Biserica Ortodoxa si Sf Anton de Padova

[Erethorn]

Dacă tot vorbim despre Sfântul Anton, poate nu ar strica să şi ştim, mai exact, despre cine vorbim:

Naşterea şi tinereţea Sfântului Anton

Lisabona, frumoasa capitală a Portugaliei, este locul unde s-a născut Sfântul Anton, la 15 august 1195, dintr-o familie coborâtoare din nobila viţă a Bouillonilor. Tatăl său se chema Martin de Bouillon, om de vază la curte, ministru şi vistiernic regesc, dar mai presus de toate, un bun creştin.

Mama sa a fost Maria Tereza Treveira, nobilă şi ea de sânge, dar şi mai nobilă prin virtute. La botez primi numele de Ferdinand. Mai apoi, însă, când a întrat în Cinul Franciscan, şi l-a schimbat în acela de Anton. Sub ochii veghetori ai părinţilor, Ferdinand şi-a crescut copilul curat la suflet şi la trup, ca şi crinul alb din grădina cerului. Îi plăcea rugăciunea şi petrecea bucuros ceasuri întregi, zilnic, în casa Domnului, închinându-se cu credinţă şi slujind preoţilor la sfântul altar. Avea o minte ageră, pătrundea uşor orice adevăr, de aceea de timpuriu s-a apucat de învăţătură şi, ca să poată să se adâncească mai liber în ştiinţă, a intrat în seminarul catedralei - pe atunci singura şcoală superioară căutată. Inima lui cea bună, milostivă cu cei săraci, avea să se desăvârşească aici şi mai mult şi, prin virtuţile creştineşti deprinse, să se facă vrednic de daruri minunate suprafireşti.

Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca şi cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu această minune începe seria de biruinţe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le câştige asupra diavolului.

Când împlini 15 ani, cunoscu pe deplin deşertăciunea pământească şi, pentru a-şi pune la adăpost virtuţile îngereşti, pe de o parte, şi pentru a se şti dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea oraşului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.

Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuţilor călugăreşti şi ştiinţa luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani, îl duc la darul preoţiei, pe care l-a primit în anul 1219. Întâmplările minunate se ţin de acum lanţ în viaţa lui Ferdinand. A însănătoşit un călugăr grav bolnav, învelindu-l cu haina sa. Într-o dimineaţă, aude clopotul ce vestea timpul cel mai însemnat al liturghiei, dorinţa i se aprinde să se închine şi el Sfintei Euharistii, şi zidurile casei se dau în lături iar el poate astfel să se închine ca şi cum ar fi fost acolo de faţă.

(preluat de pe profamilia.ro)