Papalitatea

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de doctor_faustus

Să înţelegem că nu vă utilizaţi acelaşi sensus catholicus şi atunci când un papă îşi permite să facă afirmaţii de genul că şi "farmazonii" sunt fii ai lui Dumnezeu ?

Desigur că şi farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu. Credeam că dl Erethorn a insistat suficient asupra acestui subiect. Este foarte simplu, avem aşa:
-majora: Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu
-minora: Farmazonii sunt oameni
-concluzia: Farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu.

Deci, evreii, budiştii, raelienii, ateii, homosexualii, şuţii, curvele, beţivii etc sunt, cu toţii, copii ai lui Dumnezeu, acest lucru provenind din natura lor umană, pe care o împart cu creştinii. Că unii au ales să trăiască în stare de despărţire faţă de Tatăl lor şi al nostru, este foarte adevărat şi tot ce putem face este să ne rugăm ca să se întoarcă acasă şi să le arătăm, în special când există un orizont de aşteptare, ce doreşte Tatăl nostru de la fraţii noştri plecaţi.

Ca mişcare, franc-masoneria a fost aspru condamnată de Biserică. Cei care se integrează acestei mişcări, ca şi cei care o ajută, ori o sprijină în orice fel, se află în stare de excomnicare automată, adică în stare de despărţire de Biserica lui Cristos, neputând avea acces la Sfintele Taine, decât spre mai marea lor osândă. Toate acestea sunt lămurite în detaliu în Constituţia Apostolică "In Eminenti":
http://www.papalencyclicals.net/Clem12/c15inemengl.htm

[george]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Desigur că şi farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu. Credeam că dl Erethorn a insistat suficient asupra acestui subiect. Este foarte simplu, avem aşa:
-majora: Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu
-minora: Farmazonii sunt oameni
-concluzia: Farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu.

Deci, evreii, budiştii, raelienii, ateii, homosexualii, şuţii, curvele, beţivii etc sunt, cu toţii, copii ai lui Dumnezeu, acest lucru provenind din natura lor umană, pe care o împart cu creştinii. Că unii au ales să trăiască în stare de despărţire faţă de Tatăl lor şi al nostru, este foarte adevărat şi tot ce putem face este să ne rugăm ca să se întoarcă acasă şi să le arătăm, în special când există un orizont de aşteptare, ce doreşte Tatăl nostru de la fraţii noştri plecaţi.

Ca mişcare, franc-masoneria a fost aspru condamnată de Biserică. Cei care se integrează acestei mişcări, ca şi cei care o ajută, ori o sprijină în orice fel, se află în stare de excomnicare automată, adică în stare de despărţire de Biserica lui Cristos, neputând avea acces la Sfintele Taine, decât spre mai marea lor osândă. Toate acestea sunt lămurite în detaliu în Constituţia Apostolică "In Eminenti":
http://www.papalencyclicals.net/Clem12/c15inemengl.htm

In Sf Scriptura scrie la Ev dupa Ioan cap 1

10 In lume era si lumea printr'Insul s'a facut, dar lumea nu L-a cunoscut.
Pr 8:31, Bar 3:38, In 1:3, In 1:14, In 17:25, 1Co 8:6, Col 1:16, Evr 1:2

11. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit.
In 5:40

12. Dar celor cati L-au primit, care cred intru numele Lui, le-a dat putere sa devina fii ai lui Dumnezeu,
Ga 3:26, 1In 3:1

http://www.crestinortodox.ro/biblia-...oan/Capitol-1/

Prin urmare cei mentionati de tine mai sus : budiştii, raelienii, ateii, homosexualii, şuţii, curvele, beţivii sunt creati de Dumnezeu dar nu sunt fii ai Lui.Doar cei ce cred in Domnul Iisus sunt copii(fii si fiice ale Domnului) pentru ca sunt infiati prin Domnul Iisus
Evreii sunt neamul ales de Dumnezeu
Cat despre francmasoni ..... ei ii slujesc doar lui Satan.

Cu stima ,

George

[doctor_faustus]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Desigur că şi farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu. Credeam că dl Erethorn a insistat suficient asupra acestui subiect. Este foarte simplu, avem aşa:
-majora: Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu
-minora: Farmazonii sunt oameni
-concluzia: Farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu.

Deci, evreii, budiştii, raelienii, ateii, homosexualii, şuţii, curvele, beţivii etc sunt, cu toţii, copii ai lui Dumnezeu, acest lucru provenind din natura lor umană, pe care o împart cu creştinii. Că unii au ales să trăiască în stare de despărţire faţă de Tatăl lor şi al nostru, este foarte adevărat şi tot ce putem face este să ne rugăm ca să se întoarcă acasă şi să le arătăm, în special când există un orizont de aşteptare, ce doreşte Tatăl nostru de la fraţii noştri plecaţi.

Ca mişcare, franc-masoneria a fost aspru condamnată de Biserică. Cei care se integrează acestei mişcări, ca şi cei care o ajută, ori o sprijină în orice fel, se află în stare de excomnicare automată, adică în stare de despărţire de Biserica lui Cristos, neputând avea acces la Sfintele Taine, decât spre mai marea lor osândă. Toate acestea sunt lămurite în detaliu în Constituţia Apostolică "In Eminenti":
http://www.papalencyclicals.net/Clem12/c15inemengl.htm

Se pare că dumneata tragi concluzii înainte de a face şi demonstraţia necesară şi logică prin care ai ajuns la respectivele concluzii. Însă să vedem argumentele în favoarea poziţiei pe care am susţinut-o şi împotriva poziţiei susţinute de dumneata.

"Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut." (Ioan 1:12-13)

"Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat." (Galateni 3:26-27)

"Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este." (1 Ioan 3:1-2)

"Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. (Romani 8:14-17)

"Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. (Galateni 4:4-7)

"Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii." (Ioan 12:36)

"Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!" (Efeseni 5:8)


"„Iar celor ce L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu,
celor ce cred în numele Lui” (In l, 12)181

E o judecată cu adevărat dreaptă şi demnă de Dumnezeu. Primul născut, Israel, este aruncat. Căci n-a voit să rămână în familiaritatea lui Dumnezeu, nici n-a primit pe Fiul, Care a venit printre ai Săi. A respins pe Dăruitorul nobleţei, a refuzat pe Dătătorul harului; dar L-au primit neamurile prin credinţă. Deci, Israel va avea răsplata nebuniei sale în mod cuvenit. Va plânge păgubirea de bunătăţi, va culege rodul amar al relei sale voinţe, fiind dezbrăcat de starea de fiu. Iar neamurile se vor bucura de bunătăţile credinţei, vor afla strălucitele cununi ale ascultării şi se vor transplanta în locul aceluia; se vor ridica din starea de măslin sălbatic după fire la starea de măslin bun. Şi Israel va auzi: „Vai ţie, neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii nelegiuiţi, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel” (Is. l, 4). Dar va zice careva dintre Ucenicii lui Hristos către neamuri: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţime împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi bunătăţile Celui ce v-a chemat pe voi la lumina Lui minunată” (I Pt. 2, 9). Căci primesc puterea de-a fi ridicaţi între fiii lui Dumnezeu deoarece au primit prin credinţă pe Fiul. Fiul le dă puterea pe care o are El după fire, în mod propriu şi stăpânitor, numai El, chemându-i la comuniune, ca un chip al iubirii de oameni existente în El, împlinind aceasta ca pe o faptă a iubirii faţă de lume. Căci noi, cei ce purtam chipul cel pământesc, nu puteam scăpa altfel de moarte, dacă nu se întipărea în noi frumuseţea chipului ceresc prin chemarea la calitatea de fii.

Căci, făcându-ne părtaşi ai Lui prin Duhul, am fost pecetluiţi spre asemănarea cu El, ca arhetip al chipului, după care am şi fost făcuţi, cum zice dumnezeiasca Scriptură. Căci numai aşa, redobândind frumuseţea de la început a firii şi fiind aduşi la chipul firii dumnezeieşti, vom fi mai buni decât relele ce ne-au venit din neascultare.182

Dar, deşi urcaţi prin Hristos la demnitatea cea mai presus de fire, nu vom fi întru totul şi noi fii ai lui Dumnezeu ca El, ci asemenea cu El prin imitarea harului. Căci El este Fiu adevărat, fiind din Tatăl, iar noi suntem aşezaţi în această calitate din iubirea de oameni, luând din puterea harului ceea ce s-a spus: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Căci creatura, făcută şi roabă, e chemată, prin simpla hotărâre şi voinţă a Tatălui, la starea mai presus de fire. Dar Fiul şi Dumnezeu şi Domnul nu are calitatea de-a fi Dumnezeu din voia lui Dumnezeu-Tatăl, ci are ceea ce Îi e propriu după fire183 strălucind din însăşi fiinţa Tatălui. Deci Fiul se vede existând şi fiind slăvit ca atare, într-adevăr, şi prin ceea ce era opus nouă. Căci raţiunea prin fire este alta decât cea prin voinţă, şi cea prin adevăr e alta decât cea prin imitare, noi suntem chemaţi fii ai lui Dumnezeu prin voinţă şi prin imitare, în timp ce El este prin fire şi prin adevăr, deci ne opunem Lui chiar dacă am câştigat bunătăţile firii Lui prin har.184" (Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR, 2000, pag. 106-108)

[doctor_faustus]

181 Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat putere celor ce s-au unit cu El să fie şi ei fii ai lui Dumnezeu. Israel a fost pregătit, prin patriarhi, prin Legea lui Moise şi prin Prooroci, să primească cel dintâi această calitate, să fie primul născut. Căci cunoştea pe Dumnezeu ca Persoană şi deci şi ca Tată iubitor al unui Fiu. Căci o Persoană nu poate fi fără să iubească altă Persoană, născută de Ea din veci. Dar neprimind pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, calitatea de fii ai lui Dumnezeu a trecut la aceia dintre neamuri care L-au primit ca atare. Nu poate fi Tată decât un Dumnezeu personal. O esenţă n-are conştiinţa de tată pentru emanaţiile din ea. Dumnezeu e Tată pentru că e Persoană. Ca atare, are un Fiu din veci. Dar sentimentul de Tată îl face să creeze şi alţi fii, nenăscuţi din El, care sunt adoptaţi prin voinţă (thesei), şi nu născuţi din fiinţa Lui. Aceasta Îl face să creeze pe oameni tot ca persoane. Căci numai persoana poate fi tată, fie şi prin adopţiune, şi numai alte persoane pot fi fii, fie şi prin adopţiune. Numai un Dumnezeu Persoană poate fi astfel un Dumnezeu al iubirii şi poate crea existenţe pe care să le iubească ca pe nişte fii, vrând prin aceasta să-i ţină în eternitate. Dumnezeu poate da din puterea Sa nu numai celor născuţi din fiinţa Sa, ci şi celor creaţi. Căci chiar prin această creare le dă putere de existenţă. Şi puterea pe care le-o dă poate să-i ridice chiar într-o relaţie filială. Numai această concepţie dă un sens existenţei. Dacă lumea e emanată din Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu e o esenţă supusă unor legi; pe de altă parte, aceasta ar face ca şi esenţa din care sunt toate să fie supusă la tot felul de căderi, dintre care cea mai mare este moartea tuturor fiinţelor conştiente emanate din ea şi născute rând pe rând. Într-o astfel de concepţie, iubirea, care face o persoană să dea o valoare nesfârşită altei persoane, rămâne inexplicabilă. Această concepţie ne-ar determina să socotim iubirea o mare amăgire. Numai un Dumnezeu personal e un Dumnezeu atotputernic şi numai El poate da şi existenţei create o fericire şi o valoare veşnice. El dă şi lumii, care e atât de mică, o valoare nelimitată şi aduce în ea o bucurie nesfârşită.

182 Am căzut în „chipul pământesc” când n-am mai păstrat comuniunea cu Dumnezeu cel nemuritor. Atunci ne-am supus şi coruperii, şi morţii. Căci creatura rămasă de sine nu poate dura. Dar când în ea se întipăreşte chipul nemuritor al lui Dumnezeu, prin comunicarea cu El, e ridicată la asemănarea cu El şi putem dura veşnic prin puterea Lui. Starea aceasta ne-o comunică Dumnezeu prin Duhul Lui. Duhul dumnezeiesc poate face incoruptibil, nemuritor trupul material, supus prin sine coruperii. Dacă spiritul uman nu există în materia trupului, acesta nu poate fi organizat şi nu poate dura şi funcţiona ca mediu al spiritului nici măcar pe pământ. E o taină că materia, coruptibilă prin sine, poate deveni trup organizat şi mediu prin care iradiază spiritul şi se pot săvârşi prin el fapte gândite şi voite de spirit. Aceasta arată şi posibilitatea materiei, devenite prin sufletul omenesc trup, de-a fi mediu prin care se arată şi se pot săvârşi faptele dumnezeieşti, ba Se poate arăta chiar Dumnezeu cel întrupat, cum se arată persoana omenească prin trup. Aşa poate trăi şi se poate arăta ca fiu al lui Dumnezeu omul unit cu Hristos. Dar tot ce se întâmplă cu materia prin spirit (trupul - mediu al vieţii spirituale) şi fără spirit (coruperea şi moartea) arată pe de altă parte că materia prin ea însăşi nu poate deveni mediu spiritual şi nemuritor.

183 Noi devenim fii ai lui Dumnezeu prin voinţa lui Dumnezeu, căreia I ne deschidem prin voia noastră. Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut are această calitate prin naştere din fiinţa Tatălui. Aici se afirmă din nou caracterul de Persoană al Tatălui, şi al nostru. Dar Tatăl nu S-ar putea face şi Tatăl nostru dacă n-ar avea un Fiu născut din fiinţa Lui, dacă n-ar avea prin fire simţirea şi puterea de-a fi Tată şi dacă Fiul n-ar avea în această calitate a Lui puterea de-a ne transmite şi nouă iubirea Sa de Fiu faţă de Tatăl, prin voinţa Lui iubitoare. Iubirea ţine de fiinţa dumnezeiască, dar se poate îndrepta şi spre existenţele pe care le creează.

184 Noi nu suntem prin fire fii ai lui Dumnezeu, cum este El, ci prin har şi imitare. Deci, chiar în calitatea noastră de fii suntem altfel decât este Fiul lui Dumnezeu: suntem fii prin voinţa lui Dumnezeu şi prin imitare, iar El este prin fire. Pe de o parte, prin cele pe care le are Fiul dobândim bunătăţile Lui mai presus de cele ale firii noastre, adică pe ale firii Lui, pe de alta, rămânem prin fire opuşi Lui, sau alţii decât El. Cele ale firii Lui le avem prin voinţa lui Dumnezeu, nu prin firea noastră, ca El.

(Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR, 2000, pag. 106-108)

[doctor_faustus]

"„Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (In 1, 13)

Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în Hristos s-au dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi, fiind împodobiţi ca într-un veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea mai presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului, ci mai degrabă, născuţi ai lui Dumnezeu prin har.185 Observă cât de bine a precizat aceasta fericitul Evanghelist prin cuvintele lui. Căci, voind să spună că cei ce au crezut s-au născut din Dumnezeu, ca nu cumva să socotească cineva că ei sunt cu adevărat prin fire din fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl şi au o asemănare identică cu Unul-Născut, sau, pentru ca nu cumva, înţelegând greşit cuvântul: „din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps. 109, 3), să fie coborât şi Fiul la firea făpturilor, spune că ne-am născut din Dumnezeu, adăugând precizarea necesară nouă. Căci, numai după ce a spus că li s-a dat lor putere de către Fiul Cel prin fire spre a se face fii ai lui Dumnezeu, adaugă în mod neprimejdios: „Din Dumnezeu s-au născut,” aceasta ca să arate mărimea harului dat lor186 şi să ridice la familiaritate naturală (cu Sine) ceea ce este străin de Dumnezeu-Tatăl şi să urce starea lor la nobleţea Domnului, pentru iubirea fierbinte faţă de ei.187

Dar va spune cineva: Ce este în aceasta mai mult? Sau ce au cei ce cred în Hristos deosebit de Israel, o dată ce şi despre acesta se spune că s-a născut din Dumnezeu, potrivit cu ceea ce s-a zis: „Fii am născut şi am înălţat, iar ei m-au nesocotit” (Is. l, 21). Faţă de acestea, socotesc că trebuie spus: întâi, că Legea, având umbra bunătăţilor viitoare, nu e însăşi puterea dumnezeiască, nici nu s-a dat celor din Israel să o aibă pe aceasta cu adevărat, ci ca tip al celor viitoare, înscris în ei. Acestea aveau să se dea numai la vremea „îndreptării”, când aveau să se arate, după cum s-a scris, cei ce vor numi în mod mai cuvenit şi mai adevărat pe Dumnezeu Tată, prin sălăşluirea în ei a Duhului Unuia Născutului. Căci cei dinainte aveau „duhul robiei spre temere, iar aceştia duhul înfierii, spre libertate, întru care strigăm: „Avva, Părinte” (Rom. 8 15).188 Deci poporul care va urca prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială, era în Lege ca în umbră, precum şi tăierea împrejur în Duh o înţelegem prefigurată în cea a acelora în trup. Şi, pe scurt vorbind, toate ale noastre erau prefigurate în tipurile acelora.

Pe lângă cele spuse, mai spunem şi aceea că Israel a fost chemat la adopţiunea filială prin mijlocitorul Moise. De aceea s-au şi botezat, cum zice Pavel, în nor şi în mare; şi au fost trecuţi de la închinarea la idoli la Legea robiei, fiindu-le aceasta slujită în litera poruncii prin îngeri. Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.189"

(Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR, 2000, pag. 108-110)

185 Oamenii sunt născuţi prin fire din trupuri animate de sufletul creat. Dar prin credinţă se nasc din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui, ca Fiul Cel Unul-Născut, ci din harul Lui. Căci harul îi ridică la o stare unită cu a Fiului născut din fiinţa Tatălui, bucurându-se de bunătăţile Lui. Chiar trupul lor devine mediu al trăirii şi comunicării bunătăţilor dumnezeieşti. Chiar în trup trăiesc calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Trupul material e umplut cu un mare dar.

186 Ca să nu se creadă că şi cei ce cred sunt născuţi din Dumnezeu ca şi Fiul Cel Unul-Născut, Evanghelistul precizează că această naştere le-a venit prin Fiul cel întrupat, deci nu sunt născuţi, ca şi El, din veci din Tatăl.

187 Nu direct din Tatăl vine naşterea din Dumnezeu a oamenilor, ci prin Fiul, prin iubirea fierbinte a lor faţă de El, deci prin alipirea la El. Se accentuează rolul mijlocitor al Fiului în această naştere a oamenilor din Dumnezeu, ca să se arate că ei nu sunt în aceeaşi treaptă cu El, deşi se nasc din Tatăl. Numai pentru că se alipesc de Fiul, sunt puşi şi ei în relaţia de fii ai Tatălui, împărtăşindu-se de ceea ce are din Tatăl Fiul Unul-Născut, în această calitate.

188 Aici se explică limpede pentru ce Duhul Sfânt nu purcede şi de la Fiul. El este în Fiul Duh de Fiu, deci primit de la Tatăl ca Fiu. Acest Duh de Fiu avându-L Hristos şi ca om, prin unitatea Sa de Persoană, îl dă şi tuturor celor ce se unesc cu El, producând şi în ei simţirea de fii ai Tatălui. Cei din Vechiul Testament erau cei ce aveau să fie pregătiţi pentru a primi pe Hristos ca Fiul Tatălui şi Duhul Lui de Fiu, Duh care avea să-i umple de bucuria iubirii filiale. Dar ei aveau încă sentimentul de robi faţă de Tatăl. Iar ei, neprimind pe Hristos, n-au primit nici Duhul Fiului, duhul înfierii. Oamenii care cred în Hristos sunt încadraţi în relaţia Fiului plin de Duhul de Fiu cu Tatăl. Creaţia, cu voia ei, nu rămâne în afara relaţiei afectuoase dintre Persoanele treimice. Numai cei ce nu voiesc rămân în afara acestei relaţii afectuoase, dar nu în afara puterii lui Dumnezeu cel în Treime.

189 Cei din Vechiul Testament au fost adoptaţi într-o umbră a filiaţiei de către Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu nu Se făcuse Frate al nostru prin asumarea firii noastre umane, deci nici nu comunica Duhul Său de Fiu, cum o face, după întrupare, celor ce se unesc cu El prin credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu. Poporul din Legea Veche era şi el într-o legătură cu Dumnezeu cel personal, prin credinţa în El, spre deosebire de popoarele păgâne sau panteiste, care identificau pe Dumnezeu cu forţele naturii. Dar Dumnezeu nu venise în Vechiul Testament la oameni prin Fiul Său, ca să-i facă şi pe ei fii în mod real. Ei percepeau pe Dumnezeu ca existenţă personală, deosebită în fiinţă prin faptele mai presus de fire pe care le săvârşea în favoarea lor. Prin ele se botezau şi ei în Dumnezeu, sau în puterea Lui. Dar El rămânea încă departe şi mai mult un Stăpân, iar ei, mai mult nişte slugi care împlineau poruncile Lui. Prin tot ce făcea pentru ei mai presus de fire îi pregătea pentru venirea Lui deplină la ei, prin Fiul Său întrupat Căci în credinţa lor în Dumnezeu ca Persoană era implicată credinţa că El are o iubire faţă de un Fiu. Prin Fiul sau Cuvântul Lui, ca Cel prin Care s-au creat şi se susţin toate, se săvârşeau faptele minunate în Vechiul Testament şi El Se vestea pe Sine prin Prooroci că va veni ca om între ei, pentru a-i face fii ai Tatălui. Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.

[doctor_faustus]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Desigur că şi farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu. Credeam că dl Erethorn a insistat suficient asupra acestui subiect. Este foarte simplu, avem aşa:
-majora: Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu
-minora: Farmazonii sunt oameni
-concluzia: Farmazonii sunt fii ai lui Dumnezeu.

Deci, evreii, budiştii, raelienii, ateii, homosexualii, şuţii, curvele, beţivii etc sunt, cu toţii, copii ai lui Dumnezeu, acest lucru provenind din natura lor umană, pe care o împart cu creştinii. Că unii au ales să trăiască în stare de despărţire faţă de Tatăl lor şi al nostru, este foarte adevărat şi tot ce putem face este să ne rugăm ca să se întoarcă acasă şi să le arătăm, în special când există un orizont de aşteptare, ce doreşte Tatăl nostru de la fraţii noştri plecaţi.

Ca mişcare, franc-masoneria a fost aspru condamnată de Biserică. Cei care se integrează acestei mişcări, ca şi cei care o ajută, ori o sprijină în orice fel, se află în stare de excomnicare automată, adică în stare de despărţire de Biserica lui Cristos, neputând avea acces la Sfintele Taine, decât spre mai marea lor osândă. Toate acestea sunt lămurite în detaliu în Constituţia Apostolică "In Eminenti":
http://www.papalencyclicals.net/Clem12/c15inemengl.htm

Prin urmare, lucrurile nu stau aşa cum aţi încercat să le prezentaţi, ci, din punctul de vedere al creştinismului, care este Revelaţie Dumnezeiască, lucrurile stau aşa:

- majora: Dintre oameni sunt fii ai lui Dumnezeu cei care sunt născuţi de la Dumnezeu prin har, cei care au crezut şi cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi în toată mărturia Evangheliei, care cred în Lumina care este Iisus Hristos şi urmează Luminii, care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, îndrumaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu şi care trăiesc după voia Dumnezeului revelat.

- minora: "Farmazonii" recunosc o altă Lumină ca lumină a lor şi un alt dumnezeu, care este Marele Arhitect al Universului, care nu este Sfânta Treime, care nu trăiesc după Duhul lui Dumnezeu. (ei sunt călcători ai primei porunci a decalogului, printre altele, ţinând cont totuşi că pământul Egiptului şi casa robiei din care ne-a eliberat Iisus Hristos este robia păcatului şi a morţii, ei închinându-se unui alt dumnezeu care nu este Dumnezeul descoperit în Revelaţia Dumnezeiască)

- concluzia: "Farmazonii" nu sunt fii ai lui Dumnezeu.

"Cabala, filozofia religioasă a poporului iudaic, formează şi esenta filozofiei progresiste francmasonice." (Sursa: http://www.mlnr.ro/test-2) Spre deosebire, esenţa "filozofiei" Bisericii lui Hristos este evanghelia, sfânta scriptură, sfânta tradiţie a Bisericii. În afara de Francmasonerie, mai sunt şi alte ordine, mai ales religioase, care îşi au originea în Cabala. (sursa: http://www.mlnr.ro/test-2)

Până la urmă nu am înţeles precis pe cine apăraţi, pe vreun papă mincinos, pe "farmazoni" sau pe ambii, însă în orice situaţie aţi fi trebuie să recunoaştem că apăraţi o poziţie ne-creştină, ca să nu spun mai direct anti-creştină !!!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de doctor_faustus

- majora: Dintre oameni sunt fii ai lui Dumnezeu cei care sunt născuţi de la Dumnezeu prin har, cei care au crezut şi cred în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi în toată mărturia Evangheliei, care cred în Lumina care este Iisus Hristos şi urmează Luminii, care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, îndrumaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu şi care trăiesc după voia Dumnezeului revelat.

Naşterea prin har este Botezul. Prin urmare, trebuie să admiteţi că cel puţin toţi cei botezaţi, imediat după botezul lor devin fraţi ai noştri şi fii (fiice) după har ai lui Dumnezeu. De acord ?

Mai departe: este statului de "fiu" ceva care se poate pierde ? Conform definiţiei dv, este suficient ca cineva să facă un păcat de moarte, ca să nu mai fie fiu al lui Dumnezeu. Pe urmă, dacă se spovedeşte, el dobândeşte din nou starea de har, prin urmare redevine fiu al lui Dumnezeu. De câte ori se întâmplă asta ? De câte ori comite un păcat de moarte, decade şi din statutul de fiu al lui Dumnezeu, iar de câte ori face o spovadă bună redobândeşte acest statut. Deci, Dumnezeu ne înfiază prima dată la Botez, pe urmă ne desfiază de câte ori greşim. Asta vreţi să spuneţi, de fapt ? Şi dv, vă socotiţi în acest moment fiu al lui Dumnezeu sau nu ? Aţi fost duminică la Sf Liturghie ? Aţi mâncat azi de post ? Dacă nu, tocmai aţi comis păcate de moarte, pentru care e nevoie de spovadă. Săptămâna asta, deci, nu mai sunteţi fiu al lui Dumnezeu. Poate săptămâna viitoare, da.
Şi încă o întrebare: la dv în bloc, trăieşte vreun fiu al lui Dumnezeu ? Dar dintre cei cu care vă întâlniţi la biserică şi cărora le spuneţi, poate, "fraţi", este cineva care e fiu al lui Dumnezeu ? Punându-vă aceste întrebări, aplic criteriile dv, nu fac nimic altceva.

Nu aceasta este concepţia mea. Eu consider că toţi cei botezaţi, catolici sau acataolici, sunt fii ai lui Dumnezeu. Chiar şi cei nebotezaţi, dacă nu s-au botezat din ignoranţă, sunt într-un anumit fel încorporaţi acestei frăţietăţi care este omenirea. Eu nu cred că acest statut se poate pierde, după cum fiul meu rămâne fiul meu orice ar face. Chiar dacă nu îmi ascultă poruncile, chiar dacă pleacă de acasă trântind uşa, chiar dacă se beţivăneşte, curveşte, fură ori nu mă vizitează duminica, bineştiind că este zi în care tatăl lui a pus masa şi aşteaptă să fie vizitat, el rămâne fiul meu. Este o marcă de neşters (indelebilă). Desigur, mare va fi bucuria mea dacă se va întoarce cât încă e în viaţă: abia atunci voi împărţi cu el casa mea.

[doctor_faustus]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Naşterea prin har este Botezul. Prin urmare, trebuie să admiteţi că cel puţin toţi cei botezaţi, imediat după botezul lor devin fraţi ai noştri şi fii (fiice) după har ai lui Dumnezeu. De acord ?

Nu aceasta este concepţia mea. Eu consider că toţi cei botezaţi, catolici sau acataolici, sunt fii ai lui Dumnezeu. Chiar şi cei nebotezaţi, dacă nu s-au botezat din ignoranţă, sunt într-un anumit fel încorporaţi acestei frăţietăţi care este omenirea. Eu nu cred că acest statut se poate pierde, după cum fiul meu rămâne fiul meu orice ar face. Chiar dacă nu îmi ascultă poruncile, chiar dacă pleacă de acasă trântind uşa, chiar dacă se beţivăneşte, curveşte, fură ori nu mă vizitează duminica, bineştiind că este zi în care tatăl lui a pus masa şi aşteaptă să fie vizitat, el rămâne fiul meu. Este o marcă de neşters (indelebilă). Desigur, mare va fi bucuria mea dacă se va întoarce cât încă e în viaţă: abia atunci voi împărţi cu el casa mea.

Sincer, îmi pare rău dar nu convinge aşa-zisul dumneavoastră creştinism. Oameni buni pot să fie mulţi şi de alte religii, şi sunt, însă creştinii nu fac parte din aşa-zisa frăţie sau familie care ar fi omenirea pentru că creştinii cei adevăraţi trăiesc după alt Duh şi după alte porunci şi principii spre deosebire de ceilalţi care nu trăiesc în Hristos. Şi nu vor fi fii ai lui Dumnezeu şi nici măcar nu vor putea să fie în afara credinţei în Iisus Hristos, în evanghelia şi Biserica Lui, în afara înfierii prin Iisus Hristos, şi celelalte.

"Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii, pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii - fiind slabă prin trup - a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh. Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi. Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim. (Romani 8:1-14)

Mai departe: este statului de "fiu" ceva care se poate pierde ? Conform definiţiei dv, este suficient ca cineva să facă un păcat de moarte, ca să nu mai fie fiu al lui Dumnezeu. Pe urmă, dacă se spovedeşte, el dobândeşte din nou starea de har, prin urmare redevine fiu al lui Dumnezeu. De câte ori se întâmplă asta ? De câte ori comite un păcat de moarte, decade şi din statutul de fiu al lui Dumnezeu, iar de câte ori face o spovadă bună redobândeşte acest statut. Deci, Dumnezeu ne înfiază prima dată la Botez, pe urmă ne desfiază de câte ori greşim. Asta vreţi să spuneţi, de fapt ? Şi dv, vă socotiţi în acest moment fiu al lui Dumnezeu sau nu ? Aţi fost duminică la Sf Liturghie ? Aţi mâncat azi de post ? Dacă nu, tocmai aţi comis păcate de moarte, pentru care e nevoie de spovadă. Săptămâna asta, deci, nu mai sunteţi fiu al lui Dumnezeu. Poate săptămâna viitoare, da.
Şi încă o întrebare: la dv în bloc, trăieşte vreun fiu al lui Dumnezeu ? Dar dintre cei cu care vă întâlniţi la biserică şi cărora le spuneţi, poate, "fraţi", este cineva care e fiu al lui Dumnezeu ? Punându-vă aceste întrebări, aplic criteriile dv, nu fac nimic altceva.

Da, unii sunt fii ai lui Dumnezeu, unii nu, însă trebuie să recunosc că fii ai lui Dumnezeu sunt mai puţini decât ceilalţi. Iar eu sunt fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă am mai şi căzut din nerăbdare sau necunoaştere sau neiubire în păcate; în viaţa de credinţă în Hristos mai greu este până ajungi să stai bine şi tare în credinţă, până reuşeşti prin mila şi harul lui Dumnezeu să câştigi un temei puternic, adevărat. Filiaţia nu se pierde aşa cu una, cu două, filiaţia se pierde prin păcate de moarte, îar a lipsi o duminică de la sfânta liturghie ori a mânca puţină brânză într-o zi de miercuri nu sunt păcate de moarte. Prin spovedanie şi pocăinţă adevărată starea de comuniune şi de relaţie autentică cu Dumnezeu se poate relua prin mila şi harul lui Dumnezeu.

[doctor_faustus]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Naşterea prin har este Botezul. Prin urmare, trebuie să admiteţi că cel puţin toţi cei botezaţi, imediat după botezul lor devin fraţi ai noştri şi fii (fiice) după har ai lui Dumnezeu. De acord ?

Mai departe: este statului de "fiu" ceva care se poate pierde ? Conform definiţiei dv, este suficient ca cineva să facă un păcat de moarte, ca să nu mai fie fiu al lui Dumnezeu. Pe urmă, dacă se spovedeşte, el dobândeşte din nou starea de har, prin urmare redevine fiu al lui Dumnezeu. De câte ori se întâmplă asta ? De câte ori comite un păcat de moarte, decade şi din statutul de fiu al lui Dumnezeu, iar de câte ori face o spovadă bună redobândeşte acest statut. Deci, Dumnezeu ne înfiază prima dată la Botez, pe urmă ne desfiază de câte ori greşim. Asta vreţi să spuneţi, de fapt ? Şi dv, vă socotiţi în acest moment fiu al lui Dumnezeu sau nu ? Aţi fost duminică la Sf Liturghie ? Aţi mâncat azi de post ? Dacă nu, tocmai aţi comis păcate de moarte, pentru care e nevoie de spovadă. Săptămâna asta, deci, nu mai sunteţi fiu al lui Dumnezeu. Poate săptămâna viitoare, da.
Şi încă o întrebare: la dv în bloc, trăieşte vreun fiu al lui Dumnezeu ? Dar dintre cei cu care vă întâlniţi la biserică şi cărora le spuneţi, poate, "fraţi", este cineva care e fiu al lui Dumnezeu ? Punându-vă aceste întrebări, aplic criteriile dv, nu fac nimic altceva.

Nu aceasta este concepţia mea. Eu consider că toţi cei botezaţi, catolici sau acataolici, sunt fii ai lui Dumnezeu. Chiar şi cei nebotezaţi, dacă nu s-au botezat din ignoranţă, sunt într-un anumit fel încorporaţi acestei frăţietăţi care este omenirea. Eu nu cred că acest statut se poate pierde, după cum fiul meu rămâne fiul meu orice ar face. Chiar dacă nu îmi ascultă poruncile, chiar dacă pleacă de acasă trântind uşa, chiar dacă se beţivăneşte, curveşte, fură ori nu mă vizitează duminica, bineştiind că este zi în care tatăl lui a pus masa şi aşteaptă să fie vizitat, el rămâne fiul meu. Este o marcă de neşters (indelebilă). Desigur, mare va fi bucuria mea dacă se va întoarce cât încă e în viaţă: abia atunci voi împărţi cu el casa mea.

În ceea ce priveşte pe "farmazoni" am adus destule argumente, şi ar mai fi multe de spus, pentru că "farmazoneria" nu este compusă din oameni lipsiţi de inteligenţă şi viclenie, ba la aceste capitole sunt chiar premianţi unii dintre ei. Pe site-ul MLNR este specificat foarte clar că esenţa filozofiei progresiste francmasonice este cabala, filozofia religioasă a poporului iudaic, şi mai mult că francmasoneria, ca şi alte ordine religioase, îşi are originea în Cabala. Ori Cabala nu este Evanghelia lui Hristos. De aici se pot trage multe concluzii.

Pe de altă parte, eu nu vroiam neapărat să vorbesc despre alte categorii, ci vroiam doar să argumentez pe baza scripturii şi a tradiţiei sfinţilor părinţi falsitatea afirmaţiei că şi farmazonii ar fi fii ai lui Dumnezeu. Iar rezultatul evident al investigaţiei este că argumentele aduse de mine aici din evanghelie şi din Chiril al Alexandriei confirmă că afirmaţia respectivă este una care nu are adevăr.

Chiar şi presupunând că ar fi farmazoni anumiţi creştini, în primul rând că un creştin adevărat nu are ce să caute în gruparea aceea, iar în al doilea rând după cum ştim în viaţă nu se poate sluji la doi domni. Ori slujeşti Dumnezeului revelat în sfânta scriptură şi sfânta tradiţie a Bisericii lui Hristos, ori slujeşti lui MAAU, dar la amândoi nu se poate, iar identitate între ei nu există.

Parintele Adrian Fageteanu
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...eaza-greseste/

Ieromonah Amfilohie Branza - Globalizare Masonerie
http://www.google.com/search?q=+%22I...rce=vgc&num=10

arhimandritul Ioanichie Balan
http://saccsiv.wordpress.com/2009/01...2%80%93-video/[/quote]

Recomand celor care vor să înţeleagă mai multe să citească cartea "Zeul toleranţei şi descreştinarea creştinismului" apărută la editura Christiana.

[adiandrea6]

Daca imi permiteti si mie o opinie despre Fii lui Dumnezeu, ca mi se pare ca voi cam complicati niste lucruri care sunt destul de simple la originea lor.
Avem in Biblie parabola fiului risipitor pe care o stiti foarte bine. In parabola este vorba despre un TATA(Dumnezeu), doi FII (cel ascultator si cel risipitor, adica noi crestinii) si niste SLUGI (toti cei care nu sunt crestini, si o sa explic mai incolo). Fiul risipitor pleaca DE LA CASA TATALUI CU JUMATATE DIN MOSTENIRE, o cheltuie toata in risipa si desfrau, si ajungand infometat pe drumuri, isi da seama ca la casa tatalui Sau SI SLUGILE o duceau mai bine decat el acum. Asa ca se intoarce convins ca a pacatuit atat de mult in fata Tatalui Sau incat nu mai este vrednic de a fi fiul Lui, ci dorea sa fie primit macar in randul slugilor. Insa Tatal nu a gandit ca si fiul, dimpotriva, i-a redat haina cuvenita unui Fiu si a taiat vitelul cel bun pentru el. Cu alte cuvinte, Fiul ramane mereu Fiu (si aici are dreptate Mihnea) dar in curtea Tatalui nu sunt doar Fii ci si slugile, insa slugile nu au dreptul la mostenirea Tatalui, ci la aceasta au dreptul doar Fii. Cand Fiul a plecat de acasa, pe "omul" de la care si-a luat mostenirea il recunostea ca pe Tatal lui, cu alte cuvinte, inainte de a fi un om ratacitor, a fost fiu, a fost cineva care il recunostea pe "omul" din parabola, ca si Tatal Sau. Nu acelasi lucru se poate spune despre slugi, care, nerecunoscandu-L pe acel "om" ca si Tata, ci ca Stapan, nu aveau dreptul la mostenire. Ca sa devina si ei fii cu drept de mostenire, trebuie infiati ca si fii, si avand in vedere ca Tatal din parabola nu este un om ci este insusi Dumnezeu Tatal, infierea noastra ca fii si ridicarea din postura de slugi, se face prin Botez la cei care cred in Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu (deci aici are dreptate Doctor_Faustus). Insa de indata ce calitatea de Fii ne este acordata, nu o mai pierdem, ci daca devenim ratacitori, vom fi niste fii ratacitori, nu vom fi niste slugi ratacitoare. Iar pentru reintoarcerea la Tatal, ati vazut ce trebuie facut: parere de rau, dorinta de indreptare, si Tatal ne va iesi in cale sa ne imbratiseze, sa ne dea din nou haina alba de Fii (haina pe care am manjit-o cu noroiul din grajdul porcilor, adica a pacatelor), si sa ne puna la masa cu El pentru a ne da bucatele cele mai alese pe care le are. Pentru aceasta Botezul ramane valabil pe viata, calitatea de Fiu nu se mai poate lua inapoi, chiar daca ne dovedim ratacitori. Suntem mereu fii, mai mult sau mai putin ratacitori, dar mereu fii. Nu insa la fel se intampla cu cei care nu L-au cunoscut niciodata pe Tatal, ei nu pot fi fii daca nu isi cunosc Tatal, ci raman in stare de slugi. Iar Tatal isi iubeste si slugile, si lor le face bine, insa slugile nu au parte de mostenire impreuna cu Tatal, asa cum au fii, ca atare doar fiii sunt frati intre ei, in timp ce ceilalti raman slugi pentru ca nu vor (inca) sau pur si simplu nu stiu ca pot fi infiati ca fii. Asta nu inseamna ca sunt neaparat oameni rai, pentru ca exista si slugi bune si credincioase, si dupa cum bine observati, slugi ale aceluiasi Tata/Dumnezeu pe care il recunosc de stapan!