in pustie (eremitism).
Eu nu stiu sigur daca ideea de monahism vine de la Iisus. El a fost mereu printre oameni (cu mici exceptii cand s-a retras pentru meditatie si rugaciune). De asta nu stiu sigur daca asta vrea Dumnezeu de la noi.

Si atentie! Nu vorbim aici (numai) de relatiile cu cei necredinciosi, sau de late credinte, ci mai ales de cele cu ortodocsi care gresesc.

La Mihnea, fara a dori sa-l lezez, mai vad un punct vulnerabil, o ruptura intre teorie si practica. El a rupt candva cu ortodoxia si a ales alt drum. Asta inseamna ca ceva probleme a avut si el si acolo nu a functionat totul. Prin modul in care scrie acum ori nu este sincer, ori este foarte bine aplicat/aplicabil in catolicism si el acolo se simte mult mai bine.

Cum faceti voi practic? Asta ar trebui discutat aici.

La ceea ce spune Mihaela, preotul meu ar raspunde ca este un pacat, este o cadere in sus. Este o mandrie in extrema cealalta, la fel de periculoasa si pacatoasa. A te considera tu perfect si ortodox si a te indeparta de lume, tinzand numai la Cer este o lipsa de smerenie.

Noi aici nu vorbim de monahism care este o forma aparte in credinta.
Vorbim despre viata in lume si despre cum sa iubim si pe Dumnezeu si pe om in acelasi timp.
Asta dorim noi toti sa aflam si sa putem face.
Si izolarea nu este solutia.
Iisus spune sa ne iubim unul pe altul ca pe noi insinje si asa cum il iubim pe El.
Facand celui mic (de langa noi), facem lui.

Pai daca noi il judecam, ii intoarcem spatele, atunci asa ii facem si lui Dumnezeu.
El Insusi i-a iubit si pe pacatosi si mai mult pentru ei a fost, ca sa-i ajute si corecteze.

Dar! Apare si un "dar"! El a avut puteri speciale! La El a fost posibil s-o faca fara a se distruge pe El insusi.

Imi place ca totusi timid s-a ajuns sa se marturiseasca in unele mesaje ca ceea ce se cere in credinta de la om este de fapt imposibil de realizat.

Anumite lucruri ar fi posibile totusi, daca nu s-ar lua lucrurile atat de rigid.
Fiindca in orice om si in orice credinta exista si ceva bun, comun tuturor.
Asta este floricica pe care trebuie s-o cultivam cu grija, ca pe o specia aflata pe cale de disparitie.
Impreuna se pot face lucruri minunate.

Eu nu stiu sa spun si preiau din scrieri asta, ce anume vrea sa vada Dumnezeu in noi, daca vrea sa fim noi insine (Mihaela, Mihnea, Cezar, eu, Iustin), sau niste roboti perfecti.
Asta nu stiu.

[Ioan_Cezar]

Sunt bucuros că mi-ai acordat nota 10 la teorie. Nu-i puţin lucru!
Iar la practică, poţi fi liniştită: e prea mult chiar şi 4, în cazul meu...

P.S. Din câte am înţeles, Hristos şi Biserica ale Cărei Uşi le-a deschis pentru noi tocmai asta vor: să ieşim din starea de roboţi şi să devenim, firesc, oameni. Întrucât Împărăţia lui Dumnezeu, în Cer şi pe pământ, e formată din oameni, oameni vii, nu roboţi. Robotul umanoid este unul aşa ca mine: cu inima împietrită şi tare de cerbice. Domnul nostru voieşte ca inima să nu mai fie de piatră, iar duhul să devină umilit. Aşa încât să ne găsească vii, atunci când murim. Dar asta se face cu lacrimi multe, cu râuri mari de lacrimi...

[forever...]

Sophia, este bine să asculţi de duhovnic pentru că te cunoaşte mai bine şi este mai în măsură decât noi să te îndrume.

În Paraclisul Maicii Domnului există şi următoarea rugă: "Cu strălucirea luminii tale luminează, Fecioară, negura neştiinţei şi o izgoneşte de la cei ce cu credinţă te mărturisesc pe tine Născătoare de Dumnezeu".

Mie îmi dă mare speranţă. Şi sfântul Grigorie Palama se ruga zicând "Maica Domnului, luminează-mi întunericul!"

Nu suntem niciunul prea sus, sau prea jos, prea în urmă sau prea în faţă...

Poate că prea multe mărturisiri personale nu sunt mereu de folos, depinde cui ne mărturisim neputinţele, suferinţele...

E firesc să căutăm mai întâi să ne apropiem de cei cu care avem afinităţi, cu care ne simţim bine. Să nu fim masochişti să ne băgăm în situaţii, relaţii, discuţii mai grele decât putem duce, sau care ne fac rău.
Binele să vină natural, firesc, să nu ne forţăm să facem ceva doar pentru că aşa scrie, aşa face x sau y.

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Sunt bucuros că mi-ai acordat nota 10 la teorie. Nu-i puţin lucru!
Iar la practică, poţi fi liniştită: e prea mult chiar şi 4, în cazul meu...

P.S. Din câte am înţeles, Hristos şi Biserica ale Cărei Uşi le-a deschis pentru noi tocmai asta vor: să ieşim din starea de roboţi şi să devenim, firesc, oameni. Întrucât Împărăţia lui Dumnezeu, în Cer şi pe pământ, e formată din oameni, oameni vii, nu roboţi. Robotul umanoid este unul aşa ca mine: cu inima împietrită şi tare de cerbice. Domnul nostru voieşte ca inima să nu mai fie de piatră, iar duhul să devină umilit. Aşa încât să ne găsească vii, atunci când murim. Dar asta se face cu lacrimi multe, cu râuri mari de lacrimi...

E bine ca avem toti aceleasi scopuri,sa devenim oameni . E bine ca recunoastem toti ca fara Hristos nu putem. E bine ca recunoastem toti ,prin smerenie,ca suntem departe de acest obiectiv,si ca inima ne e plina de raceala . E bine ca aceasta constatare ne duce la cainta.
Harul lucreaza impreuna cu vointa noastra ,harul nu face totul,altfel am fi niste roboti .
Harul se dezvolta pe masura ce avem si fapte si se curata si interiorul nostru.
Deci a face fapte nu e semn de mandrie,ca nu singuri le facem,ci tot prin Hristos.
Si a face fapte mai mici ,nu e semn de deznadejde ,sa nu mai facem nimic,caci suntem pacatosi,si nu suntem sfinti. Faptele trebuie fcute neincetat,si sa terminam cu lamentarile.
Poti plange rauri de lacrimi ,dar in paralel sa faci munti de fapte. Ai sute de ocazii in preajma . Si totul sa fie facut doar in numele Domnului. A nu judeca pe altul,a iti abtine vrajmasia fireasca, a te urni cu altul cand iti vine sa stai, a te abtine de la un cuvant rau ,a il incuraja cu unul bun ,toate acestea sunt fapte,care nyu mai trebuie nimic asteptat sa le facem. Doamne ,eu sunt mic, dar fa prin mine aceste fapte,in numele Tau ,pentru ca acest aproape al meu sa vada prin ele, dragostea Ta . Da mi mie Doamne sa vad pe cel care ii e sete,chiar daca ochii imi pling de neputinta si ticalosia mea . Nu pentru mine,ci pentru slava numelui Tau intre oameni .

[dobrin7m]

În prealabil postat de sophia

Hmm, ati ajuns la aspecte foarte profunde si delicate.

Am doar o observatie legat de postarile voastre.

Eu am banuiala ca voi va straduiti sa scrieti texte de nota 10 la romana si la religie, dar ca nu este sincer ceea ce scrieti.
Ma refer aici mai ales la Mihaela (dobrin7m), Mihnea, Ioan-Cezar.
Am impresia ca la voi este o ruptura, altfel nu inteleg.
Pentru ca scrieti foarte frumos si perfect in teorie, dar nu se intelege/deduce ca voi aplicati asa si cum faceti concret.
De aceea cred ca de fapt si voi aveti probleme si nu corespundeti acestor cerinte.
Voi ati vorbit cu preotul/duhovnicul vostru aceste probleme? Este corecta intelegerea voastra?

Mihaela preia idei foarte cunoscute in mesajele ei (din diverse scrieri) dar sunt lucruri atat de teoretice si de rupte de realitate!
Atentie! Ioan Scararul scria pentru monahi. Preotul meu asa mi-a spus.
Lepadare de lume, instrainare, renuntarea la grija lumeasca. In lume nu se poate asta. Asta se face in manastire sau si mai bine in pustie (eremitism).
Eu nu stiu sigur daca ideea de monahism vine de la Iisus. El a fost mereu printre oameni (cu mici exceptii cand s-a retras pentru meditatie si rugaciune). De asta nu stiu sigur daca asta vrea Dumnezeu de la noi.

Si atentie! Nu vorbim aici (numai) de relatiile cu cei necredinciosi, sau de late credinte, ci mai ales de cele cu ortodocsi care gresesc.

Cum faceti voi practic? Asta ar trebui discutat aici.

La ceea ce spune Mihaela, preotul meu ar raspunde ca este un pacat, este o cadere in sus. Este o mandrie in extrema cealalta, la fel de periculoasa si pacatoasa. A te considera tu perfect si ortodox si a te indeparta de lume, tinzand numai la Cer este o lipsa de smerenie.

Noi aici nu vorbim de monahism care este o forma aparte in credinta.
Vorbim despre viata in lume si despre cum sa iubim si pe Dumnezeu si pe om in acelasi timp.
Asta dorim noi toti sa aflam si sa putem face.
Si izolarea nu este solutia.
Iisus spune sa ne iubim unul pe altul ca pe noi insinje si asa cum il iubim pe El.
Facand celui mic (de langa noi), facem lui.

Pai daca noi il judecam, ii intoarcem spatele, atunci asa ii facem si lui Dumnezeu.
El Insusi i-a iubit si pe pacatosi si mai mult pentru ei a fost, ca sa-i ajute si corecteze.

Dar! Apare si un "dar"! El a avut puteri speciale! La El a fost posibil s-o faca fara a se distruge pe El insusi.

Imi place ca totusi timid s-a ajuns sa se marturiseasca in unele mesaje ca ceea ce se cere in credinta de la om este de fapt imposibil de realizat.

Anumite lucruri ar fi posibile totusi, daca nu s-ar lua lucrurile atat de rigid.
Fiindca in orice om si in orice credinta exista si ceva bun, comun tuturor.
Asta este floricica pe care trebuie s-o cultivam cu grija, ca pe o specia aflata pe cale de disparitie.
Impreuna se pot face lucruri minunate.

Eu nu stiu sa spun si preiau din scrieri asta, ce anume vrea sa vada Dumnezeu in noi, daca vrea sa fim noi insine (Mihaela, Mihnea, Cezar, eu, Iustin), sau niste roboti perfecti.
Asta nu stiu.

Sophia
Cand am inceput sa citesc si sa invat, cand am inceput sa ascult, exact acelasi lucru l-am spus duhovnicului meu. Nu pot, i-am spus, sa fac toate acestea, pentru ca traiesc in lume , si pentru toate acestea trebuie sa fiu in manastire. Si pentru ca imi doream mult sa nu abandonez aceasta cale a pocaintei am vrut sa plec la manastire. Aceasta actiune a mea si acum , dupa 4 ani, este discutata in familia mea. Duhovnicul mi-a spus: faceti manastire in inima. Cum sa fac manastire in inima, am zis? pa-i nu-i totuna. Ba e , mi-a raspuns, e mai mult chiar decat o manastire cu ziduri de piatra.

Sophia
cineva foarte drag mie, ruda de sange, cocheteaza cu hinduismul, facand mandale, umbland cat e Londra de mare cautand ashramuri si persoane asa zise sfinte in hinduism. Ultima data cand am vizitat-o, era foarte agitata spunand ca are nevoie sa se linisteasca si ca doreste sa mediteze. Statea in pozitia lotus si mi-a spus: haide , alatura-te mie, mediteaza si tu, te rog, mi-a spus. I-am raspuns ca asa ceva nu voi face, si am invitat-o sa vina cu mine la Essex la manastire. Nu a vrut. Cum crezi tu Sophia, ca voi putea eu sa am preocupari comune cu ea? Dar poti tu Sophia , macar o secunda sa intelegi ce durere era in inima mea vazand aceasta persoana draga mie in starea aceasta si in haul acesta? Ce nu am incercat eu sa fac ca sa nu cada in haul asta! Asa am inteles ca numai Dumnezeu Bunul poate aduce schimbarea in ea. Cand m-am instrainat de ea (fizic nu sufleteste) a fost o adevarata suferinta. Da, am urmat sfatul Sf. Ioan Scararul. Lepadarea de lume inseamna lepadarea de cele rele ale lumii, care sunt purtate de duhul lumii. Iar oamenii care se complac in acestea ale lumii nu poti sa ii obligi sa te urmeze insa nici tu, daca cu adevarat urmezi pe Dumnezeu, nu poti sa ii urmezi pe ei in duhul lor.

La fel cu altcineva drag, care acum crede in curentele new-ageiste si citind si insusind-si tot felul de tehnici de dezvoltare personala si alte nebunii s-a departat de ortodoxie. Aceasta este instrainarea noastra a mirenilor, a nu accepta nimic care sa ne departeze de Dumnezeu cel adevarat. Niciodata nu veti vedea monahi mergand din porti in porti sa indemne oamenii sa se pocaiasca. La fel si noi, trebuie sa fim tari in dragostea noastra pentru Hristos si sa nu o amestecam cu nimic. Mergi pe calea ta catre Hristos si roaga-te pentru ceilalti, poarta-i in inima cu iubire.

Sophia
cine cauta sa fuga de cele rele din lume , acela nu se socoteste perfect ci acela se socoteste pacatos, ca de ar fi perfect , deci sfant, ar sta fara vatamare in mijlocul duhului lumii. Tocmai de aceea fuge, si cauta sa nu se insoteasca cu cei care il trag la rau, ca nu voieste vatamare. Toata lumea trebuie sa tinda spre Cer, trebuie sa voiasca sa caute si sa gaseasca pe Hristos. Chiar asta trebuie sa facem. Nu este pacat sa iti doresti sa te sfintesti, pacat este sa te crezi sfant.

Legat de iubirea de aproapele, vad ca lumea ramane iarasi agatata in exterior, in cele vazute. Ma duc cu aproapele deci il iubesc, nu ma duc cu aproapele, nu il iubesc. Impart timpul cu aproapele - il iubesc, nu impart timpul cu aproapele - nu il iubesc. Imi beau cafeaua cu aproapele si palavragesc lucruri desarte 3 ore pe zi - il iubesc, nu imi beau cafeaua cu aproapele , nu il iubesc. Insotesc aproapele in placerile lui - il iubesc, nu il insotesc in placerile lui - nu il iubesc. Merg cu el la birt sa beau bere - il iubesc, nu merg cu el la birt, nu il iubesc. Ajut aproapele sa ascunda cele pacatoase - il iubesc, nu il ajut - nu il iubesc. Asta este judecata cea lumeasca.

PS. Cezar are foarte mare dreptate. Este imposibil pentru noi oamenii din lume , asa cum suntem, in starea in care suntem sa respectam porunca iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Nu e vorba de voci timide, ci de adevar. Nimeni nu va putea sa iubeasca cu adevarat decat daca face urmatorul lucru: sa se desarte pe sine, sa se goleasca de tot raul, sa se recunoasca infrant, neputincios, orb, si atunci vine Hristos si ne invata ce este iubirea.

PS2. Niciodata nu am fost buna la romana, punctul meu forte a fost matematica.

[sophia]

Mihaela, multumesc pentru raspuns.

Referitor la situatiile expuse de tine pot sa spun ca vedem lucrurile altfel.
Si eu traiesc din copilarie printre oameni de toate credintele, dar cumva nu am avut probleme cu asta. Cumva am stiut si eu sa pastrez drumul, dar nici ei nu mi-au facut vreun rau si nu au incercat sa ma abata. Dimpotriva, mi-au facut bine.
Au fost si sunt oameni care m-au ajutat si ma ajuta mult, poate mai mult si mai sensibil decat un ortodox.
Ne-am respectat si ne respectam credinta, care este un lucru personal, privat.
In rest putem avea preocupari comune.
Viata in lume nu se rezuma numai la biserica si credinta.
Exact cum ne cautam persoane cu care sa ne casatorim si sa avem copii, sau avem persoane cu care suntem colegi de scoala, sau la serviciu, sau suntem vecini.
Cu fiecare trebuie sa traim in pace si respect. Credinta si-o porata si tarieste fiecare acasa, in sufletul lui si la biserica unde se duce.

Ne putem purta civilizat cu si putem chiar ajuta un om indiferent de credinta, aspect fizic etc. Sigur ne punem niste limite pana und ne putem merge.

Dar nu ne apucam sa-i jignim, batjocorim, alungam, lasam de izbeliste, sa-i facem in toate felurile.

Daca tu vezi un om pe strada ca are un necaz, sau ca este in stare grava, ce faci cu el? Controlezi intai origine, credinta si daca nu-ti convine il abandonezi.
Nu cred. Ei asta numesc eu iubire de oameni.
Nu poti sa te bagi in credinta lor si nici ei in a ta si totusi poate functiona o relatie frumoasa.
Chiar poti sa-i ajuti sa se schimbe in alt fel: sa nu mai bea, sa nu mai faca rau, sa-si schimbe viata. Cine are destula putere poate face asta.

Eu nu am probleme cu credinta unui om, ci mai degraba cu felul lui de a fi, cu felul in care se comporta.

Sigur ca pastrez niste limite. Dar si in Romania am avut, asa cum am spus oameni de alte credinte in jurul meu. Aici nu mai vorbesc. Ce trebuie sa fac cu ei? Nu pot sa-i evit.
Uite, am avut doua femei de-a lungul timpului care m-au ingrijit cand ai mei erau la serviciu. Fiecare de alta credinta (crestine insa). Au fost atat de bune cu mine si m-au ingrijit atat de bine! N-am sa le uit niciodata.

Am cerut in biserica mea ajutor in lacrimi in anumite situatii dificile, inclusiv la preot. Si nu au vrut sau putut. Dar de ani de zile ma ajuta impresionant oameni de alte credinte. Sigur, nu ne intersectam in credinta. Eu continui sa merg in credinta mea, la biserica mea, ei la ale lor.

Totusi eu am alta problema si la asta m-am referit.
Eu ma refeream la ceea ce se intampla printre ortodocsi.
Ce fac cu ei cand ma lezeaza? Au fost momente cand am vrut sa renunt la biserica, la ortodoxie. Si acum imi este foarte greu.
Si totusi vreau sa raman cu Dumnezeu si in credinta mea. La asta tin, la Dumnezeu tin, dar cum sa fac sa raman cand acolo nu ma simt bine cu oamenii? Unii dintre ei.

In diaspora este altfel cu biserica si oamenii...
Si nici aici pe forum nu este normal si ortodox. Si mai exista situatii unde mi se pare ca ortodoxia sau ortodocsii gresesc.
Sigur, in orice credinta exista greseli si elemente negative (ca oameni).
Si tocmai aici vad asa cum am spus in alte mesaje si cum spune si Iustin ca dogma si practica este un gol.