Fenomenul obedienţei
 

Hristos a înviat!
Am citit, acum mai mult timp, într-o revistă de psihologie, un articol interesant şi bine argumentat despre calamităţile pe care fenomenul obedienţei le poate produce în relaţiile noastre sociale. Articolul este adresat mai ales celor neavizaţi în domeniul psihologiei şi prezintă un experiment ştiinţific, realizat acum mai mult timp, ce demonstrează până unde poate merge obedienţa... şi de ce sunt capabili cei care au se supun orbeşte, necreştineşte, oricărei persoane pe care ei o pot asocia cu ideea de autoritate.
http://www.infopsihologia.ro/2011/12...ul-obedientei/
Cei care, în numele credinţei, se exprimă împotriva gândirii libere (care, de fapt, este virtute creştină!) şi proslăvesc duhul obedienţei (numindu-l "ascultare necondiţionată") vor avea, cu siguranţă, o temă de meditaţie...
Dumnezeu ne-a dat raţiunea, ca şi orice alt talant (dar) ca s-o sporim, să nu fim copii în gândire (cf. I Cor14, 21), ci să fim inteligenţi şi cu simţ critic/ dreaptă socotinţă. Capacitatea de a avea iniţiative, gândirea liberă şi simţul critic sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar obedienţa, ca şi sora ei bună slugărnicia, constituie un păcat grav, o nesocotire a libertăţii noastre pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu.
Ştiu că, fiind foarte obosită şi distrată în perioada aceasta (aşa voi fi până la sfârşitul lunii, când termin cu examenele...), m-am exprimat destul de laconic şi neîngrijit, dar sper că s-a înţeles mesajul.
Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, în Apologia I, scria atât de frumos că noi, creştinii, suntem "copii ai iniţiativei şi ai ştiinţei"; aşa să ne ajute Dumnezeu!
P. S. Ascultare totală şi necondiţionată, bazată pe încredere, libertate şi iubire, I se cuvine doar lui Dumnezeu.
În relaţiile dintre noi, însă, orice exces de virtute devine păcat. Tot astfel, ascultarea (care, înflăcărată de încredere şi dragoste faţă de semeni, poate fi o virtute), atunci când devine iraţională, exagerată, "necondiţionată", se transformă în exces, aşadar în... păcat, fiindcă se opune libertăţii şi datoriei de a gândi cu propria raţiune.
Doamne ajută!

Astăzi la ora de religie copiii din clasa I, unde Tudor este elev, au aflat de la profesoara lor că "ascultarea de fapt nici nu există". După ce a făcut această afirmaţie profesoara a plecat, lăsînd ca temă copiilor să cugete la această afirmaţie. Vor discuta ora viitoare subiectul, mai în amănunt.
Tudor a cugetat deja şi mi-a spus pe seară opinia lui, care sună cam aşa:
"Doamna a vrut, cu siguranţă, să ne provoace să gândim. E tare bine să gândeşti, tati, ai avut dreptate! Ştii, eu când gândesc simt aşa o plăcere de parcă aş zbura cu un cornet de îngheţată aromată prin cer... E un fel de bucurie dulce, nu ştiu cum să zic... Aproape ca la rugăciune.
Aşa, să revin, că mi-am dat seama ce ar putea să ne spună profa.
Eu, după cum ai observat, nu sunt prea ascultător. Mi-am dat şi seama de ce: oamenii mari, chiar şi tu şi mami, aduc mereu argumente sau sfaturi doar dintr-o parte. De exemplu, tu mi-ai arătat ieri de ce să-mi vând telefonul primit ca premiu la concurs (Tudor a câştigat un premiu la şah) dar nu ai arătat nici un motiv pentru care l-aş putea păstra... Eu nu prea am încredere în sfaturi de genul ăsta, să nu te superi... Nu pot să te ascult pentru că simt că vrei să mă păcăleşti, să mă forţezi.
Dimpotrivă, eu am descoperit că nici un lucru nu e cu totul bun sau cu totul rău.
Mai mult, Dumnezeu ne pune în faţă şi răul şi binele şi ni le argumentează pe amândouă. Nu aşa m-ai învăţat? Nu avem noi de ales şi moartea şi viaţa? Nu alegem una din acestea două?
Şi uite, aici e de fapt poanta: eu nu pot asculta decât acolo unde am de ales. Unde nu am de ales pot să mă supun, da, dar cred că asta nu e de la Dumnezeu, tati...
Eu cred că Dumnezeu ne-a creat liberi să alegem. Dacă asta e ascultarea la care ne cheamă oamenii mari, eu sunt ascultător. Dacă nu, atunci eu aleg să fiu neascultător.
Acum, dacă am zis bine, îmi iei o îngheţată?...:) Te rooog!"

Nu ştiu dacă a zis bine dar cred că a adus o contribuţie la tema topicului. Mi-a dat voie să o scriu aici, înainte să meargă la culcare. E a doua lui postare, după cadoul către ceilalţi copii, de 1 Iunie. Se pare că avem aşadar un nou forumist, în vârstă de 7 ani. Cred că ar fi momentul să-i fac un cont, de nu încalc cumva o regulă a forumului (o încalc?). Să nu vă supăraţi dacă uneori se exprimă copilăreşte, vă rog!...:)

Citind postarea ta, m-am dus cu gandul la filmul rusesc Secta. Acolo este descris exact acest tip de comportament. Credinta nu inseamna credulitate. Daca nu avem spiritul gandirii libere, putem usor sa alunecam in diverse rataciri, de multe ori fara sa stim.

Exact la asta m-am gândit văzând postarea ta (lui): avem nevoie de Tudor pe forum.

Frumos mesaj! Gândeşte bine Tudor, aşa cred. Dacă suntem chemaţi să ascultăm o singură alternativă, unde mai e libertatea? O astfel de situaţie poate duce la răzvrătire din partea celui chemat la ascultare. Cunosc eu un caz :-) dar nu se încadrează în acest topic...

În filmul respectiv, fata avea nevoie de înţelegere, de ajutor şi, de ce nu, de afecţiune de la cei din jur. Dar toţi cei apropiaţi au respins-o (mama, soţul, colegii de serviciu). Desigur, credinţa nu e credulitate, dar eu nu aş caracteriza acel personaj în primul rând prin credulitate.
Iar gândirea liberă este lăudată şi de o mulţime de atei, liber cugetători... Cred că şi cu spiritul gândirii libere se poate aluneca în diverse rătăciri.
Important este să ştim de cine să ascultăm. Aşa cred eu.

Dacă Ekaterina a amintit de filmul Secta, mă gândesc la După dealuri.
Ce să se fi întâmplat acolo?
De ascultat, fata aceea ar fi putut să asculte, părintele şi maicile fiind evident oameni de toată isprava, creştini în toată puterea cuvântului.
Oare nu mai avea libertatea de a alege? De a distinge între bine şi rău? Păcatul se înstăpânise definitiv în ea, supunîndu-i capacitatea de a alege?
Sau, poate, pur şi simplu obedienţa din copilărie (fenomen specific mediilor instituţionalizate de la noi) rodise, mai târziu, fructul otrăvit...
Mă tem uneori că obedienţa este prima faţetă a unei depersonalizări care, mai târziu, îşi va arăta cealaltă parte, a rebeliunii. Atât obedienţa cât şi rebeliunea sunt acte/stări de patologie a capacităţii discernământului.
Mesajul "tu eşti mic, nu ştii nimic, ascultă-mă pe mine" va fi răsplătit de viitorul tânăr sau adult cu "ţi-ai dus traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, acum ascultă-mă tu pe mine".

Aş aduce în discuţie tema puterii.
Iubire versus putere.
Obedientul este un om strivit de alt om care, neavînd iubire s-a străduit să demonstreze că are putere. Rebelul este revanşa, tot pe axa puterii.

O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulţi închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...

P.S. Romanul "Puterea şi gloria", scris de englezul (catolic) Graham Greene, ilustrează această chestiune a confuziei dintre axele puterii şi iubirii. Aventura tragică a ultimului preot supravieţuitor dictaturii lui PapaDoc este un preambul la Apocalipsă şi o sugestie că, într-un fel sau altul, ne înfruptăm deja din timpurile de pe urmă... Dar Gloria, gloria omului lui Dumnezeu (preotul din urmă al unei lumi fumegînde în catranul urii) rămâne sămânţă a nădejdii, mai departe.

Nu m-am oprit neaparat la personajul principal al filmului, care asa cum ai spus si tu a ajuns in acel loc mai mult de nevoie decat de voie, cu toate ca nu putem spune ca si-a pastrat un simt critic pozitiv fata de tot ce se intampla acolo. Interesante sunt in special celelalte personaje ce intrau in Secta si ii urmau fondatorului, reprimandu-si gandirea libera. Rezultatul a fost dezastruos.

Cu siguranta ca si cu spiritul gandirii libere se poate aluneca in diverse rataciri, mai ales acolo unde este mandrie si mai putina sinceritate, dar personal cred ca mai rau este sa iti lipseasca aceasta gandire libera.

Aş zice că avem nevoie de discernământ. Să distingem binele de rău, situaţiile în care e bine să ascultăm de cineva mai experimentat de situaţiile în care e cazul să luăm propriile decizii.

Un experiment similar a fost pus in scena de Dumnezeu cand l-a testat pe Avraam.

Nu i-a fost testata capacitatea de discernamant, ci nivelul obedientei.

In ce masura a afectat acest experiment psihicul 'copiilor' lui Avraam, generatie dupa generatie?

Poate fi o tema de doctorat.