Papalitatea

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de doctor_faustus

- majora: Dintre oameni sunt fii ai lui Dumnezeu cei care sunt născuţi de la Dumnezeu prin har, cei care au crezut şi cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi în toată mărturia Evangheliei, care cred în Lumina care este Iisus Hristos şi urmează Luminii, care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, îndrumaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu şi care trăiesc după voia Dumnezeului revelat.

Naşterea prin har este Botezul. Prin urmare, trebuie să admiteţi că cel puţin toţi cei botezaţi, imediat după botezul lor devin fraţi ai noştri şi fii (fiice) după har ai lui Dumnezeu. De acord ?

Mai departe: este statului de "fiu" ceva care se poate pierde ? Conform definiţiei dv, este suficient ca cineva să facă un păcat de moarte, ca să nu mai fie fiu al lui Dumnezeu. Pe urmă, dacă se spovedeşte, el dobândeşte din nou starea de har, prin urmare redevine fiu al lui Dumnezeu. De câte ori se întâmplă asta ? De câte ori comite un păcat de moarte, decade şi din statutul de fiu al lui Dumnezeu, iar de câte ori face o spovadă bună redobândeşte acest statut. Deci, Dumnezeu ne înfiază prima dată la Botez, pe urmă ne desfiază de câte ori greşim. Asta vreţi să spuneţi, de fapt ? Şi dv, vă socotiţi în acest moment fiu al lui Dumnezeu sau nu ? Aţi fost duminică la Sf Liturghie ? Aţi mâncat azi de post ? Dacă nu, tocmai aţi comis păcate de moarte, pentru care e nevoie de spovadă. Săptămâna asta, deci, nu mai sunteţi fiu al lui Dumnezeu. Poate săptămâna viitoare, da.
Şi încă o întrebare: la dv în bloc, trăieşte vreun fiu al lui Dumnezeu ? Dar dintre cei cu care vă întâlniţi la biserică şi cărora le spuneţi, poate, "fraţi", este cineva care e fiu al lui Dumnezeu ? Punându-vă aceste întrebări, aplic criteriile dv, nu fac nimic altceva.

Nu aceasta este concepţia mea. Eu consider că toţi cei botezaţi, catolici sau acataolici, sunt fii ai lui Dumnezeu. Chiar şi cei nebotezaţi, dacă nu s-au botezat din ignoranţă, sunt într-un anumit fel încorporaţi acestei frăţietăţi care este omenirea. Eu nu cred că acest statut se poate pierde, după cum fiul meu rămâne fiul meu orice ar face. Chiar dacă nu îmi ascultă poruncile, chiar dacă pleacă de acasă trântind uşa, chiar dacă se beţivăneşte, curveşte, fură ori nu mă vizitează duminica, bineştiind că este zi în care tatăl lui a pus masa şi aşteaptă să fie vizitat, el rămâne fiul meu. Este o marcă de neşters (indelebilă). Desigur, mare va fi bucuria mea dacă se va întoarce cât încă e în viaţă: abia atunci voi împărţi cu el casa mea.