"Adevarata stiinta duce la credinta"

Ma gandeam Dumitru ca aceasta cursa nebuneasca are in ea si explicatia,poarta in ea samanta cum s-ar spune.Wolfhart Pannenberg spunea ceva sugestiv pe aceasta tema,tratand antropologia actuala in lumina teologiei:

,,Viitorul nu se lasa calculat decat in mica parte pe baza lucrurilor prezente,oricat de uriase progrese a realizat stiinta omeneasca in aceasta privinta.Adevarata esenta a lucrului viitor sta in noutatea imprevizibila ce zace ascunsa in sanul viitorului si care zadarniceste destul de des orice plan omenesc.Ori tocmai spre o atare noutate a celor viitoare se indreapta speranta.Scurt spus speranta incepe exact acolo unde se sfarseste calculul.Tocmai in situatiile fara iesire speranta se poate aprinde cel mai tare.Totusi,de obicei,in dorintele si in visele noastre speranta si calculul se leaga oarecum.

Prin speranta se isca o incredere,un curaj de a infrunta viata care inaripeaza calculul si-i da sarcini.Pe de alta parte,calcularea viitorului pastreaza un element de nesiguranta,astfel incat si aici intra in joc speranta si teama.Ideea de viitor are o putere de fascinatie asupra imaginatiei.Aceasta putere a viitorului asupra imaginatiei omenesti se intemeiaza pe faptul ca impulsurile omului nu ajung niciodata la deplina satisfactie in prezent.De aceea oamenii privesc cu jind spre viitor,care urmeaza sa aduca ceea ce prezentul refuza. Imaginatia,cu idealurile ei,o ia inainte intracolo. Intrucat ea se indreapta spre nou la fel cum viitorul aduce noul,imaginatia gaseste in dorinta si in visul legat de viitor imparatia peste care stapaneste in mod absolut. Astfel caracterul infinit al menirii omului,radicala lui deschidere,il indeamna sa se aventureze mereu in viitor si sa spere la o implinire cu prisosinta".

[cezar_ioan]

Din păcate, deseori imaginaţia stăpâneşte ca un tiran nemilos peste împărăţia ei...
Din fericire o mai sabotează memoria, această "înaltă trădare"...:)

În prealabil postat de cezar_ioan

Din păcate, deseori imaginaţia stăpâneşte ca un tiran nemilos peste împărăţia ei...
Din fericire o mai sabotează memoria, această "înaltă trădare"...:)

Intr-un comentariu la romanul ,,Ma numesc Rosu" a lui Orhan Pamuk se spunea ca nostalgia are la origine accelararea istoriei si deriva din fracturarea memoriei.Se mai spunea ca timpul oamenilor este un timp al decadentei si al alienarii si ca singurul ,,timp fericit"este timpul vesnic al lui Dumnezeu care transcede timpul nostru relativ.In acest timp infinit al divinitatii opereaza si memoria lui Dumnezeu,atat de bine surprinsa in raportul cu memoria omului in Isaia 43:25-26.Doua versete foarte complexe care chiar scoase din contextul lor istoric,al limbajului profetic,m-au facut sa ma gandesc daca nu cumva solutia divina este singura reala la distrugerea sistematica a memoriei pe termen lung,precum in cartea lui Pamuk,golirea ei de miez cu efect atat asupra individului cat si a identitatii colective,generand crize sociale majore si cred ca in acest punct critic,al uciderii memoriei intervine solutia divina din versetele mentionate la naufragiul uman.Daca nu ar exista iertare si restaurare am fi prizonierii unui timp strict mecanic si dement,unde lipseste aceea parte a memoriei care sa ne reaminteasca cum vede Dumnezeu lumea.

[cezar_ioan]

Multe feluri de memorie sunt în om. Aşa de amuzament hai să listez ce... îmi mai amintesc:
- memorie de scurtă durată şi memorie de lungă durată
- memorie ecoică (de foarte scurtă durată, milisecunde, cât e necesar procesorului să identifice stimulul)
- memorie logică şi memorie mecanică
- memorie semantică şi memorie imagistică
- memorie declarativă şi memorie procedurală
- memorie colectivă
- memorie vizuală, auditivă, gustativă etc., după analizatorii deserviţi
- memorie implicită şi memorie explicită
- memoria de lucru

Şi multe altele, fiecare cu bogatul ei specific, dar ... nu îmi mai amintesc acum pe toate. Deh, bătrâneţea, lipsa de antrenament, dispreţuirea psihologiei etc....!

La care dintre aceste memorii care lucrează în om, uneori în competiţie şi confruntare, în baza unor legi complexe care răspund, printre altele, de nivelul de activare al unităţilor mnezice din sisteme distincte

La care dintre aceste subsisteme mnezice se referă, oare, autorul?
Şi care memorie e responsabilă de aducerea aminte de Dumnezeu?

Nu te-am întrebat cu speranţa să aflu răspunsul, pentru că bănuiesc multitudinea de răspunsuri posibile zămislite de jocul memoriei şi imaginaţiei...:)

Cred ca memoria voluntara si memoria logica sunt cumva incluse in tot rationamentul insa intrebare:cand vom sta la Judecata ne vom aminti noi totul sau ne va fi amintit totul?Daca este vorba de memoria divina atunci eu continui sa insist pe solutia lui Isaia :) Am citit intr-un studiu medical ca lobii temporali mediani contin o structura numita hipocampus si regiuni adiacente si toate impreuna transforma perceptiile in amintiri pe termen lung.Insa ele ar fi de fapt stocate in neocortex insa daca hipocampusul nu functioneaza atunci esti pe sistem ,,vad dar nu retin nimic".La polul opus:Kim Peek,savantul care a inspirat filmul ,,Rain Man"memorase aprox 12000 de carti citind o pagina in max.10 secunde.Sunt lucruri inexplicabile puse in structura noastra.

Trebuie să fie și o memorie a inimii. Mă gândesc că asta ar face parte din memoria lui Dumnezeu de care vorbește Pelerinul.

Mă întrebam cu ce rămânem după moarte, văzând cum, îmbătrânind, mintea (și memoria ei) se poate altera, poate ajunge să nu-și mai amintească nici măcar pe cei pe care i-a avut mereu aproape. Și m-am gândit că trebuie să rămânem cu tot ceea ce am iubit de-a lungul vieții.

Și dacă L-am iubit pe Dumnezeu vom fi cu El, căci inima noastră Îl va recunoaște dacă a rămas vie, și îi vom recunoaște și pe cei pe care de-a lungul vieții i-am primit în casa inimii noastre.
Acolo, în adâncul din noi, sunt lăcașuri veșnice.
De aceea și marea grijă pe care trebuie s-o acordăm inimii și curăției ei. Vai de noi dacă o vom „mobila” cu deșertăciuni. Căci vom rămâne pustii.

Cu scuzele de rigoare sar de la o idee la alta si deschid mai multe linii de discutie pt ca sunt putin pe graba si ma intereseaza cum vedeti problema mai ales ca raspundeti frumos.Nu sunt specialist dar tot in sfera aceasta:am vazut o conferinta cu privire la Leonardo si sa va spun ceva:asemenea oameni nu se nasc intimplator,sunt diferiti de restul,primesc ceva in plus pe anumite aspecte pt a implini voia lui Dumnezeu acolo unde noi nici macar nu putem intui.Este imposibil ca un om atat de in fata in raport de timpul sau,un asemenea vizionar limitat doar de putinul tehnic al epocii sale,sa fie un accident,nici vorba.Cum functiona oare creierul lui,cum putea anticipa,imagina,conexa informatii,ce anume avea in plus.Asemenea oameni nu sunt un accident,ei modeleaza lumea intr-un fel unic,au o capacitate in plus fata de noi intr-un scop precis.Cine sunt acesti oameni pana la urma,dintre noi dar nu ca noi?Sunt alesi,sunt doar o ciudatenie genetica,sunt un fenomen inexplicabil?

Va las pana mai pe seara,multumesc pt interes :)

[cezar_ioan]

Nu ştiu cum era cu Leonardo (şi mai putem adăuga alţi oameni minunaţi, de pildă chiar pe Magnificul prieten florentin al lui da Vinci...), însă mă gândesc că uităm alte memorii care au rostul de a ne aminti voia lui Dumnezeu:
- Scriptura
- Sfânta Tradiţie
- viaţa liturgică, cu toate conţinuturile ei
- Mângâietorul, Care ne aduce aminte ...

Şi am mai constatat ceva: după Spovedanie, după Maslu, după Vecernie, după Liturghie etc. parcă memoria mea funcţionează altfel.
Ba, lucru şi mai straşnic, cu adevărat memoria mea e însufleţită în moduri anume, tocmai în timpul Spovedaniei, tocmai în timpul Maslului, în timpul Vecerniei, în timpul Utreniei, în timpul/Timpul Liturghiei etc....

Curioase sunt memoriile omului!......:)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Mă întrebam cu ce rămânem după moarte, văzând cum, îmbătrânind, mintea (și memoria ei) se poate altera, poate ajunge să nu-și mai amintească nici măcar pe cei pe care i-a avut mereu aproape. Și m-am gândit că trebuie să rămânem cu tot ceea ce am iubit de-a lungul vieții.

Curios lucru, deşi uită de la mână pân la gură, bătrânii deţin în stare de bună funcţionare o memorie pe care am uitat să o menţionez în listă: "memoria evenimentelor".
Cu ea îşi cam petrec tot timpul: "rumegă", evocă, parcă nu se mai satură să tot cântărească amintirile, faptele, întâmplările... Retrăiesc, cumva, scene din copilărie, din adolescenţă, din tinereţe. Îşi amintesc detalii extrem de precise, surprinzător.
Să fie oare o "încălzire", aici în trup, dinaintea Judecăţii? Ultim prilej de pocăinţă înainte de marea trecere?

Şi, da, cred că această memorie este printre ultimele în stare bună de funcţionare tocmai pentru că ea "locuieşte" în cartierele dintâi ale persoanei, în cămările inimii, unde amprenta primelor impresii şi fapte a fost mai pregnantă, mai puţin complicată de concepte şi idei impersonale, generale şi seci.

Bunica, de pildă, îşi amintea cum i-a trecut frica de soldaţii nemţi (se ascunsese în şură dar au găsit-o soldaţii) când unul a scos o poză din buzunar, i-a arătat o fetiţă la fel de bălaie ca bunica şi, plîngînd, neamţul i-a oferit fetiţei românce o bomboană şi o mângâiere pe creştet.

Bunica era născută în 1914 şi îmi povestea acest episod anul trecut, înainte să treacă la Domnul... Dar nu mai ştia bine cine sunt eu, mă confunda cu tatăl meu care i-a fost fiu.

În prealabil postat de N.Priceputu

Trebuie să fie și o memorie a inimii. Mă gândesc că asta ar face parte din memoria lui Dumnezeu de care vorbește Pelerinul.Mă întrebam cu ce rămânem după moarte, văzând cum, îmbătrânind, mintea (și memoria ei) se poate altera, poate ajunge să nu-și mai amintească nici măcar pe cei pe care i-a avut mereu aproape. Și m-am gândit că trebuie să rămânem cu tot ceea ce am iubit de-a lungul vieții.Și dacă L-am iubit pe Dumnezeu vom fi cu El, căci inima noastră Îl va recunoaște dacă a rămas vie, și îi vom recunoaște și pe cei pe care de-a lungul vieții i-am primit în casa inimii noastre. Acolo, în adâncul din noi, sunt lăcașuri veșnice.De aceea și marea grijă pe care trebuie s-o acordăm inimii și curăției ei. Vai de noi dacă o vom „mobila” cu deșertăciuni. Căci vom rămâne pustii.

Nu,nu asta am vrut sa afirm,imi pare rau daca te voi dezamagi dar nu am nici cea mai vaga intentie sa explic absolut orice aspect fiziologic sau istoric din perspectiva unei viziuni supranaturale.In caz contrar nu stiu cu ce as fi diferit de oamenii inceputurilor care isi desenau temerile si sperantele pe peretii unor pesteri precum cea de la Lascaux si pe care orice fenomen natural,banal explicabil astazi,ii ingrozea sau ii determina sa vada totul drept o actiune a unor zeitati capricioase si necunoscute.Doresc sa cred ca dimensiunea sacrului crestin nu batjocoreste ratiunea si legile naturale,ci le ridica deasupra posibilitatilor lor nu printr-o religiozitate absurda si contradictorie,primitiva,ci prin punerea lor,in mod natural,pe fagasul cel mai potrivit pentru a primi implinirea menirii lor,reflectarea Celui care le-a creat.Am mai spus asta,adevaratul spirit al omenirii recunoaste si pretuieste aceste elemente,nu fumega si erupe,nu le pedepseste prin superstitie,unde legile interne naturale sunt negate,si unde nu mai lucreaza discret,prin antiteze,ci sunt brutal anulate.Superstitia,care nu este un copil al credintei,ci o bastarda,le insulta,le desfiinteaza,le neaga orice drept la analiza si concluzie,le arunca intr-o falsa si oribila mascarada bigota,cerand sa afirmi altceva decat evidenta doar din frica de a nu-si arata goliciunea si falsitatea.

Daca privesti din aceasta perspectiva spusele mele atunci da,ma refer la ce spui tu,intr-un alt registru si un alt limbaj.