Despre frumusetile Raiului

[glykys]

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el,bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

[kosmy022]

Poezia "Pasare de nea", scrisa de Zorica Latcu (Maica Teodosia):

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii in zbor
Razletita ca un dor,
Pasare de nea?
- Colo-n departari
Dincolo de zari
Este-un loc curat
Larg si desfatat
Unde ochi nu plange
Unde n-a curs sange
Unde glont n-ajunge
Unde nu strabate
Geamatul de frate
Plansul de vadana
Of-ul de orfana
Unde prin fanaturi
Nu-s curse si laturi
Unde-i numai floare
Umbra si racoare
Ca e loc curat,
Binecuvantat,
Plin de bucurie,
Si de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci in veci petrece,
Unde nici o raza
Nu mai insereaza.
- Pasare de nea
Fa pe voia mea
Dorurile mele
Zboara tu cu ele
Dincolo de stele
In tarile-acele.
- Ba, ca dorul tau
Mare e si greu
Aripile mele
Mari sunt mititele
Calea-i lunga foarte
Si nu pot sa poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Si acolo nu-i
Dorul nimanui.

[truthtostone]

În prealabil postat de kosmy022

Poezia "Pasare de nea", scrisa de Zorica Latcu (Maica Teodosia):

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii in zbor
Razletita ca un dor,
Pasare de nea?
- Colo-n departari
Dincolo de zari
Este-un loc curat
Larg si desfatat
Unde ochi nu plange
Unde n-a curs sange
Unde glont n-ajunge
Unde nu strabate
Geamatul de frate
Plansul de vadana
Of-ul de orfana
Unde prin fanaturi
Nu-s curse si laturi
Unde-i numai floare
Umbra si racoare
Ca e loc curat,
Binecuvantat,
Plin de bucurie,
Si de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci in veci petrece,
Unde nici o raza
Nu mai insereaza.
- Pasare de nea
Fa pe voia mea
Dorurile mele
Zboara tu cu ele
Dincolo de stele
In tarile-acele.
- Ba, ca dorul tau
Mare e si greu
Aripile mele
Mari sunt mititele
Calea-i lunga foarte
Si nu pot sa poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Si acolo nu-i
Dorul nimanui.

Frumos,imi aduce aminte de Mesterul Manole din liceu :)

[costel]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Pe mine nu m-a lamurit nimeni daca Raiul este Imparatia Cerurilor sau daca face parte din Imparatia Cerurilor. Sau daca este un loc sau o stare temporara inainte de Parusie pentru cei mantuiti.

Imparatia Cerurilor a fost identificata cu Hristos. In rai nu va putea ajunge decat cel care s-a unit cu El. Nu cred ca ma ajuta cu ceva sa stiu daca raiul este loc sau stare. Dar stiu ca unindu-ma cu El, nu voi fi strain de bucuria prezentei lui Hristos.

Sfintii Parinti au spus ca daca vom vorbi de corporalitate in rai, ea nu trebuie inteleasa ca fiind identica cu cea de aici. Mantuitorul dupa ce a inviat trece prin usile incuiate si se deplasa fara timp la mari distante. In concluzie, daca raiul este loc, el nu este dupa categoriile noastre - spatiu, timp, existenta...

În prealabil postat de glykys

Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si raului? Stiti voi ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului, din care a mancat Adam si de ce se cheama asa? Iata ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur despre acest pom: "Pomul cunostintei binelui si rau-lui din rai se chema asa pentru ca doua lucruri mari a aratat el dupa ce au gustat Eva si Adam dintr-insul: A aratat binele si raul".

A aratat cat de bine era daca nu manca din pom, ca Adam, care a stat 700 de ani in rai, s-a desfatat acolo de atatea bunatati - si de cele simtite si de cele gandite, ca auzea si ingerii in ceruri si ii vedea cum il lauda pe Dumnezeu. Iar atunci cand l-a scos afara din atata dulceata si frumusete, a cunoscut cat de bine era daca nu mancam din pom. Si iarasi, a cunoscut si raul: "Cat de rau este, si ce mare rautate ne-a ajuns pe noi, fiindca am mancat din pom".

Iata ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului. A cunoscut cat de rau a facut ca a calcat porunca lui Dumnezeu si cat de bine era daca nu o calca si nu manca din pom. Asa se talcuieste pomul cunostintei binelui si raului dupa Sfintii Parinti.

Cum crezi tu ca e in rai, fara sa stii ce e binele si raul? De unde vei stii ca e bine acolo? Ce diferenta va fi intre tine si o leguma?

[glykys]

În prealabil postat de topcat

Cum crezi tu ca e in rai, fara sa stii ce e binele si raul? De unde vei stii ca e bine acolo? Ce diferenta va fi intre tine si o leguma?

Bine ai venit, Topcat! E loc pentru toti aici! Cat despre intrebarile tale: Dumnezeu este Binele, daca Il cunosc pe El, nu imi mai trebuie nimic altceva!

În prealabil postat de glykys

Bine ai venit, Topcat! E loc pentru toti aici! Cat despre intrebarile tale: Dumnezeu este Binele, daca Il cunosc pe El, nu imi mai trebuie nimic altceva!

:)
Mersi, dar preferam sa imi raspunzi la intrebare :)

[glykys]

În prealabil postat de topcat

:)
Mersi, dar preferam sa imi raspunzi la intrebare :)

Topcat... ti-am dat o parte de raspuns. Dumnezeu este Binele si o data cunoscut, nu iti mai trebuie nimic altceva. Evident, trebuie sa Il cunosti de aici, pentru a-L putea cunoaste si dincolo. Viata vesnica este ca un fel de continuare a celei de aici. deci, tu faci experienta binelui si a raului in viata de pe pamant, unde alegi de care parte esti. In viata vesnica nu mai poti alege intre bine si rau, pentru ca ai ales deja pe pamant, in cunostinta de cauza, avand liber arbitru si nefiind leguma, cum zici tu. Nu este deloc plictisitoare vesnicia, daca Il iubesti pe Dumnezeu si te impartasesti din El.

[glykys]

Parintele Paisie despre rai si iad: http://www.crestinortodox.ro/parinte...i-despre-iad-1

În prealabil postat de glykys

Topcat... ti-am dat o parte de raspuns. Dumnezeu este Binele si o data cunoscut, nu iti mai trebuie nimic altceva. Evident, trebuie sa Il cunosti de aici, pentru a-L putea cunoaste si dincolo. Viata vesnica este ca un fel de continuare a celei de aici. deci, tu faci experienta binelui si a raului in viata de pe pamant, unde alegi de care parte esti. In viata vesnica nu mai poti alege intre bine si rau, pentru ca ai ales deja pe pamant, in cunostinta de cauza, avand liber arbitru si nefiind leguma, cum zici tu.

Leguma esti in rai, nu in viata asta
Nu vad nici o diferenta intre moartea totala si tipul de rai pe care il dezvalui tu.

În prealabil postat de glykys

Nu este deloc plictisitoare vesnicia, daca Il iubesti pe Dumnezeu si te impartasesti din El.

Asta o stii din experienta? :)