Citind și recitind postarea nr. 14 de pe acest fir a lui Mihnea D., trebuie să recunosc că îmi apare înainte o extrem de ciudată "fenomenologie" a vieții spirituale, în care tot poți să renaști și să mori duhovnicește; mai primești un sacrament, mai renaști, mai faci un păcat grav, mai mori, apoi poate iară mai primești un sacrament în "dispoziție corespunzătoare" iară "intri în starea de grație" și mai renaști o dată la viață, apoi poate mai faci un păcat grav și iar ești șters din cartea Vieții, apoi iară mai iei un sacrament și așa mai departe. Nu știu dacă asta este viziunea autentică a creștinismului apusean cu privire la această problemă, sau dacă nu cumva este vorba tot de o înțelegere personală a lui Mihnea, așa cum a mai arătat pe acest fir de discuție, dar această perpetuă posibilitate de intrare și ieșire din starea de grație, de renaștere și moarte spirituală de-a lungul unei vieți creștine trebuie să recunosc că mi se pare extrem de bizară și de artificială. Unde dacă mai pui și ceea ce spune apostolul Ioan în prima sa epistolă, "pentru păcatele de moarte nu zic să vă rugați". Perspectiva prezentată de Mihnea D. mi se pare deci foarte artificială atunci când vorbim cu adevărat despre viața spirituală. Această perpetuă posibilitate de renașteri și morți spirituale de-a lungul unei vieți creștine mă face mai mult să mă gândesc că oamenii care gândesc așa, eu nu cred că au cunoscut și cunosc cu adevărat ce este aceea renaștere spirituală autentică în Duhul Sfânt, pentru că dacă ar ști nu cred că ar putea să trateze lucrurile cu atâta artificialitate. Asta este convingerea mea, cel puțin temporară.
|