Papalitatea

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Toată abilitatea teologilor latini consistă în aceea că ei interpretează în
sensul de purcedere eternă, toate cuvintele întrebuinţate de Părinţi pentru a
exprima, sau relaţia eternă şi fiinţială care există între Fiul şi Sfântul Duh, sau
trimiterea ori misiunea Sfântului Duh prin Fiul. Prin mijlocul acestei procedări
ei au putut revendica tradiţia catolică care-i condamnă în mod formal.
După aceste consideraţiuni generale, vom intra în examinarea mai
precisă a doctrinei Părinţilor Bisericii, spre a constata care a fost credinţa
primară, cu care în urmă noi vom compara doctrina romană.
Mai înainte de a cita textele în care Părinţii au învăţat, sau ca ecouri ale
credinţei din timpul lor, sau ca teologi, va fi bine să facem cunoscut sensul ce ei
au atribuit textelor Scripturii, citate de Occidentali în sprijinul opiniei lor. Cu
modul acesta, vom interpreta Scriptura după regula catolică, şi comentariile
doctrinelor Bisericii ne vor iniţia în adevărata lor doctrină.
Scriptura conţine acest text:
“Iar când va veni mângâietorul, pe care Eu voi trimite de la Tatăl, Duhul
adevărului care din Tatăl purcede, acela va mărturisi despre Mine” (Sfântul
Ioan, XV, 26). Este oare adevărat că această expresie: care din Tatăl purcede,
desemnează purcederea eternă a Duhului Sfânt, şi nu trimiterea sa temporală?
Dacă ar desemna trimiterea sa temporală, ar trebui să admitem că Mântuitorul a
exprimat aceeaşi idee prin cuvintele: care purcede şi eu vă voi trimite. Dar, este
de ajuns a observa cineva că acţiunea de a purcede este exprimată printr-un verb
în prezent ca un act care există, şi a doua este exprimată printr-un verb în viitor,
ca un act care încă nu există, pentru a se convinge că Iisus Hristos a avut în
vedere două acte diferite: primul care are pe Tatăl ca principiu, al doilea prin
care el însuşi este agent din partea Tatălui. Purcederea eternă din Tatăl şi
trimiterea temporală, de la Tatăl prin Fiul, sunt dar foarte clar indicate în textul
citat. Iisus Hristos totdeauna în acelaşi mod a desemnat trimiterea sau
comunicarea Duhului: “şi alt mângâietor va da” (Ioan. XIV, 16). “Pe care Tatăl
îl va trimite în numele Meu” (Ibid. 26). “Pe care Eu îl voi trimite de la Tatăl”
(Ibid. XV, 26).
Iată comentariile Părinţilor Bisericii:
Sfântul Vasile al Cezareei se exprimă astfel: “Duhul lui Dumnezeu
purcede din Tatăl adică din gura sa; nu-l lua dar ca ceva exterior, creat, ci
glorifică-l ca avându-şi de la Dumnezeu ipostasul său” (Omilii asupra
Psalmilor, XXXII). Sfântul episcop al Cezareei înţelege dar foarte bine, prin
cuvântul a purcede, actul etern prin care este produs Sfântul Duh. În Omilia
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
29
contra Sabelienilor, el dă acelaşi sens cuvântului a purcede: “Fiul, zice el, este
ieşit din Tatăl, şi Duhul purcede din Tatăl: unul prin naştere, celălalt într-un
mod neexprimabil”. El pune astfel pe aceeaşi linie pe cele două acte eterne din
Tatăl, distingându-le cu totul pe unul de altul şi nedându-le decât pe Tatăl ca
principiu.
“Rămânând în hotarele care ni s-au pus, zice sfântul Grigore Teologul
(Cuv. 29, asupra teologiei), noi predicăm pe Acela care este născut, şi pe Acela
care purcede din Tatăl, după cum a zis însuşi Dumnezeu-Cuvântul”.
Sfântul Grigore înţelegea dar despre actul etern, cuvântul a purcede
pronunţat de Iisus Hristos, şi el atribuieşte acest act numai Tatălui.
Sfântul Ioan Chrysostomul46 este de asemenea explicit:
“După cum, zice el47, este scris: Duhul lui Dumnezeu (Matei XII, 28), şi
aiurea: Duhul cel de la Dumnezeu (I. Corint., II, 11), aşa este zis: Duhul Tatălui
(Matei X, 20); şi pentru ca tu să nu vezi aici o simplă analogie, Mântuitorul
confirmă această expresie zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, Duhul
adevărului, care din Tatăl purcede”. Acolo, Duhul purcede din Dumnezeu; aici,
din Tatăl. După cum zice vorbind de sine însuşi: “am ieşit de la Dumnezeu”
(Ioan, XVI, 27), de asemenea, vorbind de Sfântul Duh, mărturiseşte că purcede
din Tatăl. Prin urmare, Duhul este în acelaşi timp, şi Duhul lui Dumnezeu, şi
Duhul care vine de la Dumnezeu Tatăl, şi purcede din Tatăl. Ce însemnează
cuvântul a purcede? Iisus Hristos nu zice: s-a născut. Fiul este născut din Tatăl;
Sfântul Duh purcede din Tatăl. Care este valoarea cuvântului purcede? Pentru
ca să nu ia cineva pe Duhul drept Fiul, Scriptura nu întrebuinţează cuvântul s-a
născut, ea zice că el purcede din Tatăl, ea-l reprezintă purcedând ca apa din
originea sa. Cine este cel ce purcede? Sfântul Duh. Cum? Ca apa din izvorul ei.
Dacă Sfântul Ioan, mărturisind despre Sfântul Duh, îl numeşte apă vie (Ioan
VII, 38), şi dacă Tatăl zice despre sine însuşi: “M-au lăsat, pe Mine care sunt
izvor de apă vie” (Ier., II, 13), Tatăl este originea Sfântului Duh, pentru că
Duhul purcede dintr-însul”.
Nu putea cineva să fixeze mai bine sensul cuvintelor Mântuitorului:
Care din Tatăl purcede.
Se poate afirma că toţi Părinţii le-au înţeles astfel despre actul etern îar
sinodul al doilea ecumenic le-a interpretat în acelaşi mod inserându-le în simbol
pentru a exprima acest act etern.

Va urma cu:
A le interpreta altfel, este, nu numai a tortura textul în el însuşi, dar a se
despărţi de tradiţia catolică, şi a prefera interpretaţiunea sa individuală,
interpretaţiunii colective a Bisericii.