Papalitatea

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

PS. Nota mea:
iar cine sunt iezuiţii... mi se zburleşte şi pielea numai când mă gândesc la ei.
Iată cine a fondat aşadar papalitatea: nu Hristos ci sălbaticul iezuism care a transformat creştinsimul în satanism în numele lui Hristos. Deci mai rău decât satanismul pur. Să ne ferească Dumnezeu de Papalitate în veac!
De aceea şi papa are papucii roşii... de sângele creştinilor pe care i-a ucis, prin iubiţii săi iezuiţi, şi în care apoi a călcat.[/font]

Domnule doctor, chiar credeti astfel?! Va asumati cele gandite si scrise? Nu in fata unor pacatosi de forumisti, dintre care cel dintai, si un idealist imbecil sub toate aspectele, sunt eu, ci in fata Cuiva de Sus. Aveti idee ce e satanismul?!!? "Pur" sau nu?
Si mie mi s-a facut o piloerectie sinistra, care parca imi antreneaza toata pielea trupului...si nu de frig, la care, din voia Domnului, sunt imun. Va las sa ghiciti pe dvs. de ce.
Cu aleasa consideratiune. (Imi place mai mult romana oarecum mai veche. Are distinctie; asta mai noua, forjata in anii comunismului si mai apoi ai neocapitalismului bestial, mi se pare tinzand spre golanesc si derizoriu).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Domnule doctor, chiar credeti astfel?! Va asumati cele gandite si scrise? Nu in fata unor pacatosi de forumisti, dintre care cel dintai, si un idealist imbecil sub toate aspectele, sunt eu, ci in fata Cuiva de Sus. Aveti idee ce e satanismul?!!? "Pur" sau nu?
Si mie mi s-a facut o piloerectie sinistra, care parca imi antreneaza toata pielea trupului...si nu de frig, la care, din voia Domnului, sunt imun. Va las sa ghiciti pe dvs. de ce.
Cu aleasa consideratiune. (Imi place mai mult romana oarecum mai veche. Are distinctie; asta mai noua, forjata in anii comunismului si mai apoi ai neocapitalismului bestial, mi se pare tinzand spre golanesc si derizoriu).

ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR (http://www.scribd.com/doc/33213430/I...a-a-Iezuitilor)
de Edmond Paris
CUPRINS
PARTEA I Fondarea Ordinului Iezuit
1. Ignaţiu de Loyola, pag.
2. Exerciţii spirituale, pag.
3. Fondarea companiei, pag.
4. Spiritul Ordinului, pag.
5. Privilegiile companiei, pag.
PARTEA II Iezuiţii în Europa în sec. XVI şi XVII
1. Italia, Portugalia, Spania, pag.
2. Germania, pag.
3. Elveţia, pag.
4. Polonia şi Rusia, pag.
5. Suedia şi Anglia, pag.
6. Franţa, pag.
PARTEA III Misiuni în străinătate
1. India, Japonia, China, pag.
2. America; Statul Iezuit al Paraguaiului, pag.
PARTEA IV Iezuiţii în societatea europeană
1. Învăţătura iezuiţilor, pag.
2. Morala iezuiţilor, pag.
3. Eclipsa companiei, pag.
4. Renaşterea Societăţii lui Isus (iezuiţii) în sec. XIX, pag.
5. Al doilea Imperiu (francez ) şi Legea Falloux - Războiul din 1870,
pag.
6. Iezuiţii la Roma - "Syllabus" (Programa), pag.
7. Iezuiţii în Franţa între 1870 şi 1885, pag.
8. Iezuiţii şi Generalul Boulanger, pag.
Iezuiţii şi afacerea Dreyfus.
9. Anii dinaintea Primului Război mondial 1900-1914, pag.
PARTEA V Ciclul infernal
1. Primul Război mondial, pag.
2. Pregătiri pentru cel de al doilea război mondial, pag.
3. Agresiunea germană şi iezuiţii. Austria şi Polonia, pag.
Cehoslovacia şi Iugoslavia
4. Mişcarea iezuită în Franţa înainte şi în timpul războiului 1939-45,
p. 1
5. Gestapo-ul şi iezuiţii, pag.
6. Lagărele morţii şi cruciade1e antisemite, pag.
7. Iezuiţii şi Collegium Russicum, pag.
8. Papa Ioan al XXIII-lea ridică masca, pag.
2
Concluzie – pag.
INTRODUCEREA EDITORULUI
Nu există persoană mai autorizată să facă introducerea la cartea lui
Edmond Paris, „Istoria secretă a iezuiţilor”, decât dr. Alberto Rivera, un
fost preot iezuit sub jurământ, care a fost educat la Vatican şi cunoaşte
bine istoria iezuiţilor.
Informaţiile din această carte sunt reale şi pe deplin documentate şi
ar trebui citite de orice credincios biblic. Biblia spune: „Poporul piere din
lipsa de cunoştinţă” – Osea 4:6.
INTRODUCEREA DR. RIVERA
Cei mai periculoşi oameni sunt cei ce apar ca foarte religioşi, în
special atunci când sunt organizaţi şi au o autoritate. Ei se bucură de un
respect adânc din partea celor ignoranţi, care nu văd dorinţa lor necurată
de putere.
Aceşti oameni religioşi, care pretind că-L iubesc pe Dumnezeu, vor
recurge la crimă, vor incita la revoluţii şi războaie dacă este în sprijinul
cauzei lor. Sunt şireţi, inteligenţi, politicieni religioşi şlefuiţi care trăiesc în
lumea secretelor, a intrigii şi a falsei sfinţenii. Acest model, arătat în
"Istoria secretă a iezuiţilor", poate fi văzut, din punct de vedere spiritual,
în cărturarii, fariseii şi saducheii din timpul lui Isus Hristos. Acelaşi duh rău
i-a făcut pe imperatorii romani să dea cele zece decrete ucigătoare prin
care a fost persecutată biserica primară.
„Părinţii bisericii” au luat seamă mai mult la străvechiul sistem
babilonian, la teologia ebraică şi la filozofia grecească. Ei cu toţii au
pervertit cele mai multe din învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor şi au
pavat drumul pe care maşina romano-catolică a venit la existenţă. În
modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adăugat şi au scos din
Biblie. Acest duh religios anticreştin care a lucrat prin ei se poate vedea
acum din nou când Ignaţiu de Loyola a creat Ordinul iezuiţilor, cu scopul
secret de a îndeplini două deziderate majore ale instituţiei romanocatolice:
1. puterea politică universală şi 2. o biserică universală, ca
împlinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 şi 18.
La vremea apariţiei pe scenă a lui Ignaţiu de Loyola, reforma protestantă
cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic. Ignaţiu de
Loyola a ajuns la concluzia că singura cale prin care "biserica" sa putea
supravieţui, era întărirea canoanelor şi doctrinelor puterii temporare a
papei şi instituţiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vieţii fizice
a oamenilor, cum făcuseră preoţii dominicani prin Inchiziţie, ci prin
infiltrarea şi penetrarea fiecărui sector al vieţii omului. Protestantismul
trebuia cucerit şi folosit în beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele,
3
propunerea lui Ignaţiu de Loyola făcută Papei Paul al III-lea. Imediat iezuiţii
au trecut la treabă infiltrându-se în secret în TOATE grupările protestante,
inclusiv în familiile lor, la locurile lor de muncă, spitale, şcoli, licee,
universităţi, etc. Astăzi, iezuiţii aproape că şi-au îndeplinit misiunea.
Biblia aşează puterea unei biserici locale în mâna unui om al lui
Dumnezeu, un pastor adevărat. Dar iezuiţii vicleni au reuşit de-a lungul
anilor să îndepărteze această putere înspre mâinile conducătorilor denominaţiunilor,
iar acum au împins toate denominaţiunile protestante în
braţele Vaticanului. Aceasta este exact ceea ce şi-a propus Ignaţiu de
Loyola: o biserică universală şi sfârşitul protestantismului.
Citind "Istoria secretă a iezuiţilor", veţi observa o paralelă între
domeniul religios şi cel politic. Autorul, Edmond Paris, pune în evidenţă
penetrarea şi infiltrarea iezuiţilor în guvernele şi naţiunile lumii pentru a
manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor şi slăbirea democraţiei,
cum ar fi în Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia socială,
politică, morală, militară, educaţională şi religioasă.
DESPRE EDMOND PARIS
Într-un sens profetic, Edmond Paris a devenit un martir al lui Isus.
Descoperind această conspiraţie, el şi-a expus viaţa pentru ca aceste
adevăruri să fie cunoscute. Edmond Paris nu m-a cunoscut, dar eu îl ştiam
fără să-l fi întâlnit personal atunci când, fiind preot iezuit sub jurământ,
am fost avertizat asupra numelor de instituţii şi persoane care erau
periculoase pentru instituţia romano-catolică. Numele lui a fost amintit.
Alte lucrări ale lui Edmond Paris sunt: „Vaticanul contra Franţei”,
„Genocid în statul satelit (al Germaniei naziste) Croaţia”, „Vaticanul contra
Europei”.
Lucrările lui Edmond Paris asupra romano-catolicismului i-au
determinat pe iezuiţi 1. să-l distrugă, 2. să-i distrugă reputaţia, inclusiv
familia şi 3. să-i distrugă lucrările. Chiar şi acum aceste lucrări deosebite
ale lui Edmond Paris sunt falsificate, dar noi ne rugăm ca Dumnezeu să
păstreze integritatea lor, pentru că ele sînt necesare la salvarea romanocatolicilor.
Dr. Alberto Rivera
4
„Dragostea de adevăr este unica
noastră salvare”
Jean Guehenno – Academia Franţei
„De aceea, lăsaţi-vă de
minciună: fiecare dintre voi să
spună aproapelui său adevărul”
Efeseni 4:25
va urma cu un

CUVÂNT ÎNAINTE

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pânã în zilele noastre putea cineva sã discute asupra naturii ºi întinderii
doctrinei papiste. Diversele sisteme galicane nefiind pe faþã condamnate, putea
cineva sã conteste, plecând de la datele cutãrui sau cutãrui sistem, exactitatea
imputãrilor adresate pretenþiilor papale. Astãzi nu mai este tot aºa. Galicanismul
cel mai subtil a fost împins în ultimele sale întãriri, astfel încât nu-i mai rãmâne
decât a se supune ca D. Maret, ultimul ºi prea inofensivul sãu apãrãtor, sau sã
rupã cu totul cu eroarea papalã, pentru a reveni la ortodoxia primelor opt secole,
conservatã de Orientul creºtin.
N-avem dar trebuinþã, pentru a constata divergenþa care existã între
învãþãmântul primelor secole ºi între al Bisericii romane actuale, de a cita un
mare numãr de mãrturii. Ultimul consiliu din Vatican42 ne e de ajuns. Papa l-a
convocat, l-a prezidat, l-a confirmat ºi l-a promulgat. Nici un episcop occidental
n-a protestat; imensa majoritate a episcopatului a primit decretele cu entuziasm;
cei ce pãreau, la început, cã voiesc sã se opunã erorii s-au supus. Putem dar
afirma, fãrã temere de contrazicere, cã Roma profeseazã astãzi în privinþa celor
nouã puncte ce am indicat, o doctrinã diametral opusã doctrinei Bisericii
primare a Occidentului ºi care se poate formula astfel:
42 Autorul se refera la Conciliul I Vatican.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
24
1. Episcopul Romei posedã, din drept divin, superioritate asupra tuturor
episcopilor; ºi nici un episcop nu este legitim dacã nu îl deleagã el ºi nu-i dã
instituirea;
2. Autoritatea sa este superioarã autoritãþii întregului rest al episcopatului, dupã
cum aceea a sfântului Petru era superioarã celei a celorlalþi apostoli;
3. El posedã, din drept divin, prerogative asupra tuturor celorlalþi episcopi;
4. Singur el este centrul ºi semnul unitãþii Bisericii;
5. El este cel care conservã infailibil adevãrurile revelate; el are dreptul de a le
da dezvoltãrile pe care le crede utile, ºi el exercitã acest drept fãrã a se putea
înºela;
6. El promulgã dogme noi, ºi prin faptul chiar al promulgãrii sale, urmeazã cã
aceste dogme noi fãceau parte din credinþa Bisericii ºi existau în tradiþie în
stare latentã; când el promulgã o dogmã, episcopii ºi credincioºii nu au
decât a se supune cuvântului sãu infailibil;
7. Sinoadele nu sunt adunate pentru a constata credinþa constantã ºi universalã
a Bisericii, ci pentru a da mai multã solemnitate manifestãrii autoritãþii
papale;
8. Singur el posedã autoritatea doctrinarã, ºi promulgã dogmele în virtutea
propriei sale autoritãþi;
9. Singura condiþie pentru a fi catolic este de a fi supus papei.
Apropiind aceste nouã propoziþii de acelea în care noi am rezumat
doctrina primelor secole, este clar cã este opoziþie completã, absolutã, între
vechea doctrinã catolicã ºi doctrina papalã actualã; cã papa, prin noua doctrinã
ce o învaþã, neagã mai multe articole de credinþã, pe acelea spre exemplu, care
se raporteazã întâi la unitatea apostolatului ºi episcopatului; al doilea la
autoritatea tradiþionalã a Bisericii; al treilea la sarcina episcopalã care consistã
întru aceea cã episcopii sunt toþi deopotrivã ecourile credinþei Bisericilor lor
respective, în aºa grad cã Biserica vorbeºte printr-înºii; al patrulea la natura
unitãþii care consistã în uniunea permanentã ºi universalã în credinþe.
Se poate zice cã, prin noile sale doctrine, papalitatea neagã regula
catolicã a credinþei; autoritatea Bisericii; caracterele esenþiale ale episcopatului;
dezordoneazã Biserica întreagã; leapãdã dumnezeiasca ei constituþie.
Atare este prima sa erezie.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
25

Va urma cu
A DOUA EREZIE A PAPALITÃÞII
sau
Doctrina sa în privinþa Treimii

[Erethorn]

De când aţi început să diseminaţi propagandă protestantă de factură "Dan Brown", domnule Anastasiu ?!!

[candles in the wind]

Apropos de papism cititi cartea "convertirea mea la ortodoxie"de Prea Sfintitul Pavel de Ballester.acolo gasiti detalii clare cu trimiteri la carti si documente in cazul in care apar dileme.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Domnule doctor, chiar credeti astfel?! Va asumati cele gandite si scrise? Nu in fata unor pacatosi de forumisti, dintre care cel dintai, si un idealist imbecil sub toate aspectele, sunt eu, ci in fata Cuiva de Sus. Aveti idee ce e satanismul?!!? "Pur" sau nu?
Si mie mi s-a facut o piloerectie sinistra, care parca imi antreneaza toata pielea trupului...si nu de frig, la care, din voia Domnului, sunt imun. Va las sa ghiciti pe dvs. de ce.
Cu aleasa consideratiune. (Imi place mai mult romana oarecum mai veche. Are distinctie; asta mai noua, forjata in anii comunismului si mai apoi ai neocapitalismului bestial, mi se pare tinzand spre golanesc si derizoriu).

F.M. Dostoievski IDIOTUL
Roman în patru părţi
Traducere din limba rusă NICOLAE GANE pag.417-418
http://www.scribd.com/doc/47076844/F...%C4%83r%C5%A3i

- Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin,
declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e
creştină?... Catolicismul nu este de fapt o religie creştină! adăugă el
deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate.
— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar" şi se uită cu
mirare la Ivan Feodorovici.
— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se
răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste
măsură de tăios prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd
catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da!
asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce
totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos
denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu
celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E
convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a
făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman crede că biserica nu poate să
trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale
politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este
propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi
totul în el, începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus
stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul
merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea,
fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele
poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai
arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică
stăpînire pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist?
Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi
esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului.
Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a
hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de
neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai
anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni
Pavlovici. şi anume cele care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo,
în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit
- întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism,
din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru aşi
trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi
schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul
pufnind de rîs. Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l
examineze pe orator. Poetul, neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un
zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul mai aproape de masă.
-Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală
în glas Ivan Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase
discuţia. Biserica de acolo numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de
toată stima şi plini de virtuţi.
- Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al
bisericii, luat separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare,
privit în însăşi esenţa lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o
biserică să dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva!
- Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim...
asta ţine de teologie...
- A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult
mai de aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră
principală, că nu vrem, sau poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu
este vorba despre o problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi
socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el,
ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de
vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să
se substituie puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli
aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu
prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E
aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi sînge!,,Nu-ţi este
îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este
îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de
capete!" După faptele lor, îi vei cunoaşte - iată adevărul de netăgăduit! Şi
să nu vă închipuiţi că lucrurile acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu
prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să
dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să opunem
Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am
păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm
înaintea lor ca purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne
lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia
noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi că predica iezuiţilor este
subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...
— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind
înspăimîntat înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de
patriotism; mi se pare totuşi că ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat
şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia asta...
— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru că nu sînt în stare să mă exprim;


Când m-am exprimat că sălbaticul iezuism care a transformat creştinsimul în satanism în numele lui Hristos. Deci mai rău decât satanismul pur. m-am referit la faptul că satanismul face crimele pe care le-a făcut papalitatea în numele lui satan, deci recunosc ce fac şi în numele cui şi astfel urâciunea lor arată cât de urât e cu adevărat satan iar prin contrast îl laudă pe Hristos care este atât de frumos. Răutatea mai mare decât a satanismului care este în papalitate este că ea face crimele sataniste (cunoscute şi răscunoscute, pentru care papa şi-a cerut şi iertare în public, dar sistemul teologic care a dus la acestea nu l-a schimbat) dar aceste crime sataniste le face în numele lui Hristos. Făcându-le în numele lui Hristos Îl huleşte pe acesta ca fiind în roadele Lui ca şi satan, că e urât ca şi satan, ceea ce să nu fie în veac. Vedeţi? Vicleşugul este mai rău ca răutatea pură.

Matei 5:16 Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

E valabilă şi reciproca.

Matei 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

După roadele istorice cunoaştem pomul papalităţii. Cer cercetând cineva cu luare aminte doctrina papalităţii va cunoaşte că negreşit aduce roade criminale acest pom.
Noi nu avem nimic împotrivă că-L cinstiţi pe Hristos şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţii Părinţi ş.a.m.d. deşi sunt ascunse în cinstirea pe care le-o aduceţi multe hule, e o falsă cinstire, ci avem împotriva a pune omul papă pe acelaşi plan cu Dumnezeu, ceea ce este adevărată idolatrie de unde izvorăsc fanatismul papal pentru a-l impune ca locţiitor de dumnezeu şi împărat al acestui pământ, lucru pe care nici Hristos nu L-a dorit:

Ioan 18:36. Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.

Chiar dacă acum, datorită ecumenismului la modă, papii nu mai fac, la arătare, crimele trecute, poate unii sunt chiar bine intenţionaţi, însă, negreşit, cum se va ridica ecumenismul de pe faţa pământului (ca orice ideologie omenească are un început, prezent şi un sfârşit) şi veţi dobândi din nou putere, veţi începe din nou să ucideţi din fanatism. De aceasta dacă aţi putea scăpa bine ar fi... Dar câtă vreme credeţi în credinţa care a făcut în istorie acestea precis nu veţi putea scăpa...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

A DOUA EREZIE A PAPALITÃÞII
sau
Doctrina sa în privinþa Treimii
Aceastã erezie este relativã la dogma sfintei Treimi. Nimeni nu contestã
cã, în Biserica romanã, s-au adãugat în simbolul de la Niceea, dupã cuvintele:
care din Tatãl purcede, acestea: ºi de la Fiul.
Cuprind aceste cuvinte o erezie formalã, adicã o doctrinã opusã aceleia
care a fost admisã de la începutul Bisericii? Este adevãrat cã doctrina romanã
este o eroare distructivã a dogmei Treimii? Dacã este aºa, aceastã eroare va
forma o erezie de care papalitatea va fi în principal responsabilã.
Noi recunoaºtem cã adaosul în simbol s-a fãcut mai întâi în Spania în
secolul al VII-lea; cã Biserica Franþei lucrã cu activitate la propagarea sa în
secolul al VIII-lea; cã papa Leon al III-lea se opuse adaosului. Dar nu este mai
puþin adevãrat cã, aproape dupã un secol, papalitatea admise acest adaos ºi
exemplul sãu îl consacrã pentru întregul Occident.
Acestea sunt fapte istorice asupra cãrora noi n-avem sã ne întindem, cãci
ele nu sunt contestate de nici un teolog serios.
Argumentul principal de care s-au servit pentru a scuza adaosul fãcut în
simbol, este cã cuvintele filioque nu exprimã decât vechea credinþã, ºi cã, în
toate timpurile, Bisericile particulare s-au bucurat de dreptul de a completa
simbolul.
Simbolul primitiv, zic teologii latini, ºi mai ales P. Perrone, au primit
adaosuri în diverse Biserici, fãrã ca pentru aceasta sã se fi rupt unitatea între
aceste Biserici43. Biserica romanã a putut dar sã adauge în simbolul de la Niceea
filioque fãrã ca grecii sã aibã motiv de a reclama.
Acest raþionament este fals din toate punctele de vedere. Mai întâi, nu a
fost un simbol primitiv cu o formulã admisã universal. Fiecare Bisericã
principalã îºi avea simbolul sãu; în toate simbolurile sunt exprimate aceleaºi
doctrine fundamentale ale creºtinismului, ºi diferenþele ce existã între ele, în
expresii, nu altereazã nicicum fondul doctrinei care era acelaºi în toate
Bisericile.
Este dar fals de a zice cã un simbol primitiv universal admis a fost
modificat în niºte puncte secundare în unele Biserici particulare.
Atunci chiar când acest fapt ar fi adevãrat, adaosul lui filioque nu ar fi
mai puþin nelegitim pentru douã cuvinte: mai întâi el s-a fãcut contra unei opriri
formale a sinodului ecumenic de la Efes care a decretat ca sã nu adauge nimeni
nimic în simbolul astfel precum se primise în timpul sãu; mai mult, pentru cã
acest adaos cuprinde o gravã eroare.
Fãrã îndoialã, în cazul în care o erezie nouã ar cere o nouã atestare a
credinþei constante a Bisericii, un sinod ecumenic ar avea dreptul de a insera în
43 Perron. Tract. de Trinit., c. V, proposit. 2.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
26
simbol cuvintele necesare profesiunii exacte ºi explicite a vechii credinþe. Dar
nu este astfel cazul adaosului cuvintelor filioque introduse în simbol de o
Bisericã particularã, aceea a Spaniei, care nu avea pentru aceasta nici o
autoritate. Dacã Biserica Franþei s-a pronunþat în urmã pentru acelaºi adaos, ºi
dacã, în fine, Roma consimþi a-l admite dupã mai bine de un secol de ezitare ºi
trase în eroare restul Bisericilor occidentale, toate acestea nu formeazã vocea
Bisericii universale constatând credinþa sa anticã. Adaosul fiind exclusiv
occidental este prin aceea chiar nelegitim ºi constituie o violare flagrantã a unei
legi emanând de la chiar autoritatea Bisericii prin organul sinodului ecumenic
de la Efes.
Adaosul cuvintelor filioque în simbol este cu atât mai nelegitim cu cât el
cuprinde o eroare distructivã a dogmei Treimii, dogmã care formeazã baza
creºtinismului.
De când, în Occident au admis adaosul, se forþarã de a proba cã doctrina
exprimatã printr-însul este doctrina primelor secole ºi a întregii Biserici primare.
Citarã texte numeroase pe care avurã grija de a le interpreta într-un sens
favorabil tezei ce voiau a susþine.
Aceste texte pot fi clasate în trei categorii: cele dintâi sunt absolut
nãscocite; cele de al doilea sunt esenþial alterate; cele de al treilea sunt rãu
interpretate.
Un învãþat teolog, Zoernicaw, a consacrat viaþa sa cercetãrii tuturor
textelor relative la aceastã discuþie. Rezultatul cercetãrilor sale a fost cã Biserica
orientalã are dreptate; cã Bisericile occidentale nu se puteau pune mai presus de
antica tradiþie. Acest rezultat îl conduse la un altul: la al veritãþii Bisericii
orientale în care intrã, dupã ce a abjurat erorile protestantismului.
Nu ne vom apuca desigur sã refacem lucrarea lui Zoernicaw. Dar este
necesar, pentru a convinge papalitatea de erezia în privinþa dogmei Treimii, de a
constata care a fost doctrina anticã, ºi care este aceea pe care ea o susþine astãzi.
Va urma cu
Pentru a înþelege bine textele Pãrinþilor de care înspãimântãtor s-a
abuzat asupra acestei chestiuni, trebuie mai întâi sã expunem doctrina generalã
relativã la Treime, dupã cele mai vechi monumente doctrinare ale Bisericii.
Iat-o:

[ALEXANDRU ANASTASIU]

CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îşi aminteşte că
Voltaire a estimat numărul de lucrări publicate despre iezuiţi, la aproape
şase mii. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?”, se întreabă
Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanţă. Atât timp cât
vor exista iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu este nimic nou care să
fie scris despre ei, dar apar noi generaţii de cititori în fiecare zi... Vor
cerceta aceşti cititori vechile cărţi?”
Motivul care a fost menţionat ulterior ar fi suficient ca să justifice
reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cărţilor care refac istoria
iezuiţilor nu mai pot fi găsite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi
consultate, ceea ce le face inabordabile pentru mulţi oameni.
5
Pe de altă parte, aşa cum apar noi generaţii de cititori, apar şi noi
generaţii de iezuiţi. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca
niciodată – aripa conducătoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar
mai bine camuflaţi, ei rămân cei mai „ultramontanişti”, discreţi dar
eficienţi agenţi ai Sfântului Scaun în toată lumea, campioni ai politicii lui,
arma secretă a papalităţii.
Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre
slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei
tendinţe spre "laicizare", în ciuda unui progres spre raţionalism care reduce
puţin domeniul "dogmelor", biserica romană nu poate renunţa la
ţelul ei de la început: să adune sub crucea ei toate, toate naţiunile de pe
glob. Această "misiune" uriaşă trebuie să continue orice s-ar întâmpla,
printre "păgâni" ca şi printre "creştinii separaţi". Clerul are sarcina să
mărească turma credincioşilor prin convertirea "ereticilor" şi a "păgânilor".
Ei trebuie să păstreze sau să câştige, să apere sau să atace – iar în linia
întâi a frontului este această gardă mobilă: „Societatea lui Isus” – iezuiţii.
Concret vorbind, această societate nu este nici laică, nici angajată, în
termenii Constituţiei ei, ci este un fel companie rafinată care intervine
acolo şi unde este necesar, în biserică şi în afara ei, de fapt „autoritatea
cea mai calificată, cea mai perseverentă., cea mai de temut şi cea mai
convinsă a papei”, aşa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).
Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii
imense a făcut el papalităţii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face
indispensabil instituţiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenţă
asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe bună dreptate "eminenţa
cenuşie", astfel că a devenit tot mai dificil să se distingă, în guvernarea
bisericii, între autoritatea papei şi cea a puternicului său ajutor.
Unul din factorii care au jucat un rol important în viaţa internaţională
a acestui secol plin de confuzie şi revoluţii – un factor decisiv şi unanim
recunoscut – a fost ambiţia bisericii romane. Dorinţa ei de secole de a se
extinde spre Est, a făcut din ea un aliat al pan-germanismului şi un
complice la încercarea acestuia de a obţine supremaţia în 1914 şi 1939,
aducând moartea şi distrugerea peste populaţia Europei.
Publicul este în totală necunoştinţă de copleşitoarea responsabilitate
pe care o poartă Vaticanul şi iezuiţii şi în declanşarea celor două războaie:
o situaţie care poate fi explicată parţial prin imensele resurse financiare
care sunt la dispoziţia Vaticanului şi ale iezuiţilor, ceea ce le dă putere în
aşa de multe domenii, în special de la ultimu1 război.
Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhivă
autentice, publicaţii (interviuri) ale unor personalităţi politice cunoscute,
diplomaţi, ambasadori şi scriitori eminenţi, cei mai mulţi fiind catolici cu
document de atestare. Aceste mărturii şi documente constituie o acuzaţie
zdrobitoare şi, până acum, nici un apologet nu a încercat să le atace.
Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteşte de ceea ce
ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15
ianuarie 1938 a spus – şi nimeni nu l-a contrazis – că Pius al XII lea a fost
cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace legale, ci
pentru că papa a influenţat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare
6
Vaticanul că a făcut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler?
Se pare că nu...”
Nu a fost aşa nici când s-a scris aceasta, nici după Anschluss
(alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile
naziste s-au înmulţit, nici în timpul celui de al doilea război mondial. De
fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i-a
oferit lui Franz von Papen, prietenul său personal, titlul onorific de
trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului război
mondial şi unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru
Anschluss. Trebuie să fii orb din naştere să nu vezi aceste fapte.
Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comentează astfel acordul
diplomatic dintre Vatican şi Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933:
„Concordatul a adus guvernului naţional-socialist – considerat peste tot ca
fiind format din uzurpatori şi briganzi – pecetea unei înţelegeri cu cea mai
veche putere internaţională (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un
certificat internaţional de onorabilitate” („Catolicismul politic în
Germania”, Paris 1956, pag. 231).
Astfel papa, nefiind satisfăcut cu ajutorul personal acordat lui Hitler,
a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de către
Vatican!
În timp ce teroarea începea să domine, fiind tacit acceptată şi
aprobată, aşa-numitele "cămăşi brune", aruncau deja în lagărele de
concentrare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulţeau, cu accent pe
acest marş nazist: „Când sângele evreu va curge sub cuţit, ne vom simţi
iarăşi bine” (Horst-Wessel-Lied).
În anii următori Papa Pius al XII-lea a văzut lucruri şi mai rele, fără să
spună ceva. Nu este de mirare că şefii catolici germani s-au luat la
întrecere unul cu celălalt în servilism faţă de regimul nazist, încurajaţi fiind
de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele deşănţate şi acrobaţiile
verbale ale teologilor oportunişti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu
el a fost numit „prinţ al bisericii” de către Pius al XII-lea şi descris ca
„marele teolog din München” de către ziarul „La Croix” (Crucea) în 2
septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva
scrie: „Această antologie pune cap la cap texte ale principalilor teologi
catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang şi ne face să credem că
naţional-socialismul s-a născut, pur şi simplu, din idei catolice” (Günther
Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).
Episcopii, prin Concordat, făcuseră un jurământ de supunere faţă de
Hitler şi excelau în devoţiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor
permanent din partea episcopilor, în toată corespondenţa şi declaraţiile
demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).
În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic şi rasismul
hitlerist, aceste două doctrine au fost „împăcate armonios” – după cum
spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Nazismul
este o reacţie creştină împotriva spiritului anului 1789.
Să ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de
Teologie din München, care a scris: „Imperiul şi biserica” sunt o serie de
scrieri care ar trebui să ajute la edificarea celui de al treilea Reich, căci el
uneşte statul naţional-socialist cu creştinismul catolic... „În întregime
7
germane şi în întregime catolice, aceste scrieri explorează şi favorizează
legăturile şi întâlnirile dintre biserica catolică şi naţional-socialism; ele
deschid drumul pentru o cooperare rodnică, aşa cum este subliniat în
Concordat...” Mişcarea naţional-socialistă este protestul cel mai mare şi
mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea şi al XX-lea... Ideea
unei naţiuni şi a unui sânge este punctul central al învăţăturii ei şi toţi
catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui să admită
că aşa este... Legile naţional-socialiste şi cele ale bisericii catolice au
acelaşi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und
nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).
Acest document dovedeşte rolul principal jucat de biserica catolică
în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit
dinainte. El ilustrează pe deplin felul de înţelegeri monstruoase dintre
nazism şi catolicism. Ura faţă de liberalism, care este cheia pentru toate
lucrurile, iese în evidenţă foarte clar.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la
Academia franceză, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declaraţiile
episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se găseşte în primul
document oficial al bisericii, care conţine semnăturile tuturor episcopilor
germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care
întreg episcopatul german este implicat.
„Ce formă a avut acest document?” Cum a început? Pe o notă de optimism
şi cu această declaraţie voioasă: „Conducătorii acestui nou guvern
spre marea noastră bucurie, ne-au dat asigurarea că se vor aşeza pe ei
înşişi şi munca lor pe tărâm creştin, o declaraţie de o atât de adâncă
sinceritate merită recunoştinţa tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938,
pag.108).
Pe la izbucnirea primului război mondial mai mulţi papi au venit şi
au plecat, dar atitudinea lor faţă de cele două tabere ce se confruntau în
Europa., a rămas invariabil aceeaşi. Mulţi scriitori catolici şi-au exprimat
surprinderea şi amărăciunea când au scris despre indiferenţa inumană
arătată de Pius al XII-lea faţă de groaznicele atrocităţi comise de cei aflaţi
în graţiile sale. Printre multe mărturii, vom cita una din cele mai moderate
în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, corespondent la „Monde”: „Memoria lui
Pius al XII-lea este înconjurată de îndoială şi întâi de toate este acea
întrebare arzătoare pusă de observatori din toate ţările, şi chiar dintre
zidurile Vaticanului: a ştiut el despre atrocităţile comise în timpul
războiului, declanşate şi conduse de Hitler? Având tot timpul la dispoziţie,
şi de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el să ignore ceea
ce făceau capii militari germani: tragedia lagărelor de concentrare,
deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stăteau în
cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazaţi rnilioane de evrei? Şi
dacă ştia despre ele, de ce, ca om de încredere şi purtător de cuvânt al
Evangheliei, nu a ieşit îmbrăcat în alb, cu braţele întinse în formă de
cruce, să denunţe o crimă fără precedent, să strige NU!
„Sufletele pioase vor căuta în zadar enciclice, discursuri şi adrese
ale ultimului papă; nu există nici o urmă de condamnare a acestei «religii
a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor găsi
8
condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice”
(„Roma în confidenţe”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).
În cartea sa, „Tăcerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon
scrie: „Existenţa unor asemenea monstruozităţi (exterminare în masă a
minorităţilor etnice, deportări de civili şi prizonieri) depăşesc orice
standard de bine şi rău. Ele desfid demnitatea individului şi a societăţii
într-o aşa măsură încât suntem siliţi să-i denunţăm pe aceia care au putut
influenţa opinia publică, fie ei oameni de rând sau şefi de state.
„A păstra tăcerea în faţa unor asemenea încălcări ale drepturilor, ar
însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula răutatea criminalilor, mărind
cruzimea şi vanitatea 1or. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a
reacţiona faţă de asemenea crime, atunci societăţile creştine şi capii lor, şi
în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o facă îndoit”.
„Pius al XII-lea nu a exprimat niciodată o condamnare făţişă şi
explicită a războiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice
comise de germani sau complicii lor în timpul războiului”.
„Pius al XII-lea a tăcut nu pentru că nu a ştiut ce se întâmplă: el
cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine
decât orice alt conducător de stat din lume...” (pag.12).
Şi asta nu este totul! Vaticanul a dat o mână de ajutor la comiterea
acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelaţii săi pentru a deveni
agenţi pro-nazişti. Aşa au fost Hinka şi Tiso. Papa şi-a trimis propriul său
legat în Croaţia: pe R.P. Marcone, care împreună cu monseniorul Stepinac
trebuia să ţină sub observaţie „munca” lui Ante Pavlici şi a ustaşilor săi.
Oriunde ne-am uita, acelaşi spectacol edificator ni se înfăţişează.
Aşa cum am mai arătat, crima de neiertat a Vaticanului constă în
rolul decisiv jucat în declanşarea celor două războaie mondiale. Ascultaţi
ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al
Universităţii din Paris: „Cartea foarte concisă a lui Günter Lewy, Biserica
catolică şi nazismul german, spune că toate documentele sunt în acord a
arăta că biserica catolică a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933,
când Concordatul a forţat episcopii să depună un jurământ de supunere
faţă de guvernul nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise...
citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lămurit acest lucru. Am găsit
printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalităţi ca şi cardinalul
Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII şi al IIIlea
Reich”, Paris 1964).
Conducătorii de la Vatican ar fi trebuit să-şi plece capul de ruşine
atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei
sînt năclăite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului
din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studenţii de la
Universitatea din Cardiff şi-au ales ca temă a unei coferinţe: „Ar trebui
adus papa în faţa tribunalului ca şi criminal de război?” („La Croix”, 2
aprilie 1946).
Iată cum se exprimă Ioan XXIII, referindu-se la iezuiţi: „Perseveraţi,
fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul
acesta, voi veţi bucura biserica şi va creşte cu neobosită ardoare. Calea
celui neprihănit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina să crească şi să
ilumineze pe adolescenţii în formare... În acest fel, veţi ajuta la împlinirea
9
dorinţelor şi intereselor noastre spirituale... Vă dăm binecuvântarea
apostolică din toată inima Conducătorului general, vouă şi ajutoarelor
voastre, şi tuturor membrilor Societăţii lui Isus” („L'Osservatore Romano”,
20 octombrie 1961).
Şi din partea papei Paul VI: „Din vremea reaşezării ei, această
familie religioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi s-a îmbogăţit
rapid în propăşire... membrii Societăţii au îndeplinit sarcini foarte
importante, toate spre slava lui Dumnezeu şi în beneficiul religiei
catolice... biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos de valoare, înarmaţi
cu o credinţă cutezătoare, gata să înfrunte dificultăţile... iată de ce avem
nădejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastră... fie ca noua
eră să găsească Societatea pe aceeaşi cale nobilă pe care a păşit şi în
trecut. – Dat la Roma, lângă Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al
doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).
Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunţa: „Părintele
Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul
ecumenic pe 16 octombrie 1965”.
Iată şi apoteoza eticii papale – anunţul beatificării simultane a lui
Pius XII şi Ioan XXIII: „Spre întărirea noastră în lupta pentru înnoire
spirituală, am decis să începem acţiunile de beatificare ale acestor doi
pontifi care ne sunt atât de dragi nouă” – Papa Paul VI. („L'Osservatore
Romano”, 26 noiembrie 1965 ).
Fie ca această carte să descopere tuturor cititorilor adevărata natură
a stăpânitorului roman, ale cărui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt
de feroce acţiunile sale secrete.

Va urma cu
PARTEA I
FORMAREA ORDINULUI IEZUIT

Exista, chiar si in privinta fanatismului, trepte, nuante si clasificari. De exemplu, cel mai josnic moral si provocator de catastrofe este cel din interes pecuniar, iar cel mai jalnic ca argumentatie, deci antiintelectual, este cel bazat exclusiv pe citate din altii, aceasta a doua categorie fiind reprezentata copios de postarile de mai sus. :P