"Adevarata stiinta duce la credinta"

[catalin2]

În prealabil postat de ioan cezar

Mda... da de gandit... insa tot nu ma bag in chestia asta, ca-i treaba de specialisti, iar eu de fapt nu sunt preocupat nici de teoria Big-pleoscului nici de evolutionism (de care am ceva habar, ca printre altele am scris candva o culegere de exercitii de genetica, tradusa si in maghiara...:)) ca n-are treaba acum cu viata mea. Din ratiuni de metodologie personala, ca sa zic asa, deocamdata prefer sa studiez si sa traiesc cele ale Bisericii, dupa puteri. Ca mi-a trecut entuziasmul cu stiintele, la vremea lui...

Fata de acum cateva sute de ani, cand ortodoxul traia linistit (mai mult sau mai putin) inconjurat de alti ortodocsi, nu existau neoprotestanti care sa-i spuna "adevarul" si atei care sa ii arate ca evolutionismul arata ca e gresita Biblia, in zilele noastre nu mai putem avea luxul sa nu avem o pozitie legata de aceste lucruri care tin tot de credinta. Prin internet, televizor, oameni, suntem efectiv bombardati zilnic cu sute de informatii si invataturi diferite si cei care nu isi insusesc macar o mica parte din invatatura ortodoxa ajung sa capete invataturi diferite din alte parti, din aceste informatii si sa isi formeze o invatatura amestecata. Vrea sau nu vrea fiecare isi va forma o parere despre alte culte (pozitia fata de ecumensim), fata de alte religii (pozitia fata de new-age) si fata de ateism (pozitia fata de evolutionism si celelalte).
Printre primele lucruri de care am fost interesat sa aflu dupa ce am devenit credincios a fost evolutionismul. Nu doar ca am cercetat de atunci, dar am purtat multe discutii pe tema asta in principal cu atei. Desi se spunea ca scriu despre ecumenism, despre evolutionism am discutat mult mai mult, nu numai pe acest forum (pe forumul catolic am discutat cu un om de stiinta roman din SUA). Surprinzator este ca tocmai pe forumul ortodox am gasit ortodocsi care sa sustina evolutionismul sau evolutionismul teist, pana acum nu numai ortoodcsi, dar si din alte culte nu prea am intalnit (doar cineva care nu era practicant, iar pe forumul catolic cun catolic ce avea si unele idei new-age -toate religiile sunt bune, dar si acestia nu erau foarte hotarati). In rest doar atei, argumentam impreuna cu ortodocsi, catolici, penticostali si alte culte, ne completam mesajele reciproc impotriva evolutionismului. Si stim ca la catolici au fost si afirmatii favorabile evolutionismului ale ierarhilor lor si chiar a papei (de fapt ultimii doi).
Asadar stiu cate ceva despre acest subiect. Inteleg ca tu crezi evolutionismul teist, e si normal, evolutionismul simplu este ateist, nu are cum sa creada un credincios doar evoutionismul simplu.
Genetica nu e legata de evolutionism, am mai intalnit aceasta conceptie in argumentatiile unora, dar nu numai atat, ea de fapt infirma evolutionismul. Gregor Mendell, parintele geneticii, a fost un calugar catolic, care a facut experimente, deci a avut rezultate stiintifice, nu din imaginatie. Dupa al doilea razboi mondial darwinismul a fost completat cu mutatiile genetice, rezultand neo-darwinismul ce imbina selectia naturala (darwinimsul) cu mutatiile genetice (genetica). Daca la inceput parea sa se fi gasit in sfarsit o explicatie pentru evolutie, dupa 60 de ani in care stiinta a evoluat foarte mult fata de nasterea neo-darwinismului numai e asa. Genetica a evoluat si ea foarte mult, si a evidentiat ca nu e posibila o mutatie genomica (necesara pentru transformarea unei specii) la animalele complexe, s-a reusit doar la unele plante si animale foarte simple. De asemenea, mutatiile mici, ale genelor, raman tot mutatii mici, nu se cumuleaza ca sa duca la o mutatie genomica. Mutatiile genelor erau cunoscute de sute de ani, sunt incrucisarile raselor. Mutatiile cromozomiale deja duc la aparitia bolilor, iar cele genomice la moartea individului.
Asadar genetica din ziua de azi arata ca evolutionismul nu e posibil cu cat creste complexitatea speciei. Si asa sunt toate dovezile evolutioniste, nu exista mai nimic. Iar evolutionismul teist pare si mai bizar din punctul meu de vedere. Ateii s-au chinuit sa gaseasca o teorie care sa o inlocuiasca pe cea creationista si apoi unii credinciosi adopta acea teorie si o combina cu crestinismul.

În prealabil postat de catalin2

Inteleg ca tu crezi evolutionismul teist, e si normal, evolutionismul simplu este ateist, nu are cum sa creada un credincios doar evolutionismul simplu.

Catalin, sunt om de stiinta, prin formatie... Problema nu se pune "sa cred"... Cum adica sa cred? De crezut cred in Dumnezeu! Atat!
In rest, e absurd sa folosesc acest termen.

Probabil, insa, tu ai dedus in baza analizei textului meu ca as fi de acord cu o schema de gandire specifica evolutionismului teist sau cu unele afirmatii de-ale lor. Posibil... Deocamdata nu ma pronunt, intrucat nu am studiat suficient. Si mai ales, nu sunt implicat subiectiv, NU IUBESC CHESTIA ASTA. Criteriul dragostei e decisiv pentru mine, ca om de stiinta vorbesc. Nu exista cunoastere fara dragoste (fara jertfa vietii tale, macar o vreme) de obiectul/activitatea cunoasterii. (Rautate cu ifose de cunoastere, da. Insa e minciuna. Asa cred ca sunt majoritatea "savantilor" - intelecte seci, fara inimi indragostite, in ciuda performantelor lor de stocare si procesare a informatiei adesea uluitoare. Dar sterili, in fond. Roade care mai mult incurca lumea, decat o fericesc.)

Un om de stiinta:
a) nu se grabeste sa accepte (evident temporar, intrucat mereu apar nuantari noi, uneori rasturnari/paradigme inedite la nivelul unui intreg palier al cunoasterii, asa e in lumea stiintei) o asumptie, oricare ar fi ea, decat dupa multe date suficient de certe (iar aici balciul e mare, ca sunt o multime de criterii dupa care se face judecata);
b) este constient ca pozitia cercetatorului influenteaza rezultatul cunoasterii, subiectivizind-o in cele mai "obiective" cercetari stiintifice (care e imposibil sa fie ...obiective);
c) stie ca logica/gandirea "rationala" nu face doi bani in stiinta (ma refer in special la CREATIA stiintifica, cum ar fi de pilda aparitia unei axiome sau a unui principiu), oricat ar parea de curios, intrucat criteriul tare nu tine de logica ci de observatie, experienta, insight, intuitie si lucruri ff intuitive/imagini/reprezentari dinamice/senzatii inclusiv olfactive si deloc intelectiv-cognitive (de pilda creatorii au creat prin fantezii inconstiente, inclusiv vis - August Kekule cu modelul moleculei benzenului/ si chiar miscari motorii sau senzatii tactile - vezi aici pe Newton cu marul sau incordarea musculara a piciorului lui Poincare (cand a urcat pe scara prea inalta a unei trasuri, surpriza motorie declansindu-i reasezarea cognitiva si strafulgerind intr-o miime de secunda mintea savantului cu INTREAGA teorie in nucce), matematicianul francez care a creat teoria relativitatii in matematica, inainte ca Einstein sa o faca TRIVIAL de populara in fizica, unde mai nimeni nu o intelege de fapt).

Baietii destepti care se screm sute de ani sa evalueze o creatie stiintifica sau alta sunt niste claponi cu ifose. Aroganti sterili, in fond.

[Mihnea Dragomir]

Acuma, opinia mea personală este că tot claponi cu ifose sunt şi teologii. În fine, majoritatea lor. Aceleaşi tipuri de erori pe care le văd în ştiinţele particulare le văd şi în teologie şi în filosofie. Aşa cum cercetătorii din fizică ori biologie îşi prezintă modelele drept certitudini, şi teologii îşi prezintă părerile drept sententiae certae, dacă nu cumva drept dogme. Nu recunosc oamenii de ştiinţă subiectivismul cercetării, care adesea demonstrază ceea ce autorul ei vrea să demonstreze ? Ei bine, de exact aceeaşi boală suferă şi teologii. Ei iau "datele primare" din Biblie, din liturgică etc şi le sucesc până ce ajung la "păi vezi, dom'le ? quod erat demonstrandum !" Şi-au creat matematicienii un limbaj al lor ? Păi, să vedeţi la teologi. Ca să nu mai vorbesc de filosofi. Şi treaba se strică tot mai mult. Pe Platon îl înţelege şi un elev mediocru de liceu. Cu Aristotel, deja nu te mai simţi bine, când începe el să le bage pe alea cu categorii, accidente, etc. Dar abia cu Toma din Aquino începe să te doară capul cu adevărat. Când ajungi la Kant, îţi ţiuie urechile. Iar la Spinoza se trece la "limbaj formal" pur şi simplu. Dacă încă nu aţi aflat ce e ăla "limbaj formal" în filosofie, amintiţi-vă de simbolurile de la matematică. Atunci laşi creionul din mână, iei aspirina şi deschizi Cartea. Adică Biblia. Şi te miri cum de nu s-a gândit Dumnezeu să lase oamenilor un manual de religie în limbaj formal, de a lăsat nişte parabole în loc. Mă refer la parabole biblice, nu la alea cu f de x egal x pătrat plus x plus o constantă.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, opinia mea personală este că tot claponi cu ifose sunt şi teologii. În fine, majoritatea lor. Aceleaşi tipuri de erori pe care le văd în ştiinţele particulare le văd şi în teologie şi în filosofie. Aşa cum cercetătorii din fizică ori biologie îşi prezintă modelele drept certitudini, şi teologii îşi prezintă părerile drept sententiae certae, dacă nu cumva drept dogme. Nu recunosc oamenii de ştiinţă subiectivismul cercetării, care adesea demonstrază ceea ce autorul ei vrea să demonstreze ? Ei bine, de exact aceeaşi boală suferă şi teologii. Ei iau "datele primare" din Biblie, din liturgică etc şi le sucesc până ce ajung la "păi vezi, dom'le ? quod erat demonstrandum !" Şi-au creat matematicienii un limbaj al lor ? Păi, să vedeţi la teologi. Ca să nu mai vorbesc de filosofi. Şi treaba se strică tot mai mult. Pe Platon îl înţelege şi un elev mediocru de liceu. Cu Aristotel, deja nu te mai simţi bine, când începe el să le bage pe alea cu categorii, accidente, etc. Dar abia cu Toma din Aquino începe să te doară capul cu adevărat. Când ajungi la Kant, îţi ţiuie urechile. Iar la Spinoza se trece la "limbaj formal" pur şi simplu. Dacă încă nu aţi aflat ce e ăla "limbaj formal" în filosofie, amintiţi-vă de simbolurile de la matematică. Atunci laşi creionul din mână, iei aspirina şi deschizi Cartea. Adică Biblia. Şi te miri cum de nu s-a gândit Dumnezeu să lase oamenilor un manual de religie în limbaj formal, de a lăsat nişte parabole în loc. Mă refer la parabole biblice, nu la alea cu f de x egal x pătrat plus x plus o constantă.

Apropos de subiectivitate... Am citit demult un text tulburator, pe tema prieteniei dintre fizicianul W. Pauli si Carl Gustav Jung. Nu le cunosc opera, nici macar pe cea a lui Jung (intrucat Jung e cognoscibil prin studiu temeinic si mai ales prin practica psihanalitica indelungata pe care o faci pe pielea ta...). Insa niste sute de pagini tot am rumegat, din fericire... Elementul care l-au tot dezbatut ca liant al prieteniei lor a fost tocmai implicarea constiintei cercetatorului in "destinul" obiectului de cunoscut. Uniunea/comuniunea/intimitatea/interinfluenta dintre subiectul cunoscator si fenomenul cercetat. O mistica indiscutabila a cercetarii "rationale"... Mai mult, o modificare a obiectului cercetarii prin implicarea constiintei umane (e stiut experimentul, indelung repetat de subiecti diferiti, cand comportamentul particulelor subatomice SE MODIFICA IN FUNCTIE de starea constiintei celui care priveste la microscopul electronic...). O stia si Jung, din studiile sale si experientele personale in privinta raportului dintre constient si inconstient, o descoperise si fizicianul universului subatomic... S-au intalnit in adincurile "materiei" (nu exista asa ceva! desi asa ne apare noua, asa e "rezultatul" in urma functionarii instrumentarului psihic), cu spiritul... Calatori in profunzimi, in adincuri, precum rugatorul isihast, in alte dimensiuni (cel putin ca modalitate de modelare sau re-prezentare subiectiva a experientei relatiei cu Harul lui Dumnezeu in planul constientei...)

Iata aici un articol destul de indraznet si informat (autor Adrian Lemeni, care compileaza destul de acurat cateva pagini din cartile paganilor aceia de apuseni, pe care noi ii injuram neobosit): http://www.crestinortodox.ro/sanatat...ect-72656.html


Apoi, in ce priveste nebunia, portretele acestor oameni par a fi luate din testul de diagnoza psihopatologica (Szondi)... Au ceva in expresia chipului si a privirii care trimite la numitorul comun si nevazut al geniului (nebunia curateniei dragostei, patima/focul care le-a ars treptat ignoranta si a lasat sa se vada in privirea lor semnul claritatii mintii, pasiunea din privirea dusa undeva departe..., maniacalul chiar, uneori obsesionalul, toate vecine cu fanatismul religios... doar ca roadele sunt mereu altele...).
http://ro.wikipedia.org/wiki/Linus_Pauling
http://ro.wikipedia.org/wiki/Werner_Heisenberg
http://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Planck
http://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein
http://colegiuldecomunicatii.ro/cole...sonalitati.htm

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Acuma, opinia mea personală este că tot claponi cu ifose sunt şi teologii. În fine, majoritatea lor. Aceleaşi tipuri de erori pe care le văd în ştiinţele particulare le văd şi în teologie şi în filosofie. Aşa cum cercetătorii din fizică ori biologie îşi prezintă modelele drept certitudini, şi teologii îşi prezintă părerile drept sententiae certae, dacă nu cumva drept dogme.

In zilele noastre cine scrie 2-3 carti e aproape considerat teolog. De fapt teologi sunt sfintii, Evagrie Ponticul spune: "Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog."

[catalin2]

Evolutionismul teist e o teorie adoptata de unii stilisti, principalul promotor fiind Kalomiros, care a luat citate din sfinti si le-a interpretat in mod intentionat partinitor. El afirma ca acesti sfinti ar fi spus de evolutionismul teist. Dar sa vedem neadevarul scris de Kalomiros si preluat si de alti stilisti si chiar 1-2 ortodocsi.

Interpretarea Facerii facuta de sfintii parinti:

Sfântul Vasile învaţă:
"Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. [...] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Kalomiros si adeptii sai dau citate din Sfantul Vasile care spun ca ar sustine evolutionismul teist. Mai spun ca sfintii sunt in acord cu aceasta teorie. E evident ca e o minciuna.


Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:
"Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani."

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
"De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Ambrozie:
"Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.”

Sfântul Ioan Gură de Aur: "După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Ambrozie:
"Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

[catalin2]

Citate si mai explicite:

Sfântul Efrem Sirul:
"Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Despre cele sapte zile:
Sfântul Efrem în tâlcuirea sa la Facere:
"Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot creadă orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora."
"Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare."

Si sf. Vasile cel Mare spune ca Facerea nu se poate interpeta la modul figurat:
"Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor; la fel şi facerea târâtoarelor şi facerea fiarelor le interpretează răstălmăcindu-le după propriile gânduri, întocmai tâlcuitorilor de vise ce tâlcuiesc în folosul lor vedeniile din timpul somnului.
Eu, când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă, când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg creadă cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie.
Mi se pare însă că cei ce nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura cum a fost scrisă!"

[catalin2]

Alexandros Kalomiros, care e punctul de reper in toate cartile citate despre evolutionismul teist a scris o carte in sensul asta in 1974. Dar cine este acesta?
Este un doctor, cunoscut in principal pentru cartea sa impotriva ecumenismului "despre falsa unire", scrisa in 1964. Peste doar un an are loc ridicarea anatemelor si Kalomiros cu familia trece la stilistii greci. Cartea despre evolutionismul teist o scrie cand era la acestia. La scurt timp are o disputa cu acestia si ramane doar o biserica fara episcopi si fara comuniune cu cineva. Prin 1979-1980 intra in ROCOR, de aceea are loc dialogul cu Parintele Serafim si Puhalo. Dar in 1986 ROCOR rupe legatura si iar ramane parohia singura, pana la moartea dr. Kalomiros. Practic dr. Kalomiros la sfarsit nu era in comuniune cu nimeni, era doar o biserica fara episcop, fara ierarhie, nimic.

[ioanna]

,,Ştiinţa ia o lacrimă de mamă si o defineşte în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc.; dar este oare aceasta definiţia exactă a unei lacrimi ? Religia spune că există şi alte realităţi, idei, valori, sensuri, care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lumi. Deci, pentru a da o definiţie exactă lacrimii, trebuie să luăm în atenţie răspunsurile ambelor discipline.” E. Stanley Jones

O anumită legatură, un anumit raport între teologie şi ştiinţă a existat intotdeauna, putem spune prin urmare că ne situăm aici în interiorul categoriei postulatului, indiferent dacă cei implicaţi, din vechime sau de azi -chiar şi aceia care mai văd cele două domenii ale cunoaşterii ca fiind total independente- acceptă sau nu acest lucru.

Un prim motiv îl constituie aptitudinea de "căutător" a omului, de spirit neliniştit, cu care a fost daruit în cele mai intime structuri ale sufletului său. Numai astfel omul a putut şi poate în continuare să işi sporească virtuţile, în strădaniile sale de asemanare cu Dumnezeu, Creatorul lui.

Al doilea motiv -şi nu ultimul- îl gasim în faptul că ambele discipline sunt circumscrise în abordarea cunoaşterii umane de cunoaşterea însăşi, iar delimitarea, graniţa dintre ele fiind foarte fină, omul a depăşit-o cu uşurinţă,mai ales la modul mental :omul transcede,cum a făcut-o întotdeauna,de la ontic la divinitate. Asistăm aşadar la dualitatea : om de ştiintă cu preocupări în sfera religiei şi invers, teolog cu preocupări în sfera ştiinţei.

Modelul unităţii cunoaşterii este acceptat astăzi şi de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, nu numai de teologi, deoarece aceştia îşi dau seama de faptul că realitatăţi sunt mai multe, însă sunt circumscrise de un adevăr unic, adică adevărul ştiinţei şi cel al lui Dumnezeu trebuie să coincidă la un moment dat. Dar ştiinţele sunt fragmentare şi fragmentabile, avănd fiecare competenţe din ce în ce mai limitate, iar micro-adevărurile sunt greu de descoperit uneori, dar încă de coroborat.

Privind problema din perspectivă didactică, istoria ne furnizează nenumărate mărturii ale comunicarii dintre ştiinţă si religie. Şcolile crestine renumite din Alexandria, Antiohia îi instruiau pe catehumeni în doua cicluri, profan (ştiinţific) si creştin, iar în şcolile laice (Atena),dascălii îi învăţau şi despre suflet, adevăr, cer, bine, rău, nemurire, virtute.

Privind raportul teologie-ştiinţă din perspectivă istorică, nu neapărat cronologică, o categorie sintetică o reprezintă concordismul, în viziunea căruia trebuie să existe un „acord perfect”, o simetrie, o reflexie ca în oglindă, între explicaţiile bibliei şi cele ale ştiinţelor. Acest tip de relaţie s-a practicat de la Fer. Augustin încoace. Dacă în vechime diverşi autori au încercat să pună în concordanţă existenţa şi nemurirea sufletului cu matematica, în timpurile moderne s-a încercat etapizarea celor 7 zile din Facerea cap.1 şi2, în perioade geologice, apoi teoria Big Bang-ului a fost asimilată momentului când Dumnezeu a rostit cuvintele „Să fie lumină !”.

Teologul britanic Michael Buckley demonstrează într-un studiu că tocmai tentativa unor savanţi –eşuată în final- de a demonstra fundamentul raţional al credinţei, bazându-se pe ştiinţele naturale, a dus la „coruperea” credinţei religioase; oameni de ştiină redutabili, amintiţi anterior în cap.2 (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, dar şi Descartes),s-au hazardat să explice prin experimentele lor, diferite fenomene relatate de Biblie (spre exemplu fenomenul legării apelor de către Dumnezeu, fenomenele de la Facerea lumii, fenomenul „steaua Bethleemului” sau cel al opririi Soarelui pe cer). Ştiinţa nu s-a putut însă constitui în furnizorul bazelor religiei. Faptul că rezultatele ştiinţei nu au concordat perfect cu textele biblice, au făcut ca Biserica să asocieze cercetarea ştiinţifică cu ateismul şi asta pe durata câtorva secole.

Un al doilea tip de relaţie teologie-ştiinţă îl reprezintă compromisul, materializat prin apropierea epistemologică dintre categoriile biblice şi ştiinţifice, ca de pildă între „nimic” şi „vid”. Dar paralelismul din exemplul enunţat este ambiguu şi confuz, deoarece mistagogia creştină consacră vidului atributul de transcendenţă totală a divinităţii, de izvor al existenţei, iar în faţa acestuia omul este un nimic, care tinde să se adape din acest izvor, călăuzit fiind de Hristos.

Un al treilea tip de relaţie teologie-ştiinţă este definit de termenul complementaritate, adică de completare reciprocă. Astfel, dacă ştiinţa ne arată cum este definit cerul, teologia ne spune ce trebuie să facem în calea noastră spre cer. Teologii creştini consideră ştiinţa „ca valoroasă, dar nu ca valoare ultimă, ca fiind competentă, dar nu cu competenţă absolută; ca fiind o parte a vieţii, dar nu totul pentru viaţa umană; ca fiind umană, dar nu cea mai înaltă vocaţie umană; ca una care rezolvă probleme, dar nu cea mai importantă problemă a vieţii umane, care este Dumnezeu. Prin Dumnezeu, alienarea umană este anulată”. S-a făcut, în sfârsit, un pas important pe calea dialogului, a apropierii şi reconcilierii teologiei şi ştiinţei.

Al patrulea tip de relaţie teologie-ştiinţă, cel mai potrivit şi mai productiv, adaptat perioadei actuale, este dialogul, despre care vom vorbi pe larg în ultima parte a studiului.

Revenind la perspectiva istorică asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie, facem câteva observaţii foarte importante. După încetarea persecuţiilor din Evul Mediu occidental, în timpul Renaşterii şi mai ales a Iluminismului, între cele două domenii se producea o adevărată ruptură. Iluminismul proclama atunci suveranitatea ordinii naturale, scolasticii vremii eliminau cu brutalitate prezenţa lui Dumnezeu în lume, respingeau implicarea teologiei în „afacerile” ştiinţei. Nu după mult timp ştiinţa se radicaliza, prin apariţia curentului pozitivist întemeiat de filosoful August Comte, în ideile căruia activitatea ştiinţifică bazată pe experienţe, pe fapte „pozitive” deci, devenea atotputernică, fără drept de apel, iar antropocentrismul începea să se dezvolte, alimentat fiind şi de orgoliul nemăsurat al adepţilor lui; conform acestei teorii, omul devine cantonat în lumea terestră, trăieşte doar prin senzaţii şi trăiri subiective, fără a mai concepe existenţa unei realităţi obiective şi fără a mai încerca reflectarea acelei realităţi în conştiinţa sa. Poate din acest motiv, Paul Tournier, om de ştiinţă francez din timpul nostru, ne dă soluţia sa pentru învingerea violenţei din noi şi din afara noastră, prin trecerea de la concepţia antropocentrică la cea teocentrică, motivând că numai Dumnezeu ne poate ajuta în acest demers. Antropocentrismul era de fapt o teorie despre omul de tip nou –preluată în sec. al XIX-lea de ideologia marxistă şi dezvoltată apoi în ţările blocului comunist la nivel de ideologie de stat- om care, crezându-se înzestrat cu posibilităţi nelimitate şi totală autonomie faţă de divinitate, îşi închipuie că nu mai are nevoie de Dumnezeu.

În sec. al XIX-lea, din sânul pozitivismului apare o doctrină şi mai radicală, scientismul, care absolutizează puterea şi rolul ştiinţei în cunoaştere şi în viaţa socială, negând complet implicarea teologiei şi a metafizicii; în opinia adepţilor acestui curent filosofic, ştiinţa poate rezolva singură orice problemă. Ajungându-se în acest punct, se putea crede că nici o conciliere între teologie şi ştiinţă nu mai era posibilă.

Dar cu cât ne vom apropia de mijlocul sec. al XX-lea, vom vedea că adevărata teologie nu poate intra în conflict cu adevărata ştiinţă, numai pseudo-teologia cu pseudo-ştiinţa, iar conflictele pot aparea fie din ignoranţă, din păcatul mândriei, sau din dorinţa de originalitate cu orice preţ.

O notă distinctă şi cu conotaţii atipice o reprezintă perioada comunistă a ţărilor din Estul Europei. Chiar dacă durata ei nu a fost foarte mare, teologia şi ştiinţa au avut încă de la început relaţii antagoniste şi conflictuale în diferite grade, comunismul manifestându-se din acest punct de vedere ca un adevărat Ev Mediu modern, răsturnat: credincioşii şi preoţii au fost, de data aceasta, cei persecutaţi sau ucişi pentru „vina” de a nu fi fost de acord cu doctrina ateistă şi de a-şi fi păstrat credinţa, nenumărate biserici desfiinţate sau dărâmate, aceasta a fost în câteva cuvinte „lucrarea spirituală” a comunismului. Alimentate de tezele ateist-materialiste ale lui Marx şi Engels, state întregi şi-au proclamat „suveranitatea” faţă de credinţa în Dumnezeu, iar Biserica a fost redusă la o simplă instituţie, aservită ţelului suprem: construirea omului de tip nou, împlinit din punct de vedere raţional, însă golit din punct de vedere spiritual. Conceput ca un sistem totalitar, egalitarist şi închis, chiar dacă a rezistat o perioadă de timp, comunismul nu a corespuns nevoilor şi aspiraţiilor spirituale umane şi nici măcar a celor materiale. Eliberarea din această „colivie” a spiritului, a dovedit încă o dată faptul că omul doreşte şi este capabil să-şi manifeste liber şi deschis credinţa, în comuniune cu Dumnezeu, ca fundament ontologic al său, iar pentru acest deziderat nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.

În continuare vom expune evoluţia raportului teologie-ştiinţă în ultimele 3 secole, de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog. În acest sens, se pot evidenţia, gradual, 4 etape (modele) distincte:
- etapa I-a (sec. XVII-XVIII): apariţia ateismului modern:
- etapa a II-a (sec. al XIX): anticlericalismul occidental;
- etapa a III-a (deceniile 1-6 ale sec. al XX-lea): deşteptarea interesului pentru ştiinţa modernă;
- etapa a IV-a: poziţia actuală a Bisericii faţă de ştiinţă, dialogul.

În prealabil postat de catalin2

In zilele noastre cine scrie 2-3 carti e aproape considerat teolog. De fapt teologi sunt sfintii, Evagrie Ponticul spune: "Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog."

Cat de adevarat; sunt prea multi ciudatei care emit teologumene ca pe dioxidul de carbon din respiratie, si ba au atitudini cripto-secularist-apostatice, ba atitudini zelotist-fanatice. Sfintii pe care i-a aprobat si cinstit ca atare Biserica si implicitul consensum patrum, pe langa altele: acestea sunt sursele de siguranta si putere a credintei.