Cunoastere versus ignoranta. Rolul elitelor intelectuale

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Acum, crezi că cunoaşterea Sa printr-o dragoste profundă, de tip filia, sună savant, dar ce e contemplaţia?
CONTEMPLÁ, contémplu, vb. I. Tranz. și refl. A (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și cu emoție. Deci în spatele acestui exerciţiu meditativ se ascunde emoţia. Să ştii că pentru mine, dragostea, atunci când se discută despre ea la modul abstract, capătă cele mai profunde înţelesuri; e acel sentiment din care izvorăşte cea mai pură şi intensă formă de altruism, care te face să te cobori până în iad să-ţi salvezi aproapele cu unicul scop de a te apropia cât mai mult de Dumnezeu. Cum poţi să contempli pe cineva fără să-l iubeşti, fără să-l doreşti?

Pe Dumnezeu nu putem să-L contemplăm pentru că nu-L vedem. Termenul mistic de contemplație e diferit de termenul obișnuit din dicționar. Contemplația sau isihasmul nu este o privire asupra unor concepte ci o căutare de a fi mereu întors în duh spre Dumnezeu cel nevăzut, în stare de tăcere a minții. Deci nu contemplăm ceva concret, nici niște idei, dimpotrivă, luptăm să ne debarasăm de concepte. Isihasmul este o formă de depășire a conceptelor despre Dumnezeu și despre orice altceva pentru a ajunge la o cunoaștere sensibilă, neteoretică a realităților nevăzute. Cum am mai zis, convingerile, ideile preconcepute sunt obstacole în calea adevăratei cunoașteri.

Dar trebuie să avem grijă să nu luptăm împotriva gândurilor. Efortul de a elimina gândurile involuntare, așa cum se practică în budism, duce la depersonalizare, este foarte periculos. Noi trebuie doar să renunțăm la raționamentele voluntare și la convingerile preconcepute.

Sunt momente când rămân singur, fără nimic concret de făcut şi mă aşez lângă un geam, privind marea şi norii şi cerul; se mai întâmplă să cânte şi un pescăruş răsunând ecoul în tot văzduhul şi imediat mă cuprinde un fior lăuntric, o emoţie care mă face să mă bucur că exist, că sunt creştin, că natura e atât de frumoasă şi mă face să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă şi să-L iubesc şi mai mult. Atunci trăiesc, probabil, contemplaţia, dar ar fi imposibil în absenţa dragostei. Ea e cea care produce acea emoţie ce dă naştere contemplaţiei. Fără sentiment ar fi, simplu, o constatare a naturii. Şi ziceam că dragostea este calea către o posibilă teofanie pentru că ea e cea care naşte acea stare de admiraţie. Nu mi-am propus să încep să contemplu (aşa cum îmi propun să mă rog)... ci pur şi simplu a izvorât fără niciun impuls cognitiv.

Trăirile ca cea descrisă de tine nu sunt isihasm ci opusul isihasmului, sunt îndulcirea cu concepte și sentimente. Sunt manifestări pătimașe, de încântare de sine, mândrie. Neavând o cultură a pericolelor mândriei nu știi cât de multe forme îmbracă această patimă, cum lucruri aparent bune pe care le facem sau gândim sunt de fapt produsul mândriei din noi, dorinței de a ne crede nobili etc. Noi trebuie să cultivăm ura de sine ca să scăpăm de mândrie. Nu să ne urâm în sens distructiv ci să urâm mulțumirea de sine și tot cortegiul de manifestări al închipuirii de sine. Te sfătuiesc să citești Scara, Patericul, Sf. Siluan, arhimandritul Sofronie ca să înțelegi cât de nenorocită este mândria fiindcă din cuvintele tale dai semne de carențe grave de cunoaștere.

Chiar nu cred asta. Atunci când afirm ceva, îmi expun doar punctul meu de vedere. Dacă expunerea lasă impresia de certitudine, înseamnă că am şi argumente scripturistice.

Cunoașterea lui Dumnezeu e infinită. Tu nu ai început să-L cunoști și nici nu vrei să faci asta, pentru că ești convins că Dumnezeu corespunde cu descrierile din Scriptură și, cunoscând Scriptura, crezi că-L cunoști pe Dumnezeu. Dar El poate fi diferit de Scriptură și de aceea trebuie să încetezi să te mai călăuzești cu ea. Când vei ajunge la cunoașterea directă vei putea să apreciezi Scriptura în mod corect, dar dacă te bazezi pe ea nu vei începe cu adevărat să cunoști. Ea poate fi falsă, tu trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu așa cum este.

"29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. "
Vrea Hristos frica noastră? Pacea Lui ne-o lasă nouă.

Ți-am copiat degeaba pasajele din arhimandritul Sofronie. Frica de Dumnezeu e urmarea cunoașterii. Cu cât omul e mai departe de Dumnezeu cu atât e mai mulțumit de sine. Cu cât se apropie de Dumnezeu cu atât nemulțumirea de sine crește, precum și dorința de a-I fi plăcut. Aceasta este teama de Dumnezeu.

Tot arhimandritul spunea că mulțumirea de sine e fie semnul unei căderi duhovnicești fie al împietririi. Prin păcat, inima se împietrește. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acele păcate care modifică sufletul de așa natură încât nu mai poate fi vindecat prin pocăință. Trebuie să ne cercetăm, să ne rememorăm întreaga viață și să descoperim în care momente din viață L-am trădat pe Dumnezeu, am călcat vocea conștiinței. Dacă ne pocăim cu adevărat, dacă ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu cu dorința de a nu mai trăi pentru noi ci doar pentru El, atunci El ne va lumina cu Duhul Sfânt și ne va aduce în memorie toate păcatele, nu doar în forma lor exterioară, trupească ci în forma mișcării lăuntrice din inimă. Îți repet cuvintele minunate ale arhimandritului: Frica de Dumnezeu este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Păcatul ne face să devenim nepăsători față de Dumnezeu iar o inimă cu adevărat curată tremură de frica Domnului.

Frica de Dumnezeu nu este ceva ce trebuie să cultivăm (decât în sensul străduinței de a fi plăcuți Lui). Teama de Dumnezeu e sentimentul de nevrednicie ce apare atunci când ne cunoaștem cu adevărat, în urma luminării Duhului Sfânt.

Din moment ce nu cere niciun efort mintal, nu e clar că trebuie să existe un fond afectiv care să întreţină această stare? Contemplaţie fără dragoste, nu cred că se poate (din moment ce eşti şi tu de-acord că exclude efortul activ), însă dragostea există şi fără contemplare. Ultima e doar un produs al primei.
De ce mai are nevoie omul să i se revelze Dumnezeu, când Acesta S-a arătat întregii omeniri deja? Cine ştie, poate toţi cei care se vor mântui Îl vor cunoaşte cum niciun sfânt nu a reuşit pe Pământ. Dumnezeu ne-a creat din dragoste, şi cred că dintre a-L cunoaşte şi a-L iubi, îşi doreşte mai mult să-L iubim.

Contemplația nu cere un fond afectiv. Afectele sunt de fapt patimi, înclinații păcătoase. Contemplația consistă într-o serie de alegeri: atunci când în conștiință se ivește necesitatea de a alege între a fi cu Dumnezeu în rugăciune și a ne abate atenția spre ceva lumesc, trebuie s-o alegem pe prima. Așa păstrăm vie conștiința lui Dumnezeu în noi.

Conceptul teoretic de iubire am impresia că acționează ca o capcană pentru mulți. Acest concept se opune conceptului de cunoaștere, oferind o iluzorie superioritate și suficiență. Prin asta oamenii sunt menținuți la un nivel mintal, al credinței, rămân neroditori.

[Lucemferre]

Deci să renunţ să mă călăuzesc după Sfânta Scriptură şi să am ca reper sfânta Tradiţie (Patericul, Scara etc)? Trăirile mele nu or fi duhovniceşti, dar nici de încântare de sine şi de mândrie, că nu mă simt important. Pur şi simplu îi mulţumesc lui Dumnezeu că exist. Ar trebui să urăsc că exist? Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menţionat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înţeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta şi cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simţeam inutil şi lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toţi mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile şi câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioşi ca mine şi mult mai sporiţi duhovniceşte; consideram că sunt lipsit de orice talent şi că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieşit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaştere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoaşterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.

În fine, 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

De cunoştere se poate sătura omul la un moment dat (atunci când îşi pierde, dacă cumva îşi pierde, interesul pentru domeniul respectiv), dar de răspuns la dragoste, niciodată.
Apostolii l-au cunoscut pe Dumnezeu (sau să mă îndoiesc şi de asta?) şi au ajuns la concluzia că dragostea primează.

Lipsit de importanţă: în cadrul afectivităţii, pe lângă afecte, se înscriu şi sentimentele, şi pasiunile (nu în sensul vulgar). Afectele într-adevăr sunt pornirile pătimaşe (furia, extazul, erotismul).

Şi da, cunoaşterea e punctul de plecare în lupta pentru mântuire. Cunoaşterea lui Dumnezeu, că altfel nu se mai chinuiau Apostolii să-L propovăduiască atât dacă considerau inutil să-L afle lumea pe Hristos. Dar dacă cunoaşterea e punctul de plecare, dragostea e penultima "staţie" (până la mântuire). De ce ne oprim la dragoste? Răspunde Sf. Apostol mai sus, în fragmentul din Epistolă.

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menţionat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înţeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta şi cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simţeam inutil şi lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toţi mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile şi câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioşi ca mine şi mult mai sporiţi duhovniceşte; consideram că sunt lipsit de orice talent şi că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieşit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaştere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoaşterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.

Tu ai cultivat o ură distructivă de sine, ură care din păcate e recomandată și în unele scrieri duhovnicești, adică să te vezi inferior altora, sau să te vezi foarte păcătos. Este o formă de autosugestie distructivă (ca toate formele de autosugestie) și o dovadă că nu e bine să ne bazăm pe scrieri orbește. Când ți-am recomandat acele cărți am făcut-o pentru că în ele sunt descrise manifestările subtile ale mândriei, sunt niște cunoștințe pe care nu le găsești în altă parte. Eu am zis că scrierile nu sunt de folos dar am exagerat, vrând să arăt diferența între cunoașterea teoretică și cea practică a lui Dumnezeu. Dar în realitate e bine să citim cu discernământ cărți duhovnicești pentru că ele conțin unele lucruri înțelepte care intră în subconștientul nostru și ne ajută să înțelegem ce se petrece cu noi, ne dau o confirmare a experiențelor noastre duhovnicești.

[Pippo_]

În prealabil postat de Traditie1

Pe Dumnezeu nu putem să-L contemplăm pentru că nu-L vedem. Termenul mistic de contemplație e diferit de termenul obișnuit din dicționar. Contemplația sau isihasmul nu este o privire asupra unor concepte ci o căutare de a fi mereu întors în duh spre Dumnezeu cel nevăzut, în stare de tăcere a minții. Deci nu contemplăm ceva concret, nici niște idei, dimpotrivă, luptăm să ne debarasăm de concepte. Isihasmul este o formă de depășire a conceptelor despre Dumnezeu și despre orice altceva pentru a ajunge la o cunoaștere sensibilă, neteoretică a realităților nevăzute. Cum am mai zis, convingerile, ideile preconcepute sunt obstacole în calea adevăratei cunoașteri.

Dar trebuie să avem grijă să nu luptăm împotriva gândurilor. Efortul de a elimina gândurile involuntare, așa cum se practică în budism, duce la depersonalizare, este foarte periculos. Noi trebuie doar să renunțăm la raționamentele voluntare și la convingerile preconcepute.

Eu cred ca trebuiesc combinate toate la un loc. Adica si iubirea, si ratiunea (cu meditatia rationala cu scopul de corectare a modului in care intelegem realitatea exterioara si cea interioara), si contemplatia (ca stare de pura observatie fara analiza rationala).

Daca ne-am concentra doar pe una din astea trei, neglijand pe celelalte, am obosi repede. Adica, de exemplu, eu nu reusesc sa fac doar meditatie rationala, sau doar contemplatie, sau doar sa ma dedic perfectionarii iubirii. Fiecare perspectiva din astea 3, fara celelalte, o vad ca limitata. Nu zic ca nu se poate ajunge doar prin una din astea 3, ci spun ca puterea este mult mai mare si ridicarea mai rapida cand sunt toate 3 la un loc, deoarece se mentine astfel un echilibru. Imi dau seama ca daca noi nu ne impingem putin de-aici, putin de colo, riscam sa stam pe loc, sa nu avansam datorita dezechilibrului creat de lipsa perfectionarii unor parti ale noastre.

[MariS_]

În prealabil postat de Pippo_

Eu cred ca trebuiesc combinate toate la un loc. Adica si iubirea, si ratiunea (cu meditatia rationala cu scopul de corectare a modului in care intelegem realitatea exterioara si cea interioara), si contemplatia (ca stare de pura observatie fara analiza rationala).

Daca ne-am concentra doar pe una din astea trei, neglijand pe celelalte, am obosi repede. Adica, de exemplu, eu nu reusesc sa fac doar meditatie rationala, sau doar contemplatie, sau doar sa ma dedic perfectionarii iubirii. Fiecare perspectiva din astea 3, fara celelalte, o vad ca limitata. Nu zic ca nu se poate ajunge doar prin una din astea 3, ci spun ca puterea este mult mai mare si ridicarea mai rapida cand sunt toate 3 la un loc, deoarece se mentine astfel un echilibru. Imi dau seama ca daca noi nu ne impingem putin de-aici, putin de colo, riscam sa stam pe loc, sa nu avansam datorita dezechilibrului creat de lipsa perfectionarii unor parti ale noastre.

Ca sa nu existe confuzie intre termenul de contemplatie in sens lumesc, cum ar fi de exemplu atunci cand privesc un peisaj si analizez detaliile observate si emotiile starnite de aceasta, in sens duhovnicesc contemplatie inseamna intoarcerea mintii catre Dumnezeu, golirea ei de sensuri si conceptii lumesti, dar si elevarea ei prin intermediul iubirii. Iubirea te duce cel mai rapid spre cel pe care il iubesti, dar nu numai atat, ea ridica intelegerea pe o noua treapta si ii confera o noua dimensiune fara de care contemplarea ramane seaca, fara miez. Si mai e ceva, Dumnezeu este Iubire, iubire la modul ONTOLOGIC, nu accidental sau functional cum e la noi, Fiinta Sa este Iubire, si atunci cine poate face legatura cel mai bine intre noi si Dumnezeu decat iubirea. Daca nu faci aceasta legatura atunci ai ratat convorbirea, ai ratat contemplarea. Iar Duhul, cel care te ajuta in contemplatie, atunci cand aceasta e insotita si de rugaciune, Duhul spun, e si el tot iubire si se leaga cel mai bine tot de iubire. Duhul Adevarului este Iubire pentru ca si Fiinta Adevarului este Iubire.
Har, smerenie si jertfa de sine.