Papalitatea

[bogdan81]

Dar pe asta cu Dimitrie Cantemir homosexual de unde ati scos-o?

În prealabil postat de bogdan81

Dar pe asta cu Dimitrie Cantemir homosexual de unde ati scos-o?

Nu stiati? Nu am la indemana linkul, dar o sa ma interesez, si o sa il postez. Era. Si era si prieten, cam prea intim, cu Petru cel Mare.

"În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Petru, care mai înainte tremura din toate fibrele neputinţei omeneşti, acum propovăduia pe Iisus în Ierusalim, în public, cu un curaj extraordinar Fapte (2,14-41; 3,4-26). După cuvântul răscolitor de conştiinţe a lui Petru, se botează 3.000 de inşi. Aceasta este socotită ziua întemeierii Bisericii, prima societate creştină. Aceasta este şi prima predică creştină şi este interesantă fiindcă cuprinde numai elementele fundamentale ale unui simbol de credinţă: Învierea Mântuitorului, Înălţarea la cer, Trimiterea Sfântului Duh, precum şi concluzia practică – cu caracter de Taină – a Botezului.
Iată o predică apostolică, în elemente şi rezultate. Suflarea Duhului Sfânt a topit graniţele de limbă dintre neamuri şi diferenţa dintre clase. Propietatea particulară se schimbă în propietate colectivă benevolă, primul comunism este creştin, intemeiat pe iubirea de oameni şi pe faptul că toţi oamenii sunt fii aceluiaşi Tată, Dumnezeu.
Iată primele rezultate ale propovădurii Apostolului Petru. O activitate prctică, oragnizatorică, transformatoare a bazelor de până aici ale societăţii.
Declaraţia publică a lui Petru, în Templul din Ierusalim, că Iisus este Sfânt şi Drept şi că El este Autorul vieţii, determină pe mai marii templului sa-i tragă la răspundere pe el şi pe Ioan.
În faţa autorităţilor iudaice – negativiste, Petru face apel la raţiunea situaţiei: „Judecaţi şi voi de este drept înaintea lui Dumnezeu, să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).
Iată principiul apostolic al ierarhiei ascultătorilor. Nici o agresiune, nici o tensiune, nici o intimidare. Apostolii erau ferm convinşi de existenţa Duhului Sfânt, fapt ce le dă curajul propovăduirii pe faţă a lui Iisus, o propovăduire pozitivă a creştinismului. La împotrivirile de tot felul ei erau pe deplin liniştiţi că biruinţa ultimă este a lui Dumnezeu, pe care Îl propovăduiesc ei, de aceea nu se prindeau în dialectică (contradictoriu) cu împotrivitorii.
Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va da asigurarea că în ce priveşte ierahia ascultătorilor chiar şi potrivnicii se supun lui Dumnezeu, deşi fără să creadă, deci obiectul predicii este propovăduirea simplă a lui Iisus Histos, Care singur transformă societatea din interiorul ei, încât nu este nevoie de luptă exterioară, ceea ce ar angaja creştinismul într-o mulţime de conflicte inutile şi păgubitoare.
Sinediul îndată ia măsuri, arestează Apostolii. Apostolii reafirmă aceeaşi raţiune simplă a lucrurilor, că ei ascultă mai mult de Dumnezeu, decât de oameni.
Gamaliel, un rabin ponderat din Sinedriu, opreşte Tribunalul Templului de a-i judeca pripit şi condamna la moarte. Apostolii au luat deci bătaie de joarde şi au fost puşi în libertate, cu interzicerea de a mai propovădui pe Iisus. Sfatul cesta anticreştin, fireşte, Apostolii nu l-au putut asculta. Deci, în primele întâlniri ale Apostolilor cu scietatea s-a văzut că creştinii repetă, în mare, viaţa lui Iisus.
Suferinţa pentru Iisus – Sfântul Apostol Pavel va zice: „necazurile pentru Evanghelie” – încep să fie înţelese ca o binecuvântare. Iată cum, din primele zile ale creştinsmului, Duhul Sfânt odrăsleşte în propovăduitori săi, Apostolii, duhul jertfei de sine. Moartea cu care îi ameninţau potrivnicii, nu mai este o temere, din simplul motiv că moartea a fost biruită de învierea lui Iisus.
Aşa a plecat creştinismul la câştigarea lumii: silit şi călit de încercări, printre potrivnici, printre ameninţări, dar niciodată acestea nu l-au covârşit. Dumnezeu putea ca să le oprească, dar nu le-a oprit, pentru că acestea ar fi oprit creştinismul. Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine. Acesta-i paradoxul: creştinismul reînvie în raport direct proporţional cu încercările de a-l stinge.
Tot în primele zile ale Bisericii s-a impus şi caracterul creştinismului ca religie universală – ecumenică – şi nu mai mult naţională. El exprimă în elementele (şi în limbă) fiecărui neam aparte, deşi natura sa este mai presus de toate neamurile. Această lărgire a creştinismului peste graniţele neamurilor i se descoperea lui Petru. În felul acesta, creştinismul apare în istorie ca o nouă energie a păcii între popoare. Pacea este o idee specific creştină şi se condiţionează de obârştia ei divină.
Cu această lărgire a Revelaţiei între toate neamurile – potrivit misiunii apostolice de la Înălţare – va avea să ostenească al doilea Apostol al creştinismului, Apostolul Pavel.
Providenţa – alt element fundamental al creştinismului: conducerea văzută a celor nevăzute – s-a făcut strălucitor înţeleasă prin convertirea unui mare vrăjmaş a lui Iisus cu numele de Saul din Tars.
Cine se putea prinde mai bine (în luptă) cu păgânii şi cu toată cultura elenă, decât unul ce fusese vrăjmaş de militant împotriva noi religii. Saul cunoştea creştinismul, însă ca potrivnic, ca un încredinţat cu autoritatea de a-l nimici. Dar socotelile lui Dumnezeu sunt mai presus decât socotelile omului. Vrăjmăşia neamurilor trebuia biruită de un vrăjmaş de moarte al creştinilor, convertit în „Apostolul neamurilor”. Iar ca o ironie a situaţiei – ca să nu zic a Providenţei – această convertire a lumii greco-atine s-a făcut sub protecţia cezarului, pe care Pavel a invocat-o ca cetăţean roman (Fapte 22,25) îpotriva conaţionalilor săi iudei, care s-au întărit cu jurământul şi cu greva foamei (Fapte 23, 12) ca să-l omoare pe Pavel (unii sunt de părere că Pavel a sfârşit asasinat de iudeii aceştia din Roma).
În faţa Areopagului Atenei, Providenţa n-a trimis un ins întâmplător, ci un om pregătit. Saul era cel mai bun elev al lui Gamaliel – cel mai învăţat rabin al iudaismului, şi totodată bine instruit în cultura elenă a timpului. Convertirea lui Saul n-a fost convertire din nimic ci convertirea unui instruit de la o ideologie veche la o concepţie nouă.
Iar la Roma, Providenţa a trimis pe Apostolul Pavel un cetăţean roman, care va avea să precizeze poziţia creştinilor faţă de împrejurările ostile create de conaţionalii săi iudei.
Creştinismul, la obârşia sa, a fost protejat de stăpânirea romană împotriva prigoanei iudaice. Acest fapt a determinat stăpânirea să facă deosebirea între iudaism şi creştinism. Mai pe urmă iudeii, care erau răspândiţi în tot imperiul roman, au asmuţit stăpânirea romană îpotriva creştinilor, scornindu-le vina că aceştia uneltesc împotriva statului, împotriva Cezarului, reeditând pretutindeni ameninţările din curtea lui Pilat. Cu aceste sforării ale vicleşugului şi urii, iudeii căutau să antreneze autoritatea romană în planurile lor antireştine. Mincinoasa lor prietenie cu Cezarul însă le-a atras expulzarea lor din Roma, la anul 50-52.
În această atmosferă deopotrivă ostilă atât iudeilor cât şi creştinilor, fiindcă se închinau Împăratului altei împărăţii şi nu împăratului roman, Pavel, iudeu şi ceştin, Cere să fie judecat tocmai de Cezarul, potrivit dreptului roman şi cetăţeniei sale romane. Astfel, în primăvara anului 61, după multe peripeţii pe mare, sub escortă, ajunge la Roma. Aici este menţinut sub stare de arest, în lanţuri, deşi „Adevărul nu ştie de lanţuri”, tot ca o Providenţă. Căci, de n-ar fi fost păzit de autoritatea romană, cei 40 de iudei, care-i juraseră moartea, l-ar fi omorât, zădărnicindu-i misiunea. Arestul său de doi ani a fost uşor, mai mult un domiciliu forţat, căci avea voie să primească pe creştinii comunităţii din Roma şi să scrie pastoralele sale în Orient.
În altă ordine de idei, petrecerea lui Pavel în Roma clatină serios ipoteza episcopatului de 25 de ani a lui Petru la Roma. Existenţa lui Petru nu este pomenită în nici o epistolă paulină trimisă în Răsărit, ceea ce este absolut inadmisibil pentru un apostol ca Pavel, dacă Peru ar fi existat cu adevărat la Roma.
Faptul că Pavel scrie „din lanţuri”, că mai apoi avea să guste şi cea de-a doua captivitate sub Nero, este foarte grăitoare pentru poziţia clasică a creştinismului faţă de Cezar, ca reprezentant al autorităţii lumii acesteia.
Apostolul Pavel tâlcuieşte autoritatea lumii acesteia ca provenită din autoritatea lui Dumnezeu, şi cine se împotriveşte stăpânirii, lui Dumnezeu se împotriveşte. Reacţionismul este un păcat, este o atitudine fals religioasă. Din acest motiv, creştinii trebuie să dea ascultare Cezarului, să se roage pentru el, şi să-şi plătească dajdia. Supunerea faţă de stăpânire este din raţiuni divine: din iubire universală de oameni şi nu din oportunism sau frică...
Între concepţia romană despre lume şi om şi concepţia creştină erau deosebiri ireductibile. Totuşi predica Sfântului Pavel nu este agresivă. Acesta este şi un normativ şi imperativ apostolic: neagresivitatea...
Creştinismul nu are temelie omenească – vreun apostol – ci divinitatea Întemeietorului confirmată definitiv de Sfânta Sa Înviere. Pe învierea lui Iisus, pe faptul că Iisus are o realitate vie, unică, şi în categoriile lumi acesteia cât şi în afara ei, se motivează toată zdroaba apostolică a lui Pavel şi cei 40.000 km pe care i-a făcut în condiţiile de atunci pentru Hristos, sensul şi destinul vieţii sale.
Numai realitatea mai presus de evidenţă a lui Iisus în viaţa sa a putut să-i deea curajul să înfrunte fără vreo opoziţie măcar, bătaia câtă a mâncat-o, ostenelile, grija bisericilor, primejdiile pe uscat, pe mare şi între fraţii mincinoşi, şi tot aceeaşi viaţă a lui Iisus într-a sa l-a făcut să-şi poarte cu demnitate lanţuile şi să nu vadă în ele o piedică a Adevărului...

continuare....

"Iisus n-a provăduit vreun sistem monetar, n-a adus vreo anumită formă de guvernământ a lumii, n-a condiţonat mântuirea de modurile posibile de propietate, n-a arătat pe necredincioşi ca piedică de mântuire, pentru cine vrea să-L urmeze, drept aceea Iisus nu poate fi implicat apărător sau potrivnic nici unora din acestea.
Creştinismul înţeles în adâncurile sale, aşa cum l-a adus Iisus şi cum l-au înţeles apostolii Săi, e o concepţie revoluţionară de adânc al fiinşei omeneşti şi nicidecum o doctrină reacţionară de exterior.
Făptura cea nouă, sădită în noi, nu face motive de vrajbă cu nici o stăpânire de pe lume pe nici una dintre problemele posibie ale lumii acesteia.
Soboarele Ecumenice nu s-au ocupat decât de problema conştiinţei exacte a mântuirii.
Nici o putere de pe lume nu te împiedică de-a trăi pe Iisus în viaţa ta de pământean – dacă eşti destoinic să-L urmezi şi ai dragostea care covârşeşte toată mintea, ci dimpotrivă toate te ajută. Aceasta-i lucrarea creştinismului în lume, adâncirea (aducerea) fiinţei omeneşti de la periferia mereu cutremurată vremelniciilor la obârştia şi destinaţia ei divină".

Doresc să subliniez aceasta idee care este prezentată în textul de mai sus:

În altă ordine de idei, petrecerea lui Pavel în Roma clatină serios ipoteza episcopatului de 25 de ani a lui Petru la Roma. Existenţa lui Petru nu este pomenită în nici o epistolă paulină trimisă în Răsărit, ceea ce este absolut inadmisibil pentru un apostol ca Pavel, dacă Peru ar fi existat cu adevărat la Roma.

[catalin2]

În prealabil postat de bogdan81

Dar pe asta cu Dimitrie Cantemir homosexual de unde ati scos-o?

Nu cred ca era homosexual, a avut multi copii. A scris o carte despre religia musulmana in care descria si obiceiurile turcilor in privinta asta, poate de aceea este aceasta informatie.

În prealabil postat de catalin2

Nu cred ca era homosexual, a avut multi copii. A scris o carte despre religia musulmana in care descria si obiceiurile turcilor in privinta asta, poate de aceea este aceasta informatie.

Ma rog, era bi-, ca si Iuliu Cezar sau Petru cel Mare. Oricum, ramane valabila faza cu glosotomia aplicata de slavi asupra preotilor catolici romani.

Istoria chemărilor

"Pilda chemării la Cină de la Luca (14, 16-24) are la Matei (22, 1-14) o variantă diferită: chemarea la Nunta fiului de Împărat. Deosebirea dintre redactarea lui Matei şi a lui Luca provine din formularea dată în două rânduri, de însuşi Iisus. Evangheliştii şi-au ales formularea care convenea cel mai bine scopului Evangheliei lor.
Astfel, Matei a scis Evanghelia evreişte pentru evrei, pe când Luca în greceşte, pentru păgâni. Iar formularea de la Matei, unde cel fără de haină de nuntă e dat afară de la nuntă, e o formulare exclusivistă, care să le convină aristocraţilor evrei. În formularea de la Luca, însă, intră toţi oamenii, nimeni nu-i dat afară de la cină. Iată o formulare universală. Scopul este „ca să umple Casa Mea”, deci toţi trebuie să intre.

Aceste două direcţii (cu ţeluri) opuse, le vedem reprezentate de cele două Biserici ale creştinătăţii: a Răsăritului şi a Apusului. În Răsărit, încă de la început, este normativă vederea de la Matei: nu oricine este primit în creştinism. Trebuie mai întâi o haină de nuntă. Aceasta se obţine prin probe aspre, prin cahetizare, fie şi specială şi prin verificarea statorniciei în credinţă şi mărturisire. Câtă vreme s-a ţinut sub observaţie rigoarea aceasta, Biserica a înflorit unei ere de aur în epoca patristică. Ca simbol a acestei orientări, Episcopul poartă o cârjă cu doi şerpi la capăt, cu privirile spre cârjă, drept simbol al păstoririi cu înţelepciune paşnică. Aşa pşnic a păstorit Biserica Răsăritului, împrăştiind creştinismul printre popoare.

Biserica Apuseană a luat direcţia universalistă a cuvintelor de la Luca „sileşte-i să intre!” Deci unde n-a mers cu învăţătura paşnică şi înţeleaptă, Biserica Apuseană a recurs la forţă, silindu-i să intre. Numai în mentalitatea unei astfel de orientări s-a putut naşte lozinca iezuită „scopul scuză mijloacele”. Dar nu numa păgânii au fost siliţi să intre, ci şi popoare deja creştine au fost presate să vină la ascultarea centralistă a Romei. Aşa se explică că au fost posibile persecuţiile, cruciadele şi inchiziţia „în numele lui Dumnezeu”, având ca stindard numele lui Dumnezeu. Dacă pentru vreun eretic nu se mai găsea alt mijloc de mântuire, inchiziţia îl mântuia arzându-l de viu pe rug şi o facea în cea mai bună credinţă că face bine, că o face în iubirea de oameni.

Ce vină să aibă Iisus? Poate că şi El ar fi fost ars pe rug. Are Iisus vreo vină? A fost înţeles mărginit, omeneşte. Omul nu poate silui aşa pe om..., nu are acest drept. „Sila” o conduce Providenţa, care poate totodată să-i lase omului şi libertatea deplină.

Simbolica acestei orientări a Apusului o arată şi cârja Episcopului Roman. Ea are forma unui cârlig cu care să poată prinde din fugă oile, care n-ar vrea să vină unde vrea păstorul. După gândirea lor, toate oile care nu aparţin Bisericii Apusene sunt considerate oi rătăcite."

Dincolo de chip

"Evanghelia aceasta (Luca 8, 1-3) ni-L reprezintă pe Iisus în misiune prin oraşe şi sate, propovăduind şi binevestind Împărăţia lui Dumnezeu. Era însoţit de cei 12 ucenici şi de nişte femei cărora le făcuse bine şi de aceea se ţineau după El şi-i aveau grijă din averile lor. Este un tablou simplu şi impresionant.

Ingnaţiu de Loyola⁴, un militar ambiţios şi creator, Assisi⁵, are o metodă duhovnicească care se bazează pe imaginaţie. Îţi reprezinţi cu mintea pe Iisus, într-o împrejurare oarecare, şi te închipui şi pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această închipuire şi în toate sentimentele ce le trezeşte această transpunere. E ceva de folos, dar riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului (apar nălucile, vederile false, etc.).
De aceea Răsăritul meditează fără imagini, chiar contra imaginilor, chiar vedeniile reale le refuză – nu din rea credinţă sau din împotrivire, ci din grija de a nu greşi primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu se mânie, nu se supără când se stă pe acest punct de vedere.
Singură Ortodoxia este cea care pomeneşte noţiunile fără a pune nici un tipar pe minte care ar stârni vreo imagine, refuzând categoric orice nălucire. De exemplu: Adevăr, Dragoste, Duh.
Numele lui Iisus din rugăciunea călugărilor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este un exemplu practic. Fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, este Iisus contemporanul nostru peste veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Nmele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, şi expiri duhul rău din tine."

notă:
⁴ Sfântul Ignațiu de Loyola (24 decembrie 1491 - 31 iulie 1556) - calugar spaniol, a fost principalul fondator și primul superior general al Societății lui Isus (iezuitii)

⁵ Sfântul Francesco d Assisi (1182-1226) - teolog ţi poet italian, fondatorul Franciscanilor (1210), al Clariselor (1212) şi al Terţiarilor (1221). Canonizat la catolici (1228).

[nutucutu]

În prealabil postat de ovidiu b.

Dincolo de chip
Ingnaţiu de Loyola⁴, un militar ambiţios şi creator, Assisi⁵, are o metodă duhovnicească care se bazează pe imaginaţie. Îţi reprezinţi cu mintea pe Iisus, într-o împrejurare oarecare, şi te închipui şi pe tine amestecat printre auzitorii de atunci ai lui Iisus. Stărui în această închipuire şi în toate sentimentele ce le trezeşte această transpunere. E ceva de folos, dar riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului (apar nălucile, vederile false, etc.).

Sfintii pomeniti mai sus ne invata un lucru de bun simt. Daca miine, de exemplu, am merge la o intilnire cu Traian Basescu si Emil Boc, ne-am pregati, ne-am imbraca mai bine, poate am trage o fuga si pe la frizer etc. Daca intilnirea va fi televizata? Cred ca unii dintre noi n-am dormi toata noaptea de emotie. Totusi, atunci cind mergem la intilnirea cu Creatorul si Stapinul universului noi ne gindim la mincarea pe care trebuie sa o facem sau la cine stie ce. Sfintul Ignatiu de Loyola si Sfintul Francisc ne invata sa ne pregatim pentru intilnirea cu Domnul (acesta e lucrul de bun simt despre care vorbeam). Pentru ca Ii vorbim si stim ca e de fata. Iar daca stim acest lucru, de ce sa ma chinui s ma gindesc ca nu ar fi de fata? Deci, in loc sa ma rog, ma chinui gindindu-ma ca-mi apar naluciri si cum scap de ele . Sfinta Tereza de Avila spunea ca un singur lucru e necesar atunci cind apar nalucirile: sa continuam sa ne rugam. Pentru ca cel rau nu va suporta sa vada ca Ii aducem slava Lui Dumnezeu si va fugi cu coada intre picioare cind va vedea statornicia noastra. Iar daca e Domnul, El ne va vorbi, asa cum ne-a promis in Sfinta Scriptura.

Mai este putin si sarbatorim Craciunul. Cel care a facut prima data o iesle de Craciun a fost sfintul Francisc de Assisi. Va sugerez sa mergeti intr-o noapte de iarna intr-un grajd si sa va imaginati ca acolo se naste un prunc. Cred ca ne-ar ajuta sa realizam ca nasterea Domnului nu e o simpla poveste. Cum pot medita la nasterea Domnului cu gindul la stelutele din pomul de iarna? La ce ar trebui sa ne gindim cind spunem Tatal nostru in seara de Craciun?

Tot sfintul Francisc de Assisi este cel care a alcatuit devotiunea Calea Crucii, devotiune practicata de credinciosii catolici in perioada Postului Mare, cind meditam la patima si moartea Domnului.Si sincer, mi-ar place sa fiu capabila sa Il insotesc pe Domnul nostru pe Calea Crucii, chiar cu gindul, sa pling si sa-i cer iertare pentru mine si pentru lumea intreaga pentru faptul ca L-am rastignit. Noi toti. Asa a facut sfintul Francisc de Asissi. Acestuia i-a aparut Domnul nostru Isus Cristos, care i-a spus ca rugaciunile lui au ajuns la El astfel incit sa-I cera orice si ii va asculta rugaciunea. Stiti ce i-a cerut sfintul Francisc Domnului? Ca toti crestinii care se vor ruga Tatal nostru, Bucura-te Marie si Slava Tatalui in biserica in care el se afla in acel moment sa se mintuiasca. Vedeti? Nu a cerut nici sanatate, nici viata lunga, nimic pentru el insusi. El se gindea asemenea Mintuitorului, la mintuirea aproapelui.

Am vazut de multe ori ortodocsi care condamna aceasta metoda de rugaciune si nu inteleg de ce. In primul rind ca nu au practicat aceasta metoda si in al doi-lea rind ca nu ne dau alta varianta de rugaciune (de vreme ce noi nu stim sa ne rugam, asa cum spune sfintul Pavel). Din punctul meu de vedere orice metoda de rugaciune in afara de cele propuse de sfintul Ignatiu de Loyola sau Francisc de Assisi este greoaie si oboositoare. Cu metoda lor ma bucur cind sint linga iesle, pling cind sint la picioarele crucii si este mult mai usor si mai simplu. Nu stiu de ce considerati gresit acest mod de a ne ruga.