Aceleasi realitati pot fi privite din perspective diferite - indemn la deschidere in

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

Dogmele sunt o explicare a Sfintei Scripturi.

Hopa!...
Poate că acest gând stă în spatele multor neînţelegeri dintre noi. Cătălin, dacă înţeleg eu bine gândul tău, mă tem că el alimentează o întreagă lume de distorsiuni în sfera credinţei.

Deocamdată spun că afirmaţia "dogmele sunt o explicare a Sfintei Scripturi" constituie, după mine, o mare eroare. Îngrozitor de mare.

Cătălin, poate ai vrut să spui altceva, dar dacă într-adevăr crezi aşa, ad litterram, îţi propun să ne oprim asupra a 3 termeni, mai bine zis asupra înţelesului acestor termeni:
a) dogmă
b) explicaţie - a explica
c) Sfânta Scriptură

Cuvântul cheie, de unde cred că vine miezul erorii, este EXPLICAŢIE. Nu ştiu ce înţelegi prin explicaţie şi explicare (acţiune mintală de a explica), însă te rog să ai în vedere că, orice am înţelege noi prin explicaţie/explicare, dogmele nu au această funcţie.

Dimpotrivă, dogma este, ca formulare (cum avem de pildă în Crez dogma Sfintei Treimi), tocmai un liman, o limită, un obstacol de netrecut pentru mintea avidă de explicaţii.
Tocmai pentru ca mintea să înceteze de a mai rumega la nesfârşit conţinuturi tainice prin însăşi natura lor dumnezeiască, tocmai pentru ca mintea/sufletul omului să facă saltul cuviincios de la explicare (act reducţionist, prin care ne închipuim de fapt că tragem dumnezeirea în jos, înlăuntrul cutiuţei pământeşti a minţii noastre raţionale căzute) la contemplaţie şi contemplare a dumnezeirii, tocmai pentru aceasta sunt puse dogmele.

Odată pusă dogma înaintea ochilor minţii, cearta şi gâlceava încetează, atât între interlocutori cât şi între gândurile omului, înlăuntrul subiectivităţii.
Dogma nu se gândeşte, nu se raţionalizează, nu se tâlcuieşte sau explică, ci se contemplă.

În faţa dogmei mintea omului stă proastă ca o vrabie. Acesta e un efect eliberator al sufletului omenesc către dumnezeire şi un pas spre unirea omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, la rugăciune, noi nu facem dogmatică. Ci, vegheaţi deja de parapetul dogmelor, de care am luat cunoştinţă în experienţa noastră cognitivă personală de-a lungul anilor, noi lăsăm cugetările dogmatice şi facem, simplu, cât mai simplu posibil, rugăciunea. Altminteri nu vorbim cu Dumnezeu ci cu noţiunile noastre teoretice, fie ele şi dogmatice.
Or, pentru a ieşi din istovitorul şi zadarnic de nesfârşitul dialog al minţii cu ea însăşi, pentru a ajunge la un liman aducător de pace, mintea e oprită de taina dogmei. A întâlnit binefăcătoarea limită, de netrecut, astfel încât acum se poate ruga în sfârşit, liniştită, lui Dumnezeu, unindu-se cu El, cu harul Lui mai exact, într-o anumită măsură.

Astfel fiind dogma şi omul, astfel fiind natura explicaţiei (a reduce la cunoştinţe precedente o informaţie nouă, a asimila prin prisma unui set de cunoştinţe deja existente în minte), înţelegem că dogmele nu explică Scriptura. Daltfel, Scriptura nu poate fi omeneşte explicată. NIci prin dogme nici prin altceva.
Conţinutul ei dumnezeiesc este ireductibil. NImic omenesc nu poate explica Scriptura.

Cândva, la rugăciune, am fost fluture. Nu puteam trece cu nici un chip de limitele valului de lumină şi tot ce puteam face e să mă tânguiesc amarnic, ars de dorul de a mă contopi cu lumina aceea, să mă tânguiesc aşadar în lungi ocoluri împrejurul luminii.
Din această experienţă personală despre care am scris cum am putut mai sugestiv (astfel de experienţe nu pot fi exprimate în limbaje obişnuite, sec descriptive, în orce caz eu nu pot deocamdată) am înţeles că: la fel e şi cu noi în jurul Scripturii. Ne putem apropia orişicât, dar de condiţia de fluture care dă ocol luminii nu putem scăpa decât, se pare, în extaz, când toată psihologia noastră e semnificativ modificată, precum ne spun dumnezeieştii Părinţi.

Dogmele nu explică Scriptura. Dogmele au alte funcţii pentru sufletul credinciosului.
Nimeni nu explică Scriptura. A tâlcui nu înseamnă, la propriu, a explica. Termenul explicaţie este unul scientist, nu teologic.
Scriptura nu ne-a fost dată ca să o explicăm. Când ne apropiem de Scriptură spunem STOP tendinţei minţii de a explica. Altminteri ratăm întâlnirea, cădem.
Mândria "explică" tainele, smerenia (mintea umilită şi înfrântă) contemplă şi trăieşte ceea ce contemplă.
Aşa cred, aşa cunosc.