Fenomenul obedienţei

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

... stau noaptea si ma uit la ai mei cum dorm,si toate sperantele si fricile posibile trec prin inima mea.

Are Marin Preda un pasaj, în "Cel mai iubit dintre pământeni", cu Petrini întors din puşcărie, când îşi priveşte fetiţa dormind...
Bîrrr!
Ce meditaţie fără anestezie acolo...

[sophia]

@Cezar_Ioan

Frumos a spus copilul tau! I-ai luat inghetata?
Si apropos de inghetata - de ce vrei sa-si vanda celularul primit ca premiu?
Este mic la 7 ani pentru celular, dar este totusi un lucru util. Poti sa tii contact cu el, sa-l controlezi, poate fi utilizat in caz de urgenta.

Nu inseamna sa-l foloseasca pentru prostii.
Si este lucrul lui, o amintire de suflet legata de castigarea unui concurs.

Are mare dreptate cand spune ca judecam numai dintr-o parte. In multe privinte.
Mereu uitam o parte implicata. De obicei copilul, sau omul care sufera.

Pare un copil foarte matur pentru varsta lui. Ai grija! Nu-i "omori" copilaria, nu-l maturiza inainte de vreme. Are tot timpul sa fie matur si adult. Impinge-l sa fie copil.

[cezar_ioan]

Telefonul acela e prea pretenţios, ultima generaţie, iar aici în Titan prin parcuri şi unde se mai joacă el e o lume prea pestriţă ca să-l ştiu în siguranţă cu telefonul în buzunar. Poate fi lesne agresat, prădat etc. Au mai păţit-o şi alţii, a încasat-o şi el pentru un lucru mult mai puţin tentant. De fapt telefonul îi place pentru că are jocuri şi acces la internet, tot pentru jocuri, de strategie, precum şi pentru desene animate. Astea sunt pasiunile generaţiei lui!
Cu banii ar vrea să-şi cumpere... trotinetă! Face tot felul de figuri cu trotineta, cam ca rollerii, sare, se învârte în aer, se dă peste cap etc. Vrea să meargă la campionatul mondial de trotinetişti dar nu are antrenor bun pentru figuri "supertari", cum îi plac lui...:)

Un lucru e cert: dezbatem de câteva zile problema telefonului şi găsesc ca fiind minunat că nu se grăbeşte să ia o hotărâre definitivă, încă pune în balanţă alternativele... cântăreşte, deh, ca un şahist... Iar noi încercăm să-l ajutăm să facă o plajă rezonabilă de argumente şi contraargumente şi să ia, totuşi, o hotărâre.
Dar copilul tot copil: noaptea doarme cu telefonul sub pernă, aşa băgat în ţiplă cum e, că s-a ataşat deja de el...:))

În prealabil postat de cezar_ioan

Dar copilul tot copil: noaptea doarme cu telefonul sub pernă, aşa băgat în ţiplă cum e, că s-a ataşat deja de el...:))

Amuzant :-) E de înţeles, e cadoul lui, şi fiind şi o generaţie nouă, e o bucurie şi mai mare.

[sophia]

Vroiam sa mai spun doar doua vorbe pentru copil:

1. Trotineta, bicicleta - ajuta-l tu si cumpara-i daca isi doreste. Sa faca sport, sa fie cu copii.

2. Am impresia ca il inveti totusi lucruri (in credinta) prea avansate si filozofice pentru varsta lui. Cu alesul intre viata si moarte si alte cele.
Cred si ca este foarte dotat din moment ce este campion la sah.
Totusi ai grija si lasa-i copilaria, naivitatea. Jocuri, povesti, lucruri pentru varsta lui. Are tot timpul sa fie matur.

Uite si tie inca o data un link foarte util, care imi place foarte mult:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...etelor-tinere/

Si lasa-l sa-si pastreze telefonul. Va avea nevoie de el. Daca il trimiti prin tabere si excursii, sau cu alti copii va avea nevoie. Si telefoane publice...nu prea mai sunt.

[cezar_ioan]

Obedienţa copilului nu se previne şi tratează, din păcate, cu libertăţi şi bucurii copilăreşti. Fiind o treabă foarte serioasă, obedienţa copilului începe, are ca bază, paternalismul părinţilor şi educatorilor. Acolo unde educatorii se cred deţinătorii adevărului şi sunt bântuiţi de spaima ca nu cumva copilul să păţească ceva rău dacă nu îi ascultă orbeşte, acolo e jale mare. Copiii se îmbolnăvesc şi, ca să mai scape cumva de chinul sufletesc, împrumută soluţia obedienţei şi rămân blocaţi în ea, până la vârste înaintate, ale vieţii de adult.

Crezînd acestea şi cunoscîndu-le întrucâtva din practica mea de psiholog şi din formarea specială în direcţia asta, am lăsat larg, foarte larg deschis, domeniul experienţelor pentru Tudor. Dublat de frecvente discuţii, la amănunt, ca între doi prieteni. E drept că mi-am atras multă batjocură şi multe reproşuri de la multă lume. Dar copilul ştie clar că tata îl iubeşte cu adevărat în timp ce la alţii a observat că se iubesc mai degrabă pe ei înşişi şi pe ale lor, că sunt iubitori mari de reguli şi bariere, cu rol de protecţie a securităţii lor, iar nu a copilului.

Cât îl priveşte pe Tudor, el e un copil care ar sta toată ziua în parc, de s-ar putea. Joacă ore în şir fotbal, e primul la căţărări prin pomi, la tot felul de aventuri, nu tocmai ortodoxe multe dintre ele... Cântă, dansează, sare, face tumbe, e în continuă mişcare, improvizaţie, experimentare. Are un temperament vulcanic şi pasional. E, practic, cel mai năzbâtios copil din parcurile Titanului şi e cunoscut ca un cal breaz de copii şi părinţi. Inutil să spun că e spaima bunicilor şi coconetului firoscos, adică a celor care făuresc copii obedienţi.

Din păcate nu îşi face cu plăcere temele, nici măcar la şah. Studiază cel mai puţin dintre copiii cu care concurează. Joacă mai ales din dorinţa de a experimenta lucruri noi şi de a calcula variante cât mai originale şi mai grele. Tot timpul stă pe muchie de cuţit, îşi îmboldeşte adversarii să părăsească tiparele obişnuite, caută mereu un "Aha!" după care îi strălucesc ochii şi ţopăie de bucurie.
A fost poreclit de părinţi "Tudor un picior", lucru care îl cam supără, deoarece nu stă niciodată în două picioare, ci mereu ţopăie, sare ca un ştrengar, fluieră şi cântă, sărind ba pe stângul, ba pe dreptul...

Dar îi place mult să muncească atunci când îl pasionează ceva. rar am văzut un om atât de harnic, iar cu asta chiar îl laud, e copleşitor cât poate munci. De asemenea, e foarte strict cu rânduielile bisericeşti, se supără tare când nu ajungem la slujbă sau când uită să ajuneze şi nu se poate împărtăşi. De când se spovedeşte a început să fie, parcă, un pic mai grav, mai serios. Un pic, doar un pic, aşa ca o umbră care îi întoarce uneori privirea în el însuşi sau, poate, i-o plimbă mai departe, peste şi prin lucruri...

Obedienţa vine din stâlcirea nevoii copilului de a explora şi experimenta, apoi de a înţelege prin sprijinul oferit de adulţi în tâlcuirea evenimentelor şi a cărţilor. Când, însă, copilul se dezvoltă firesc, putem avea, iată, un copil care ne poate impresiona prin maturitate. Şi nu, nu e maturitate. E doar firescul, pe care noi îl percepem greşit, din pricina... tocmai a imaturităţii noastre. Am păţit-o de multe ori, dar acum ştiu. Nu el e matur sau precoce, ci eu sunt infantil când îl percep aşa.