Cunoastere versus ignoranta. Rolul elitelor intelectuale

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Tradiţie, Dumnezeu e dragoste. Dragostea nu e o calitate a lui Dumnezeu, ci starea Sa de existenţă. De ce crezi că Mântuitorul pune atâta accent pe iubire? Pentru că aceasta e singura cale de cunoaştere a lui Dumnezeu. Isihasmul e doar o apropiere, deci e totuşi o diferenţă.
Iar, îmi e dificil să înţeleg de ce un creştin, un ortodox, pune accent mai mult pe teamă decât pe dragoste. E adevărat că frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar e doar începutul. O dată cu jertfa lui Hristos, cu dovada supremă de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, cel din urmă este invitat la mai mult de a-i fi teamă... este invitat la iubire. În plus, e absurd să-ţi fie teamă de propriul tată, nu? Între ruşine şi teamă, din nou, e foarte mare diferenţă.

Accentul pe care Dumnezeu îl pune pe iubire urmărește protejarea sensibilității omului. Cei care ignoră iubirea, care acționează potrivit impulsurilor de ură, pizmă se dezumanizează, ajung la o stare de sărăcie sufletească și totodată devin ființe agresive ce nu pot fi acceptate în împărăția cerurilor, pentru că ar provoca suferință acolo. Iubirea este o sursă a fericirii, este modul de funcționare sănătoasă a ființei umane.

A spune că Dumnezeu poate fi cunoscut prin iubire e o formulă care sună savant, dar e incompletă. Dumnezeu este o Ființă concretă și poate fi cunoscut concret în măsura în care El se revelează, prin inspirație. Iar isihasmul e cel care ne deschide acestei inspirații. Orice altceva sunt filozofeli abstracte, proiecții ale minții noastre.

Dacă tu crezi în existența lui Dumnezeu ca Ființă concretă, prezentă, vie, atunci firesc e să crezi și în faptul că El acționează asupra omului și că poate fi cunoscut într-o măsură. Dar din vorbele tale se vede mai degrabă concepția unui Dumnezeu abstract, impersonal, inactiv, o teorie. Trebuie să-ți analizezi trăirile și convingerile, cred că suferi de prea mare siguranță de sine iar această siguranță nu te lasă să progresezi, să începi să cunoști cu adevărat. Tu ești convins că știi deja totul și asta e înșelător.

Spui că trebuie să "să ajungem să ne controlăm cele mai mici manifestări, cele mai mici gesturi și gânduri, pentru a nu face nimic prin care am putea să-L supărăm.". Ştii câţi oameni cu FRICĂ (în adevăratul sens al cuvântului) de Dumnezeu, cu teama de a nu-I greşi cu nimic (din cauza imaginii de Dumnezeu pedepsitor pe care au avut mulţi grijă s-o cultive de-a lungul timpului) şi, ce-i drept, mai sensibili au fost nevoiţi să facă nişte vizite pe la psihiatrie? Cele mai frecvente afecţiuni declanşate de o astfel de atitudine sunt, în primul rând, depresia şi, imediat după, delirul mistic.

Sunt și forme patologice de frică de Dumnezeu, când ea devine o obsesie sau un sentiment de teroare și care duc la depresie, delir și altele, dar există și o teamă de Dumnezeu rațională, cea de care vorbesc eu. Această expresie, teama de Dumnezeu, provine din limbajul patristic și descrie o stare de responsabilitate accentuată, născută din conștiința unui Dumnezeu prezent, viu. O să-ți vorbesc prin cuvintele arhimandritului Sofronie:

Teama de Dumnezeu este urmarea unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie. Această teamă nu are nimic comun cu teama animalelor. Există multe trepte și forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia dintre ele, care în chip deosebit acționează pentru mântuirea noastră: "groaza" de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusă. cei ce sunt însemnați de această sfântă frică se eliberează de orice altă teamă pământească. Părinții noștri, neînfricați slujitori ai Duhului, se îndepărtau în pustietăți și trăiau cu fiarele sălbatice, în condiții aspre, într-o sărăcie totală, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Și asta, pentru a putea fi liberi să plângă, conștienți fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit...Taina aceasta se ascunde din fața ochilor străini, nu pentru că Dumnezeu ar căuta la fața omului, ci pentru că harul acesta se încredințează numai acelora care ei înșiși se încredințează lui Dumnezeu - Hristos.
...
Această frică coboară asupra noastră de Sus. Ea, este un sentiment duhovnicesc, mai întâi frica de Dumnezeu și apoi de noi înșine. Noi trăim în starea de frică în virtutea unui Dumnezeu viu, conștienți fiind de necurăția noastră. Această frică ne așază înaintea Feței lui Dumnezeu, ca să fim judecați de El; noi însă am căzut atât de jos încât durerea pentru noi înșine devine o profundă suferință, mult mai grea decât chinul de a ne vedea în spaima necunoștinței, în paralizia insensibilității, în robia patimilor. Această frică este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Dar ea ne aduce lumina înțelegerii: pe de o parte devenim conștienți de starea noastră de pierzare, iar pe de altă parte, simțim sfințenia lui Dumnezeu. Uimitoare este natura acestei frici: fără acțiunea ei curățitoare, desigur nu ni se va deschide calea spre o desăvârșită iubire a lui Dumnezeu. Frica aceasta este nu numai începutul înțelepciunii, ci și al iubirii. Frica ne cutremură, făcându-ne să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem și ne leagă de Dumnezeu printr-o dorință irezistibilă de a fi cu El. Frica însoțește uimirea în fața lui Dumnezeu, care ni se descoperă. A se recunoaște nevrednic înaintea unui asemena Dumnezeu, iată în ce constă spaima noastră.

Deci, atât timp cât nu conștientizezi nevrednicia ta în fața lui Dumnezeu nu poți înțelege nici natura fricii de Dumnezeu. Iar pentru asta, trebuie întâi să ajungi la credința într-un Dumnezeu personal concret, nu un concept filozofic.

De ce să am grijă să nu păcătuiesc, în loc să am grijă să fac bine? Diferenţa, deşi aparent e doar de nuanţă, e ca de la cer la pământ. Degeaba stai să-ţi faci grijă cu păcatul, că tot îl săvârşeşti într-o formă sau alta. În loc de ofensivă, mai bine treci la atac. Nu văd rostul unei cenzuri atât de exagerate, încât să ajungi să-ţi controlezi orice gest. E calea sigură către dezumanizare şi un bilet, adesea doar dus, către sanatoriu.

Neînțelegând ce este Dumnezeu, nici omul, tu nu înțelegi nici ce este păcatul și ce urmări are. Neavând conștiința lui Dumnezeu ca Persoane concrete, tu nu înțelegi faptul că El își poate răci dragostea față de creaturile răzvrătite. Păcatul are însă și un efect distructiv asupra personalității celui ce îl face. El nu este călcarea unor reguli ci trădarea vocii conștiinței. Prin păcate repetate, conștiința moare, ajunge să nu ne mai mustre iar mintea cade în uitare. Păcatul aduce o moarte parțială reală a sufletului. Prin păcat omul se desensibilizează, se animalizează, devine o ființă cu un orizont spiritual redus.

Cenzurarea manifestărilor nu trebuie să existe decât atunci când ele reprezintă manifestări voluntare, care ne scot din starea de adunare lăuntrică. Cea mai mare parte a gesturilor și gândurilor omului sunt involuntare și nu trebuie cenzurate. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cenzurarea lor ci contemplația. Însă omul nu poate ajunge direct la înțelegerea acestui lucru. În evoluția duhovnicească corectă, omul trece treptat de la o slujire trupească a lui Dumnezeu la una spirituală. Slujirea trupească e bazată pe presupunerile omului, cea spirituală e izvorâtă din cunoaștere. Iar în cadrul slujirii trupești unii caută să se străduie cât mai mult, de aceea citim de călugări care își înfrânau orice privire, orice gest, sau alții care își petreceau întreaga viață pe stâlp etc. Nu sunt manifestări patologice ci doar o stare de înțelegere inferioară, când omul nu e preocupat de progresul duhovnicesc fiindcă nu are conștiința necesară și el caută prin fapte să fie cât mai plăcut lui Dumnezeu.

La fel greșești și tu când crezi că faptele bune sunt pe placul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem binele, ci voia lui Dumnezeu. Dacă crezi într-un Dumnezeu personal, atunci crezi și în faptul ă El dorește să faci un anumit lucru în fiecare situație. Binele e bine în funcție de ceea ce Dumnezeu în atotștiința Lui știe că trebuie făcut, nu ceea ce credem noi. De fapt această conștiință a necesității căutării voii lui Dumnezeu ne aduce treptat în starea de contemplație, fiindcă în căutarea voii lui Dumnezeu omul se adresează Lui, cerând inspirație și treptat devine conștient de faptul că rugăciunea este tocmai lucrul în care constă împlinirea voii lui Dumnezeu, nu anumite fapte trupești. Iar rugăciunea trebuie să fie permanentă și ea ia în cele din urmă forma contemplației.

Contemplația este starea minții înaintea lui Dumnezeu, fără vreo adresare, gând voluntar sau alt efort, stare în care noi suntem conștienți de prezența Lui și de noi înșine. Ea nu exclude activitățile lumești, cu condiția ca ele să nu afecteze această stare.

[Lucemferre]

În prealabil postat de Traditie1

A spune că Dumnezeu poate fi cunoscut prin iubire e o formulă care sună savant, dar e incompletă. Dumnezeu este o Ființă concretă și poate fi cunoscut concret în măsura în care El se revelează, prin inspirație. Iar isihasmul e cel care ne deschide acestei inspirații. Orice altceva sunt filozofeli abstracte, proiecții ale minții noastre.

Întotdeauna mi s-a părut interesant cum alţii îmi spun că cred că ştiu prea multe şi că sunt mândru, dar imediat după încep să-mi construiască un portret vast, cu însuşiri pe care le poţi atribui numai după ce ai trăit alături de om şi nu extrase aşa... pe baza a câtorva propoziţii.
Întâi de toate, te asigur că nu iubesc filosofia [ nu,în ansmablul ei, ci doar anumite părţi]. Între filosofie şi morală, educaţie, modelarea personalităţii e o diferenţă. Prima le cuprinde pe următoarele, dar elaborează şi unele teorii cu privire la natura divinităţii complet străine de creştinism şi, deci, prefer să nu "filozofesc" prea mult asupra vieţii în loc s-o trăiesc. Dumnezeul meu e unul cât se poate de concret şi este întruchipat în persoana lui Hristos. E şi activ, împlinind rugăciunile atâtor oameni (uneori după ani, dar se împlinesc).
Acum, crezi că cunoaşterea Sa printr-o dragoste profundă, de tip filia, sună savant, dar ce e contemplaţia?
CONTEMPLÁ, contémplu, vb. I. Tranz. și refl. A (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și cu emoție. Deci în spatele acestui exerciţiu meditativ se ascunde emoţia. Să ştii că pentru mine, dragostea, atunci când se discută despre ea la modul abstract, capătă cele mai profunde înţelesuri; e acel sentiment din care izvorăşte cea mai pură şi intensă formă de altruism, care te face să te cobori până în iad să-ţi salvezi aproapele cu unicul scop de a te apropia cât mai mult de Dumnezeu. Cum poţi să contempli pe cineva fără să-l iubeşti, fără să-l doreşti?

Sunt momente când rămân singur, fără nimic concret de făcut şi mă aşez lângă un geam, privind marea şi norii şi cerul; se mai întâmplă să cânte şi un pescăruş răsunând ecoul în tot văzduhul şi imediat mă cuprinde un fior lăuntric, o emoţie care mă face să mă bucur că exist, că sunt creştin, că natura e atât de frumoasă şi mă face să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă şi să-L iubesc şi mai mult. Atunci trăiesc, probabil, contemplaţia, dar ar fi imposibil în absenţa dragostei. Ea e cea care produce acea emoţie ce dă naştere contemplaţiei. Fără sentiment ar fi, simplu, o constatare a naturii. Şi ziceam că dragostea este calea către o posibilă teofanie pentru că ea e cea care naşte acea stare de admiraţie. Nu mi-am propus să încep să contemplu (aşa cum îmi propun să mă rog)... ci pur şi simplu a izvorât fără niciun impuls cognitiv.

Tu ești convins că știi deja totul și asta e înșelător.

Chiar nu cred asta. Atunci când afirm ceva, îmi expun doar punctul meu de vedere. Dacă expunerea lasă impresia de certitudine, înseamnă că am şi argumente scripturistice.

Deci, atât timp cât nu conștientizezi nevrednicia ta în fața lui Dumnezeu nu poți înțelege nici natura fricii de Dumnezeu. Iar pentru asta, trebuie întâi să ajungi la credința într-un Dumnezeu personal concret, nu un concept filozofic.

Repet, Dumnezeu pentru mine e complet străin de New Age şi alte prostii filozofice. E cât se poate de personal. Tu chiar crezi că eu îl privesc pe Dumnezeu ca pe un egal şi că mântuirea e ceva care mi se cuvine? Te pripeşti cu conluziile. Natura umană este decăzută, omului fiindu-i mai uşor să manifeste egoismul, mândria, dorinţa de slavă deşartă, decât virtuţile creştine. Tocmai faptul că Dumnezeu S-a sacrificat pentru om mă face să-L iubesc. Cum ai putea aprecia un sacrificiu, dacă nu ai fi conştient că e prea mult pentru cine eşti, că nu meritai atât.. şi dacă conştientizezi că nu meritai atât, nu înseamnă că ţi-ai dat seama de popria-ţi nevrednicie? Eu ştiu că sunt păcătos, dar mai ştiu şi că Dumnezeu mă iubeşte, ca pe toţi ceilalţi şi asta mă face să-mi fie ruşine şi să încerc să fiu altfel.

Neînțelegând ce este Dumnezeu, nici omul, tu nu înțelegi nici ce este păcatul și ce urmări are. Neavând conștiința lui Dumnezeu ca Persoane concrete, tu nu înțelegi faptul că El își poate răci dragostea față de creaturile răzvrătite.

Nu mă interesează ce e păcatul. Filosofia mea e simplă: tot ce e pornit din cele 7 păcate capitale e păcat. Ştiu că e moartea, că e despărţirea de Dumnezeu. Atâta timp cât îmi voi analiza fiecare dorinţă, pornire şi voi afla raţionamentul profund de la care au pornit voi şti de e păcat sau nu.

Dacă Dumnezeu Şi-ar răci dragostea, înseamnă că şi-ar limita propria Lui existenţă. Am mai spus că în Cazul Său, dragostea nu e o calitatea pe care o posedă, pe care o manifestă limitat, ci e însuşi modul Lui de "a fi", pentru că "Dumnezeu e dragoste", nu "Dumnezeu are dragoste". Despre oameni ce spunem: că sunt dragoste sau că au dragoste faţă de ceva/cineva?

Nu sunt manifestări patologice ci doar o stare de înțelegere inferioară, când omul nu e preocupat de progresul duhovnicesc fiindcă nu are conștiința necesară și el caută prin fapte să fie cât mai plăcut lui Dumnezeu.

Nu băteam vreun apropo meschin cum că sfinţii ar fi fost nebuni. Ziceam doar că mai bine cultivi smerenia şi dragostea, decât să cultivi frica, pentru că sunt destui care au o sensibilitate mai aparte (fie din cauza educaţiei, fie pe fond ereditar) şi dacă o înţeleg prost, cad în sfera patologică. Dacă ajungi să-L iubeşti pe Dumnezeu nici nu mai trebuie să cenzurezi nimic. Atunci când iubeşti cauţi să o faci fericită pe persoana pe care o iubeşti. Deci şi în cazul lui Dumnezeu vei căuta mai mult decât să nu furi, să nu minţi, să nu fii desfrânat... vei dori ca toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor. Deci pe lângă faptul că te abţii să faci altuia rău, îi faci bine.
Hristos, cât a fost printre oameni, a inspirat frică? A spus cuiva să se teamă de El? Dintre câte-mi amintesc, a zis să ne temem de cel care poate şi sufletul, şi trupul în ghenă.

"29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. "
Vrea Hristos frica noastră? Pacea Lui ne-o lasă nouă.

La fel greșești și tu când crezi că faptele bune sunt pe placul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem binele, ci voia lui Dumnezeu.

Deci să facem şi altora tot ce noi voim, să dăm un pahar de apă celor însetaţi, să-l îmbrăcăm
pe cel sărac, să-l săturăm pe flmămând nu sunt fapte bune? La astea mă refeream; la grija faţă de aproape. Şi cred că e voia lui Dumnezeu, că tocmai El ne îndeamnă la asemenea fapte.

Contemplația este starea minții înaintea lui Dumnezeu, fără vreo adresare, gând voluntar sau alt efort, stare în care noi suntem conștienți de prezența Lui și de noi înșine. Ea nu exclude activitățile lumești, cu condiția ca ele să nu afecteze această stare.

Din moment ce nu cere niciun efort mintal, nu e clar că trebuie să existe un fond afectiv care să întreţină această stare? Contemplaţie fără dragoste, nu cred că se poate (din moment ce eşti şi tu de-acord că exclude efortul activ), însă dragostea există şi fără contemplare. Ultima e doar un produs al primei.
De ce mai are nevoie omul să i se revelze Dumnezeu, când Acesta S-a arătat întregii omeniri deja? Cine ştie, poate toţi cei care se vor mântui Îl vor cunoaşte cum niciun sfânt nu a reuşit pe Pământ. Dumnezeu ne-a creat din dragoste, şi cred că dintre a-L cunoaşte şi a-L iubi, îşi doreşte mai mult să-L iubim.

În Sfânta Scriptură vei găsi următoarea fericire:
8. Fericiţi cei curaţi cu inima(inima adesea este simbolul dragostei, sentimentelor, afectivităţii în general), că aceia vor vedea(deci vor cunoaşte) pe Dumnezeu.
Cred că asta spune tot, fără atâta filosofie.

[dianagroza]

„Atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minţii trebuie să le socotim mai vrednice de credinţă de cât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului" . Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LXIII, V, PSB, vol. 22, p. 298

„Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştin-ţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere" Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, p. 128

"simţirea şi cele supuse simţurilor au fost create ca să slujească minţii", încât „mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile, pe ale lor, fără minte " Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia, vol. VI, p. 66

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Acum, crezi că cunoaşterea Sa printr-o dragoste profundă, de tip filia, sună savant, dar ce e contemplaţia?
CONTEMPLÁ, contémplu, vb. I. Tranz. și refl. A (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și cu emoție. Deci în spatele acestui exerciţiu meditativ se ascunde emoţia. Să ştii că pentru mine, dragostea, atunci când se discută despre ea la modul abstract, capătă cele mai profunde înţelesuri; e acel sentiment din care izvorăşte cea mai pură şi intensă formă de altruism, care te face să te cobori până în iad să-ţi salvezi aproapele cu unicul scop de a te apropia cât mai mult de Dumnezeu. Cum poţi să contempli pe cineva fără să-l iubeşti, fără să-l doreşti?

Pe Dumnezeu nu putem să-L contemplăm pentru că nu-L vedem. Termenul mistic de contemplație e diferit de termenul obișnuit din dicționar. Contemplația sau isihasmul nu este o privire asupra unor concepte ci o căutare de a fi mereu întors în duh spre Dumnezeu cel nevăzut, în stare de tăcere a minții. Deci nu contemplăm ceva concret, nici niște idei, dimpotrivă, luptăm să ne debarasăm de concepte. Isihasmul este o formă de depășire a conceptelor despre Dumnezeu și despre orice altceva pentru a ajunge la o cunoaștere sensibilă, neteoretică a realităților nevăzute. Cum am mai zis, convingerile, ideile preconcepute sunt obstacole în calea adevăratei cunoașteri.

Dar trebuie să avem grijă să nu luptăm împotriva gândurilor. Efortul de a elimina gândurile involuntare, așa cum se practică în budism, duce la depersonalizare, este foarte periculos. Noi trebuie doar să renunțăm la raționamentele voluntare și la convingerile preconcepute.

Sunt momente când rămân singur, fără nimic concret de făcut şi mă aşez lângă un geam, privind marea şi norii şi cerul; se mai întâmplă să cânte şi un pescăruş răsunând ecoul în tot văzduhul şi imediat mă cuprinde un fior lăuntric, o emoţie care mă face să mă bucur că exist, că sunt creştin, că natura e atât de frumoasă şi mă face să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă şi să-L iubesc şi mai mult. Atunci trăiesc, probabil, contemplaţia, dar ar fi imposibil în absenţa dragostei. Ea e cea care produce acea emoţie ce dă naştere contemplaţiei. Fără sentiment ar fi, simplu, o constatare a naturii. Şi ziceam că dragostea este calea către o posibilă teofanie pentru că ea e cea care naşte acea stare de admiraţie. Nu mi-am propus să încep să contemplu (aşa cum îmi propun să mă rog)... ci pur şi simplu a izvorât fără niciun impuls cognitiv.

Trăirile ca cea descrisă de tine nu sunt isihasm ci opusul isihasmului, sunt îndulcirea cu concepte și sentimente. Sunt manifestări pătimașe, de încântare de sine, mândrie. Neavând o cultură a pericolelor mândriei nu știi cât de multe forme îmbracă această patimă, cum lucruri aparent bune pe care le facem sau gândim sunt de fapt produsul mândriei din noi, dorinței de a ne crede nobili etc. Noi trebuie să cultivăm ura de sine ca să scăpăm de mândrie. Nu să ne urâm în sens distructiv ci să urâm mulțumirea de sine și tot cortegiul de manifestări al închipuirii de sine. Te sfătuiesc să citești Scara, Patericul, Sf. Siluan, arhimandritul Sofronie ca să înțelegi cât de nenorocită este mândria fiindcă din cuvintele tale dai semne de carențe grave de cunoaștere.

Chiar nu cred asta. Atunci când afirm ceva, îmi expun doar punctul meu de vedere. Dacă expunerea lasă impresia de certitudine, înseamnă că am şi argumente scripturistice.

Cunoașterea lui Dumnezeu e infinită. Tu nu ai început să-L cunoști și nici nu vrei să faci asta, pentru că ești convins că Dumnezeu corespunde cu descrierile din Scriptură și, cunoscând Scriptura, crezi că-L cunoști pe Dumnezeu. Dar El poate fi diferit de Scriptură și de aceea trebuie să încetezi să te mai călăuzești cu ea. Când vei ajunge la cunoașterea directă vei putea să apreciezi Scriptura în mod corect, dar dacă te bazezi pe ea nu vei începe cu adevărat să cunoști. Ea poate fi falsă, tu trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu așa cum este.

"29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
30. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. "
Vrea Hristos frica noastră? Pacea Lui ne-o lasă nouă.

Ți-am copiat degeaba pasajele din arhimandritul Sofronie. Frica de Dumnezeu e urmarea cunoașterii. Cu cât omul e mai departe de Dumnezeu cu atât e mai mulțumit de sine. Cu cât se apropie de Dumnezeu cu atât nemulțumirea de sine crește, precum și dorința de a-I fi plăcut. Aceasta este teama de Dumnezeu.

Tot arhimandritul spunea că mulțumirea de sine e fie semnul unei căderi duhovnicești fie al împietririi. Prin păcat, inima se împietrește. Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acele păcate care modifică sufletul de așa natură încât nu mai poate fi vindecat prin pocăință. Trebuie să ne cercetăm, să ne rememorăm întreaga viață și să descoperim în care momente din viață L-am trădat pe Dumnezeu, am călcat vocea conștiinței. Dacă ne pocăim cu adevărat, dacă ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu cu dorința de a nu mai trăi pentru noi ci doar pentru El, atunci El ne va lumina cu Duhul Sfânt și ne va aduce în memorie toate păcatele, nu doar în forma lor exterioară, trupească ci în forma mișcării lăuntrice din inimă. Îți repet cuvintele minunate ale arhimandritului: Frica de Dumnezeu este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Păcatul ne face să devenim nepăsători față de Dumnezeu iar o inimă cu adevărat curată tremură de frica Domnului.

Frica de Dumnezeu nu este ceva ce trebuie să cultivăm (decât în sensul străduinței de a fi plăcuți Lui). Teama de Dumnezeu e sentimentul de nevrednicie ce apare atunci când ne cunoaștem cu adevărat, în urma luminării Duhului Sfânt.

Din moment ce nu cere niciun efort mintal, nu e clar că trebuie să existe un fond afectiv care să întreţină această stare? Contemplaţie fără dragoste, nu cred că se poate (din moment ce eşti şi tu de-acord că exclude efortul activ), însă dragostea există şi fără contemplare. Ultima e doar un produs al primei.
De ce mai are nevoie omul să i se revelze Dumnezeu, când Acesta S-a arătat întregii omeniri deja? Cine ştie, poate toţi cei care se vor mântui Îl vor cunoaşte cum niciun sfânt nu a reuşit pe Pământ. Dumnezeu ne-a creat din dragoste, şi cred că dintre a-L cunoaşte şi a-L iubi, îşi doreşte mai mult să-L iubim.

Contemplația nu cere un fond afectiv. Afectele sunt de fapt patimi, înclinații păcătoase. Contemplația consistă într-o serie de alegeri: atunci când în conștiință se ivește necesitatea de a alege între a fi cu Dumnezeu în rugăciune și a ne abate atenția spre ceva lumesc, trebuie s-o alegem pe prima. Așa păstrăm vie conștiința lui Dumnezeu în noi.

Conceptul teoretic de iubire am impresia că acționează ca o capcană pentru mulți. Acest concept se opune conceptului de cunoaștere, oferind o iluzorie superioritate și suficiență. Prin asta oamenii sunt menținuți la un nivel mintal, al credinței, rămân neroditori.

[Lucemferre]

Deci să renunţ să mă călăuzesc după Sfânta Scriptură şi să am ca reper sfânta Tradiţie (Patericul, Scara etc)? Trăirile mele nu or fi duhovniceşti, dar nici de încântare de sine şi de mândrie, că nu mă simt important. Pur şi simplu îi mulţumesc lui Dumnezeu că exist. Ar trebui să urăsc că exist? Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menţionat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înţeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta şi cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simţeam inutil şi lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toţi mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile şi câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioşi ca mine şi mult mai sporiţi duhovniceşte; consideram că sunt lipsit de orice talent şi că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieşit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaştere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoaşterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.

În fine, 1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

De cunoştere se poate sătura omul la un moment dat (atunci când îşi pierde, dacă cumva îşi pierde, interesul pentru domeniul respectiv), dar de răspuns la dragoste, niciodată.
Apostolii l-au cunoscut pe Dumnezeu (sau să mă îndoiesc şi de asta?) şi au ajuns la concluzia că dragostea primează.

Lipsit de importanţă: în cadrul afectivităţii, pe lângă afecte, se înscriu şi sentimentele, şi pasiunile (nu în sensul vulgar). Afectele într-adevăr sunt pornirile pătimaşe (furia, extazul, erotismul).

Şi da, cunoaşterea e punctul de plecare în lupta pentru mântuire. Cunoaşterea lui Dumnezeu, că altfel nu se mai chinuiau Apostolii să-L propovăduiască atât dacă considerau inutil să-L afle lumea pe Hristos. Dar dacă cunoaşterea e punctul de plecare, dragostea e penultima "staţie" (până la mântuire). De ce ne oprim la dragoste? Răspunde Sf. Apostol mai sus, în fragmentul din Epistolă.

[Traditie1]

În prealabil postat de Lucemferre

Crede-mă, nu vorbeam din articole scrise la repezeală pe site-uri de psihologie de baltă când am menţionat depresia. Am cultivat ura de sine atât de mult, încât doi ani m-am luptat cu o depresie în adevăratul sens al cuvântului. Oi fi înţeles-o (frica) eu prost, nu contest (ba chiar asta şi cred că s-a întâmplat), dar nu mai vreau să retrăiesc vreodată clipele în care mă simţeam inutil şi lipsit de orice valoare. Îi vedeam pe toţi mai buni ca mine, pe cei de la biserică (cum faceau metaniile şi câtă smerenie păreau că arată ) mai evlavioşi ca mine şi mult mai sporiţi duhovniceşte; consideram că sunt lipsit de orice talent şi că orice pot face eu, poate face altul mai bine ca mine. Zici tu că am o părere foarte bună despre mine, dar nu e chiar atât de bună (că cicatrice tot rămân). Am ieşit din această stare tocmai făcându-mi din cunoaştere un scop (de fapt, la profilul meu de pe site, primul dintre interese este cunoaşterea). Deci nu suntem chiar pe lungimi de undă diferite.

Tu ai cultivat o ură distructivă de sine, ură care din păcate e recomandată și în unele scrieri duhovnicești, adică să te vezi inferior altora, sau să te vezi foarte păcătos. Este o formă de autosugestie distructivă (ca toate formele de autosugestie) și o dovadă că nu e bine să ne bazăm pe scrieri orbește. Când ți-am recomandat acele cărți am făcut-o pentru că în ele sunt descrise manifestările subtile ale mândriei, sunt niște cunoștințe pe care nu le găsești în altă parte. Eu am zis că scrierile nu sunt de folos dar am exagerat, vrând să arăt diferența între cunoașterea teoretică și cea practică a lui Dumnezeu. Dar în realitate e bine să citim cu discernământ cărți duhovnicești pentru că ele conțin unele lucruri înțelepte care intră în subconștientul nostru și ne ajută să înțelegem ce se petrece cu noi, ne dau o confirmare a experiențelor noastre duhovnicești.

[Pippo_]

În prealabil postat de Traditie1

Pe Dumnezeu nu putem să-L contemplăm pentru că nu-L vedem. Termenul mistic de contemplație e diferit de termenul obișnuit din dicționar. Contemplația sau isihasmul nu este o privire asupra unor concepte ci o căutare de a fi mereu întors în duh spre Dumnezeu cel nevăzut, în stare de tăcere a minții. Deci nu contemplăm ceva concret, nici niște idei, dimpotrivă, luptăm să ne debarasăm de concepte. Isihasmul este o formă de depășire a conceptelor despre Dumnezeu și despre orice altceva pentru a ajunge la o cunoaștere sensibilă, neteoretică a realităților nevăzute. Cum am mai zis, convingerile, ideile preconcepute sunt obstacole în calea adevăratei cunoașteri.

Dar trebuie să avem grijă să nu luptăm împotriva gândurilor. Efortul de a elimina gândurile involuntare, așa cum se practică în budism, duce la depersonalizare, este foarte periculos. Noi trebuie doar să renunțăm la raționamentele voluntare și la convingerile preconcepute.

Eu cred ca trebuiesc combinate toate la un loc. Adica si iubirea, si ratiunea (cu meditatia rationala cu scopul de corectare a modului in care intelegem realitatea exterioara si cea interioara), si contemplatia (ca stare de pura observatie fara analiza rationala).

Daca ne-am concentra doar pe una din astea trei, neglijand pe celelalte, am obosi repede. Adica, de exemplu, eu nu reusesc sa fac doar meditatie rationala, sau doar contemplatie, sau doar sa ma dedic perfectionarii iubirii. Fiecare perspectiva din astea 3, fara celelalte, o vad ca limitata. Nu zic ca nu se poate ajunge doar prin una din astea 3, ci spun ca puterea este mult mai mare si ridicarea mai rapida cand sunt toate 3 la un loc, deoarece se mentine astfel un echilibru. Imi dau seama ca daca noi nu ne impingem putin de-aici, putin de colo, riscam sa stam pe loc, sa nu avansam datorita dezechilibrului creat de lipsa perfectionarii unor parti ale noastre.

[MariS_]

În prealabil postat de Pippo_

Eu cred ca trebuiesc combinate toate la un loc. Adica si iubirea, si ratiunea (cu meditatia rationala cu scopul de corectare a modului in care intelegem realitatea exterioara si cea interioara), si contemplatia (ca stare de pura observatie fara analiza rationala).

Daca ne-am concentra doar pe una din astea trei, neglijand pe celelalte, am obosi repede. Adica, de exemplu, eu nu reusesc sa fac doar meditatie rationala, sau doar contemplatie, sau doar sa ma dedic perfectionarii iubirii. Fiecare perspectiva din astea 3, fara celelalte, o vad ca limitata. Nu zic ca nu se poate ajunge doar prin una din astea 3, ci spun ca puterea este mult mai mare si ridicarea mai rapida cand sunt toate 3 la un loc, deoarece se mentine astfel un echilibru. Imi dau seama ca daca noi nu ne impingem putin de-aici, putin de colo, riscam sa stam pe loc, sa nu avansam datorita dezechilibrului creat de lipsa perfectionarii unor parti ale noastre.

Ca sa nu existe confuzie intre termenul de contemplatie in sens lumesc, cum ar fi de exemplu atunci cand privesc un peisaj si analizez detaliile observate si emotiile starnite de aceasta, in sens duhovnicesc contemplatie inseamna intoarcerea mintii catre Dumnezeu, golirea ei de sensuri si conceptii lumesti, dar si elevarea ei prin intermediul iubirii. Iubirea te duce cel mai rapid spre cel pe care il iubesti, dar nu numai atat, ea ridica intelegerea pe o noua treapta si ii confera o noua dimensiune fara de care contemplarea ramane seaca, fara miez. Si mai e ceva, Dumnezeu este Iubire, iubire la modul ONTOLOGIC, nu accidental sau functional cum e la noi, Fiinta Sa este Iubire, si atunci cine poate face legatura cel mai bine intre noi si Dumnezeu decat iubirea. Daca nu faci aceasta legatura atunci ai ratat convorbirea, ai ratat contemplarea. Iar Duhul, cel care te ajuta in contemplatie, atunci cand aceasta e insotita si de rugaciune, Duhul spun, e si el tot iubire si se leaga cel mai bine tot de iubire. Duhul Adevarului este Iubire pentru ca si Fiinta Adevarului este Iubire.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Pippo_]

În prealabil postat de Traditie1

Sunt și forme patologice de frică de Dumnezeu, când ea devine o obsesie sau un sentiment de teroare și care duc la depresie, delir și altele, dar există și o teamă de Dumnezeu rațională, cea de care vorbesc eu. Această expresie, teama de Dumnezeu, provine din limbajul patristic și descrie o stare de responsabilitate accentuată, născută din conștiința unui Dumnezeu prezent, viu. O să-ți vorbesc prin cuvintele arhimandritului Sofronie:

Teama de Dumnezeu este urmarea unei iluminări duhovnicești. Natura acestei iluminări nu poate fi explicată de psihologie. Această teamă nu are nimic comun cu teama animalelor. Există multe trepte și forme ale ei, dar noi ne vom opri mai întâi asupra uneia dintre ele, care în chip deosebit acționează pentru mântuirea noastră: "groaza" de a ne afla nevrednici de Dumnezeu, care ni s-a descoperit în Lumina neapusă. cei ce sunt însemnați de această sfântă frică se eliberează de orice altă teamă pământească. Părinții noștri, neînfricați slujitori ai Duhului, se îndepărtau în pustietăți și trăiau cu fiarele sălbatice, în condiții aspre, într-o sărăcie totală, care întrece închipuirile oamenilor contemporani. Și asta, pentru a putea fi liberi să plângă, conștienți fiind cât de departe sunt de Dumnezeul cel iubit...Taina aceasta se ascunde din fața ochilor străini, nu pentru că Dumnezeu ar căuta la fața omului, ci pentru că harul acesta se încredințează numai acelora care ei înșiși se încredințează lui Dumnezeu - Hristos.
...
Această frică coboară asupra noastră de Sus. Ea, este un sentiment duhovnicesc, mai întâi frica de Dumnezeu și apoi de noi înșine. Noi trăim în starea de frică în virtutea unui Dumnezeu viu, conștienți fiind de necurăția noastră. Această frică ne așază înaintea Feței lui Dumnezeu, ca să fim judecați de El; noi însă am căzut atât de jos încât durerea pentru noi înșine devine o profundă suferință, mult mai grea decât chinul de a ne vedea în spaima necunoștinței, în paralizia insensibilității, în robia patimilor. Această frică este trezirea din somnul de veacuri al păcatului. Dar ea ne aduce lumina înțelegerii: pe de o parte devenim conștienți de starea noastră de pierzare, iar pe de altă parte, simțim sfințenia lui Dumnezeu. Uimitoare este natura acestei frici: fără acțiunea ei curățitoare, desigur nu ni se va deschide calea spre o desăvârșită iubire a lui Dumnezeu. Frica aceasta este nu numai începutul înțelepciunii, ci și al iubirii. Frica ne cutremură, făcându-ne să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem și ne leagă de Dumnezeu printr-o dorință irezistibilă de a fi cu El. Frica însoțește uimirea în fața lui Dumnezeu, care ni se descoperă. A se recunoaște nevrednic înaintea unui asemena Dumnezeu, iată în ce constă spaima noastră.

Deci, atât timp cât nu conștientizezi nevrednicia ta în fața lui Dumnezeu nu poți înțelege nici natura fricii de Dumnezeu. Iar pentru asta, trebuie întâi să ajungi la credința într-un Dumnezeu personal concret, nu un concept filozofic.

Cred ca faci o mare confuzie aici. Sau riscam o mare confuzie daca nu clarificam. Frica despre care vorbesti nu apare si nu trebuie sa apara pana cand nu se reveleaza o anumita taina, probabil este vorba de momentul in care se deschide perceptia directa si Dumnezeu este perceput direct. Pana in acel moment, teama este nejustificata. Ideea ca omul comun ar trebui sa traiasca cu o anumita teama este periculoasa, deoarece alimenteaza fricile care il blocheaza de a se apropia de Dumnezeu. Deci taina perceptiei directe a lui Dumnezeu nu ii va fi revelata. Si doar revelarea acestei taine genereaza groaza si teama despre care vorbesti. Stiu lucrurile astea deoarece am citit descrieri ale momentelor astora. Intr-adevar te apuca groaza, te simti un sfant si in acelasi timp ultimul pacatos. DAR DOAR IN MOMENTUL IN CARE SE REVELEAZA TAINA perceptiei directe a lui Dumnezeu. Pana atunci, a alimenta teama, temerile si fricile, are consecinte catastrofale, deoarece blocheaza deschiderea catre Dumnezeu si aleluia taina, nu se mai reveleaza in veci, deoarece cadem in extrema fricii. Deci pana se reveleaza taina, Cat Mai Multa Iubire!! :) (si fara teama si frica, DAR CU CAT MAI MULTA RESPONSABILITATE ASUPRA FAPTELOR)

[Pippo_]

În prealabil postat de Traditie1

Contemplația este starea minții înaintea lui Dumnezeu, fără vreo adresare, gând voluntar sau alt efort, stare în care noi suntem conștienți de prezența Lui și de noi înșine. Ea nu exclude activitățile lumești, cu condiția ca ele să nu afecteze această stare.

Ma primesti la manastire? :)) Glumesc. Eu fac eforturi groaznice sa pot imbina starea de contemplatie cu necesitatile activitatilor lumesti care ma preseaza din urma. Intr-adevar, la un moment dat activitatile lumesti devin o problema. Dar cred ca este posibil un compromis. Daca nu merge, nu ne ramane de facut decat sa plecam o vreme in pustie :))