Crucea si metaniile nu sunt obecte magice,pe care sa le purtam ca sa avem noroc .Ne sunt de ajutor in incercarea noastra de a ne apropia de Dumnezeu.

Pe drumul catreHristos ,ne calauzesc,cartile sfinte,slujbele bisericesti,dar in primul rind oamenii care fac voia Lui si ne pot fii exemple.Avem drept ajutor icoanele,,FERESTRE PRIN CARE DUMNEZEU ISI INDREAPTA ATENTIA CATRE NOI'',crucea ,metaniile ,insa ,nu trebuie sa le privim ca pe niste obicte magice,talismane care sa atraga asupra noastra norocul.Crucea este semnul jertfei lui Hristos,,ATUNCI CAND O PORTI LA GAT,SAU INGENUCHEZI IN FATA EI,TE GANDESTI LA RASTIGNIREA LUI HRISTOS,SI ASA REUSESTI SA-TI PORTI DURERILE,NEPUTINTELE SA TRCI MAI USOR PESTE NECAZ,,

Metaniile nu sunt nici podoabe bratari pe care sa le purtam in scop estetic ci ajutor in rugaciune.Aceste obiecte de cult au aparut in vechime la inceputul vietii monahale,cand pustnicii din desertul Saharei se rugau cu ajutorul lor.Pe atunci erau confectioanate din boabe de fasole sau bile de lemn gaurite si insirate pe ata.La fiecare bob depanat,calugarul spunea o rugaciune foarte scurta,de obicei un verset din Psalmi,,ROSTIT CU MAXIMA PUTERE SI ADUNARE SUFLETEASCA .Ei numeau aceasta,,RUGACIUNEA SULITA,,spusa la vreme de ispita,cand nu ai timp sa faci rugaciuni lungi In sec X  a aparut miscarea spirituala  numita ishasmul care a readus in atentia  monahilor metanierul care recomanda  rugaciuni scurte,,DOAMNE IISUSE HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU MILUIESTE-MA PE MINE PACATOSUL/PACATOASA,,insotia de  depanarea uni bob de metanie

Daca iubesti ,viata si viata te va iubi pe tine.Traieste-ti viata ca si cum fiecare fapta a ta ar deveni lege universala

• Viata este o curgere, este un fluviu, este o miscare continua. Dar oamenii au impresia ca ei insisi reprezinta ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este incremenita; viata este o continua schimbare. Cu cat exista mai multa schimbare, cu atat viata este mai abundenta. Iar o viata abundenta aduce cu sine ectraordinare schimbari, clipa de clipa. –

Fiecare zi pare prea scurta pentru toate gandurile pe care le gandesc, pentru toate plimbarile pe care vreau sa le fac, pentru toate cartile pe care vreau sa le citesc si pentru toti prietenii pe care vreau sa ii vadDespre viata nu se poate scrie decat cu un toc inmuiat in lacrimiViata este unoeri foarte zgarcita: trec zile, saptamani, luni si ani fara sa simti nimic nou. Totusi, odata ce se deschide o usa, o adevarata avalansa patrunde prin spatiul deschis. Acum nu ai nimic, iar in clipa urmatoare ai mai mult decat poti acceptaNu rupe firul unei prietenii, caci, chiar daca il legi din nou, nodul ramaneNimeni nu poate trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumiiNu cunoastem decat ceea ce imblanzim. Iar oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri gata facute de la negustori. Si cum nu exista negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.Virtutea este fundamentul amicitiei; pentru a o pastra nu este nevoie decat de caritatea reciproca. Aceasta este simpla si nu are nevoie de farduri, nu cere nimic din cele exterioare. Si daca ea gaseste multe avantaje fara a le cauta (caci cine ar putea enumera foloasele si farmecele prieteniei?), caritatea n-are nevoie de stimuli exteriori, este multumita de ea insasi, ea este pentru sine un pinten si o recompensaDacă aş putea prinde un curcubeu / aş face-o doar pentru tine. /  / Şi împărtăşesc cu voi frumusetea sa / Pe zi te simti albastru. // , /  Dacă aş putea construi un munte, / Ai putea numi propriul dvs. foarte. / / Un loc pentru a găsi liniste / A loc să fie singur. // in /  / / Dacă aş putea să necazurile tale, / am să-i arunci în mare, / Dar toate aceste lucruri eu sunt găsirea / Sunt imposibil pentru mine. // / /Nu pot construi un munte / Sau a prinde un curcubeu echitabil / Dar permiteţi-mi să fie ceea ce ştiu cel mai bine / Un prieten care e mereu acolo.  Fiecare artist goluri pensula în propriul său suflet, şi vopsele proprii naturii sale în imaginile sale. ~ Creativitatea este vă permite să facă greşeli. . Arta este sa stie care dintre ele să le păstraţi Scopul de fiecare artist este acela de a aresta mişcare, care este viaţa, prin mijloace artificiale şi ţineţi-o fix, astfel încât o sută de ani mai târziu, atunci când un străin se uită la ea, se misca din nou, deoarece este viaţaPictura este poezie care este văzut, mai degrabă decât simţit, şi poezia este pictura care se resimte, mai degrabă decât văzut. ~ Ştim cu toţii că arta nu este adevărul.. Arta este o minciuna care ne face să înţelegem adevărul, cel puţin adevărul care ne este dat să înţelegem.

In seara aceasta venind catre casa de la serviciu, si dorind a scrie ,dar nu ma puteam decide  ce anume,despre ce,,am stat pret de o clipa pe banca,,si am vazut ceva ce m-a impresionat profund,,drama suferintei umane,,Am asistat la neputinta omului de a se exprima ,de a se face inteles decatre cei din jur.Nimic nu este mai dureros,decat faptul ca tu ca om ,ca individ,costient fiind ,nu te poti exprima verbal ,esti izolat de ceilalti,pentru ca in urma unor evenimente nefaste dintrun om normal ce depindea de el insusi a devenit un om dependent de cineva,fara de care nu poate trai.,ajungand pina la stari de suicid

Un alt aspect ce -l doresc a-l evidentia ca drama umana ,este ,,SARACIA,, lipsa unui loc de munca ,a banilor,gandul ,,Doamne oare ce sa le pun eu copiilor pe masa!

impinge omul la a face nelegiuiri,furt talhari,si altele.Lipsa medicamentelor pe care nu le mai gasesti  sau le luai pe retete compensate,si iti mai ramanea ceva bani.

.Este un subiect amplu de dezbatut,sanatate invatamant,social economic .

Daca nu ai suficienti bani in spital nici nu se uita la tine,ba mai mult trebuie sa iti platesti medicatia,

De esti la tara iar scoala se afla la10km de casa copilul face kilometri astia zinic.

Numai vorbesc de cei care traiesc din ajutor social si alocatiile copiilor

Greu este

Am creeat acest blog pentru a exprima in scris ideei ,ganduri ,cuvinte ,ce le scriu din suflet pentru suflet.Cu nimic nu se poate compara recunostinta unei persoane aflata la o rascruce de rastriste .Este si ma greu atunci cand cineva iti spune,femeie nu ai ce sa faci resemneaza-te.Cum se poate resemna cand un medic ii spune fara niciun sentiment de regret,,femeie copilul tau nu se mai face bine,,este o leguma,si asa va fii tot restul vietii,Cu nimic nu se compara durerea ce o citesti pe chipul acelei femei  ai carei ochi inoata in lacrimi .decat o alinare poate, vorbindu-i despre Dumnezeu,si despre Sfantul Nectarie.Cu lacrimi in ochi mi-a povestit patania cu medicul.M-a impresionat revolta ei,dezamagirea si deznadejdeea  ei.I-am vorbit despre Dumnezeu,despre faptul ca Dumnezeu ,nu da omului mai mult decat poate duce.ca fiecare avem o cruce de dus,unii mai usoara altii mai grea.Ma intrebat de ce tocmai ea.I-am raspuns capul sus mamico.caci Dumnezeu te iubeste,si chiar daca nu iti dai seama El e cu tine mereu.I-am vorbit de Sfantul Nectarie,.Copilul tau va fii mereu ocrotit si si aparat,caci poarta numele Sfantului

I-am vorbit acestei femei cred ca pret de 45 de minute .Am simtit ,ca s-a mai linistit.Indreptandu-ma spre casa imi suna telefonul .Era mamica micutului Nectarie.Mi-a spus ca dupa 3 zile in care nu a mancat nimic ,micutul a papat  putina supa.M-am bucurat,nu pentru ca as fi facut nu stiu ce fapta buna ,ci pentru faptul ca pentru prima data ,am simtit-o la telefon .zambind.

I-am spus ca si acum cand noi vorbim ,undeva in lumea asta se intampla o minune.Sa avem credinta ,si rabdare.Rugaciunea se face cu rabdare.Si sa nu uite ,ca Bunul Dumnezeu e cu ea mereu

Si acum ma suna ,si imi vb despre micut,si despre faptul ca vorbindu-i despre Dumnezeu.,a devenit mai puternica ,mai stapana pe ea,si stie ca Dumnezeu e cu ea la tot  pasul

 Sunt ganduri scrise din suflet pentru suflet

 3. Cumpătarea

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

<!-- BEGIN trafic.ro code v2.0 -->t_rid="paginiortodoxetripodcom";

    Grija pentru mântuire şi Împărăţia Cerurilor

veşnice pentru tot ajutorul şi călăuzirea, să ne dăm tot interesul şi să-L slujim cu scumpătate în ascultare de toate poruncile Sale, pentru a fi oricând gata să întâlnim pe Domnul Isus Hristos (Luca cap.12:15; Ioan cap.6:27).

Rugaciunea lui Iisus, inaltata in Gradina Ghetsemani

...cunoscuta ca rugaciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli si pentru toti credinciosii (Sfanta Evanghelie dupa Ioan, capitolul 17)

1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicand ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a venit ceasul! Preaslaveşte pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca.
2. Precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata veşnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
3. Si aceasta este viata veşnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit.
5. Şi acum, preaslaveste-Ma Tu, Psrinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea.
6. Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat şi cuvantul Tău l-au pazit.
7. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine;
8. Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit si au crezut ca Tu M-ai trimis.
9. Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt.
10. Si toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei.
11. Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeşte-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi.
12. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura.
13. Iar acum, vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei.
14. Eu le-am dat cuvantul Tau si lumea i-a urat, pentru ca nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.
15. Nu Ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazeşti pe ei de cel viclean.
16. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume.
17. Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul.
18. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume.
19. Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei să fie sfintiti întru adevar.
20. Dar nu numai pentru aceştia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor,
21. Ca toţi sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, aşa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.
22. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem:
23. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
24. Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii.
25. Parinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, si aceştia au cunoscut ca Tu M-ai trimis.
26. Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei.


 

Rugaciunea inimii 

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine, pacatosul."

Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Isus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

"ai mila de mine…" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor.

Sfintii ne recomanda sa avem întotdeauna aceasta rugaciune în strafundul inimii noastre, si sa o aducem adesea la suprafata prin rostirea ei cât mai frecventa. Dar în acelasi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinte. Astfel rugaciunea nu mai este "o activitate" exterioara, ci noi însine devenim rugaciune. Sf. Teofan Zavorâtul ne spune ca în adevarata rugaciune mintea se coboara în inima, în loc sa hoinareasca aiurea.

Pentru a ne feri de greseala de a crede ca aceasta rugaciune ar fi o formula magica, sfintii ne învata ca putem folosi diferite variante ale acestei rugaciuni, cât si alte rugaciuni asemanatoare care ne ajuta sa ne curatim si sa ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai mila de mine", sau "Ai mila de mine, pacatosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie sa fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Daca inima nu participa, actul fizic al rugaciunii este cu totul inutil.

Sf. Ignatiu din Antiohia

Când l-au luat ca sa fie sfâsiat de fiare salbatice si el avea neîncetat pe buze numele lui Iisus, pagânii l-au întrebat de ce rosteste într-una acest nume. Sfântul a raspuns ca are numele lui Iisus Hristos scris în inima si ca marturiseste cu gura ceea ce este întotdeauna în inima lui.

Sf. Grigore Sinaitul

Darul pe care l-am primit de la Iisus Hristos în sfântul botez nu este nimicit, ci doar ascuns ca o comoara în pamânt. Bunul simt si recunostinta ne cer sa dezgropam cu grija aceasta comoara si sa o aducem la lumina. Aceasta se poate face în doua feluri. Darul botezului este mai întâi aratat prin împlinirea întocmai a poruncilor; cu cât le urmam mai mult, cu atât darul straluceste peste noi cu mai multa splendoare. În al doilea rând, vine la lumina si este aratat prin neîntrerupta invocare a lui Iisus Hristos, sau prin continua aducere aminte a lui Dumnezeu, ceea ce este acelasi lucru. Prima metoda este puternica, dar a doua si mai mult, pâna acolo încât chiar împlinirea poruncilor este întarita prin rugaciune.

Printesa Ileana a României

Rugaciunea a fost întotdeauna de o importanta reala pentru mine si nu am parasit niciodata obiceiul format în copilarie a rugaciunilor de dimineata si seara; dar în practicarea rugaciunii lui Iisus sunt doar o începatoare. As dori, totusi, sa vorbesc despre ea pentru ca, chiar daca am atins doar marginea vesmântului ceresc, bucuria pe care am primit-o a fost atât de mare încât doresc sa o împartasesc cu altii.

Filoteus Sinaitul

Aducându-ti aminte de Iisus Hristos, aduna-ti mintea cere rataceste prin strainatati.

Henri Nouwen

Rugaciunea continua în mine chiar si atunci când vorbesc cu altii sau fac o munca manuala. Rugaciunea a devenit prezenta activa a Duhului Sfânt care ma pazeste prin viata. Vedem astfel cum prin rugaciunea lui Iisus în inima, întreaga zi devine o rugaciune neîncetata.

Sf. Teofan Zavorâtul

Fa-ti obiceiul de a rosti aceste cuvinte având mintea în inima, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine." Si aceasta rugaciune, dupa ce ai învatat sa o folosesti cum trebuie, sau mai bine zis când se întipareste în inima ta, te va duce la scopul pe care-l doresti: Îti va uni mintea cu inima, îti va linisti framântarea gândurilor si îti va da puterea de a stapâni miscarile sufletului tau.

Gabriela Winckler

În Rasaritul crestin, rugaciunea lui Iisus este rugaciunea celui care asemenea fiului risipitor, se întoarce acasa.

Episcopul Iustin

Fiecare crestin trebuie sa fie unit cu Domnul în inima, si calea cea mai buna catre aceasta unire este tocmai rugaciunea lui Iisus.

Sf. Hesychius

Dupa ce ne-am curatat si unit mintile prin rugaciunea lui Iisus, gândurile noastre înoata ca niste delfini într-o mare linistita.

Sf. Grigore de Nissa

Numele lui Dumnezeu nu îl cunoastem, ci ne miram înaintea lui.

Din "Pelerinul Rus"

Când m-am rugat în inima, totul mi-a parut încântator si frumos. Copacii, iarba, pasarile, aerul si lumina pareau a-mi spune ca exista de dragul omului, ca marturisesc dragostea lui Dumnezeu pentru om, ca toate se roaga si-I cânta Lui lauda.

Din "Pelerinul Rus"

Am început din nou sa umblu prin lume

RUGACIUNEA ADEVARATASTRALUCITOARE SI LUCIDA FACUTA TIMP INDELUNGAT CU SUFLET ZDROBIT CU MINTEA CONCENTRATA SI NU CU VORBARIE GOALA ESTE INTR-ADEVAR BINE PRIMITA.

RABDAREA ESTE ACEA PUTERE MORALA CARE CALMEAZA SENTIMENTELE DE SUPARARE SI REVOLTA CE IZBUCNESC IN  INIMA OMULUI  SAU CARE LINISTESTE DURERILE SI SUFERINTELE GRELE

MOBILUL ORICAREI RUGACIUNI ESTE SMERENIA IAR DOVADA DE SMERENIE ESTE RUGACIUNEA.

RABDAREA ESTE O VIRTUTE PENTRU CA EA ARE CA ROD NADEJDEA IN DUMNEZEU.INTRISTAREA NASTE RABDAREA,RABDAREA ADANCESTE EXPERIENTA IAR ACEASTA DIN URMA PRODUCE NADEJDEA..NADEJDEA NU ESTE INSELATA NICIODATA.

RUGACIUNEA ESTE AJUTORUL VIETII NOASTRE,CONVORBIREA CU DUMNEZEU UITAREA CELOR PAMANTESTI SI SCARA CATRE CELE CERESTI.

RABDAREA ESTE PRIMA DINTRE VIRTUTI,DEOARECE PRIN ACEASTA SE OBTINE DARUL  MANTUIRII.CEL CE RABDA PINA LA SFARSIT SE MANTUIESTE.MANTUIREA SUFLETELOR NOASTRECONSTA MAI INTAI IN RABDARE.

RUGACIUNEA ESTE SOARELE CE LUMINEAZA OCHII CEI SUFLETESTI,ASA CUM TRUPUL ESTE LUMINAT DE SOARELE CERESC..

SFANTUL IOAN GURA DE AUR SPUNE DESPRE RABDARRE CA ESTE RADACINA TUTUROR BUNURILOR SPIRITUALE ,MAMA EVLAVIEI TRUNCHI AL BUCURIEI,ROD  AL NESTRICACIUNII,TURN INVINCIBIL,LIMAN NETULBURAT

RUGACIUNEA FACUTA CU DARUIRE ESTE CA UN FOC NESTINS CARE LUMINEAZA SUFLETUL SI MINTEA.

SFANTUL IOAN GURA DE AUR MAI SPUNE CA RABDAREA ESTE REGINA TUTUROR VIRTUTIILOR,TEMELIA REUSITELOR,LIMANUL CEL NINVIFORAT:ADUCE PACE PE TIMP DE RAZBOI,LINISTESTE FURTUNILE,DESCOPERA UNELTIRILE,OPRESTE FOLOSIREA ARMELOR,STRANGEREA ARMATELOR FOLOSIREA SAGETILOR ,A SULITELOR,ALNGA LEGIUNILE DEMONILOR PUTERILE INTUNERICULUI CU TOT CE REPREZINTA ELE.

RABDAREA ESTE REGINA BUNURILOR,COROANA CEA MAI SUS.

RUGACIUNEA ESTE O ADEVARATA ARMURA CEREASCA,SINGURA CARE POATE PROTEJA PE CEI CE SE DEDICA PE EI INSISILUI DUMNEZEU.

RUGACIUNEA ESTE MEDICAMENTUL CARE TRATEAZA TOATE PATIMILE.ESTE DATATOARE DE VIATA SI SANATATE..

RUGACIUNEA ESTE LEAC SALVATOR,ALUNGA PACATELE SI VINDECA GRESLILE.

RABDAREA TE INVATA SA TE LUPTI CURAJOS IMPOTRIVA PATIMILOR ,DEVINE DASCAL AL INTELEPCIUNII SI AL VIRTUTIILOR

CAT DE FRUMOS ESTE CHIPUL CELUI CE CREDE IN HRISTOS!CE MINUNATA ESTE BUCURIA LUI!FRUMUSETEA LUI TAINICA TE ATRAGE,IAR EXRESIA FETEI LUI MARTURISESTE CREDINTA IN DUMNEZEU .CALMUL SI PACEA CE SE VEDE PPE CHIPUL SAU SANT O REFLECTARE A PACII CE SE GASESTE IN SUFLETUL SAU IN INMA SALINISTITA SI NETULBURATA DE NIMIC.BUNATATEA ZUGRAVITA PE FATA CELUI CREDINCIOS MARTURISESTE DESPRE  CURATIA CONSTIINTEI SALE.EL SE INFATISEAZA  CA UN OM CARE S-A LEPADATDE TIRANIA GRIJII PERMANENTEPENTRU CELE LUMESTI CE PRODUCE SUFERINTA SUFLETULUI IAR CREDINTA SA STATORNICA IN DUMNEZEU,ESTE VIU EXPRIMATA DE TRASATURILE CHIPULUI SAU .CREDINCIOSUL ADEVARAT SE ARATA  A FI UN OM FERICIT  ,SI ESTE FERICIT PENTRU   CA  ARE      CERTITUDINEA ORIGINII  DIVINE A CREDINTEI SALE SI ESTE CONVINS DE ADEVARUL EI.DUMNEZEU ,IN CHIP TAINIC  II VORBESTE INIMII SALE SI O UMPE DE  BUCURIE .INIMA SI CUGETUL SAU SUNT DARUITE LUI DUMNEZEU.INIMA SA SE INCALZESTE DE FOCUL IUBIRII PENTRU DUMNEZEU IAR SUFLETUL SAU ALEARGA DEGRABA SA SE INALTE CATRE EL .CUVINTELE LUI DUMNEZEUSUNT DULCI CA MIEREA IN GURA SA .PE ACESTEA LE CERCETEAZA ZIUA SI NOAPTEA.VIATA LUI ESTE UN IMN SI O ARMONIE.TRAIESTE ,GANDINDU-SE SI LA BINECUVANTATUL SFARSIT CAND SE INDULCIDE BUNATATEALUI DUMNEZEUSI DE BOGATUL SAU HAR.TRAIESTE PE PAMANT DAR STIE CA CETATEA SA STATOARE SE AFLA IN CERURI.TOATA GRIJA SA SE INDREAPTA SPRE A IMPLINI  LEGEA  DIVINA .IN TOATA ZIUA ESTE MILOSTIV SI DARNIC IAR DREPTATEA SA VA RAMANE IN VEAC.INIMA SA NADAJDUIESTE IN DOMNUL,IAR SUFLETUL SAU ESTE GATA SA SE PREZINTE INAINTEA CREATORULUI SAU.PLIN DE CURAJSI SPERANTA GRAIESTE ASEMENEA PSALMISTULUI..,,DOMNUL MA VA AJUTA,DE  CINE MA VOI TEME,CE-MI VA PUTEA FACE MIE OMUL??                                                                                                                                                                                                     ,.

,,E UNUL CARE CANTA,/

MAI DULCE DECAT MINE,

CU ATAT MAI BINE TARII ,

SI LUI CU ATAT MAI BINE,/

AJUNGA-NAINTE /

SA URCE CAT MAI SUS/

LA RASARITUL FALNIC/

SE INCHINA AL MEU APUS/

                                   Versuri de Vasile Alecsandri ,dedicate marelui poet

Dar ca si folcloru nostru,Eminescu este un fenomen orininal

Recitindu-l pe Eminescu,ne reintoarcem,ca intrun dulce somn amar ,la noi acasa

Iosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu. Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și aleasă. Unii dintre frați însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele și cuvintele lor cele urâte. Într-o zi, Iosif a povestit fraților săi visul acesta: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea“. Atunci frații s-au mâniat și aosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu. Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și aleasă. Unii dintre frați însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele și cuvintele lor cele urâte. Într-o zi, Iosif a povestit fraților săi visul acesta: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea“. Atunci frații s-au mâniat și au strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi și să ne închinăm ție? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Și așa, frații și-au pus în gând să-l piardă pe Iosif...u strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi și să ne închinăm ție? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Și așa, frații și-aÎntr-o zi, pe când fiii lui erau cu turmele la pășune, bătrânul Iacob îl trimise pe fiul lui cel iubit să-i aducă vești despre ce fac ei pe acolo. Iosif era acum de 17 ani. Fiind foarte ascultător și-a luat repede haina cea frumoasă și a pornit spre câmp. Când aproape să ajungă spre locul în care se aflau frații lui, aceștia au zis: „Veniți, să-l omorâm și să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică. Tata ne va crede“. Unul dintre frați le spuse să nu-l omoare, căci ucidera de frate este cel mai mare păcat. „Aruncați-l într-o groapă pustie și-l lăsați acolo“, spuse fratele acela, care îl iubea pe Iosif și care voia să-l scape de la moarte.Când a ajuns la frații săi, ei l-au prins, l-au dezbrăcat de haina cea frumoasă și l-au aruncat într-o fântână părăsită. Dar tocmai atunci treceau pe acolo niște neguțători din Egipt, care cumpărau și oameni. Și ce gândise unul dintre ei? Să-l dea pe fratele lor negustorilor, căci dacă acesta va muri în groapă, tot păcatul lor va fi. Frații s-au învoit și l-au vândut pe Iosif cu 20 de arginți. Cum mai plângAstfel, aceștia au luat daruri, bani și saci și au pornit spre Egipt. Iosif i-a primit bine, i-a așezat la o masă bogată și i-a ospătat. Apoi a poruncit să li se umple sacii cu grâu și, pe ascuns, să pună paharul în sacul lui Veniamin.Frații au plecat spre casă veseli. Deodată niște ostași i-au oprit, strigându-le! „Stați pe loc! Voi v-ați purtat ca niște hoți și ați plătit binele cu rău. Unul dintre voi a furat cupa de argint al domnului nostru“.Atunci, soldații au căutat și au aflat paharul în sacul lui Veniamin. I-au întors în Egipt și i-au dus în fața lui Iosif.Stând în genunchi, cei unsprezece frați așteptau pedeapsa domnului. „Cel ce a furat paharul va rămâne rob, iar voi vă veți întoarce la casa voastră“, spuse Iosif cu durere. Atunci, unul dintre frați se oferise el să rămână, ca să nu-i rupă inima bătrânului Iacob.Iosif nu s-a mai putut abține și printre lacrimi a strigat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif! Mai trăiește oare tatăl meu?“. Mângâindu-și frații înspăimântați, Iosif le-a zis: „Nu vă temeți! Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Dacă nu mă vindeați, acum nu era cine să vă scape de sărăcie și de foamete. Mergeți în Canaan și-l aduceți și pe tatăl nostru aici“. Atunci, Iosif și-a sărutat frații în semn de iertare. Aceștia s-au întors acasă, povestind cele întâmplate. Deși era bătrân, Iacob a părăsit totuși Canaanul și a mers în Egipt, la fiul lui cel iubitea bietul copil, dar numai unul dintre frați era înduioșat de lacrimile acestuia.Neguțătorii l-au așezat sus pe o cămilă și au pornit spre Egipt. Pentru a-și acoperi fapta, frații cei nemiloși au tăiat un ied, au rupt haina cea frumoasă a lui Iosif și au înmuiat-o în sânge. Seara au dus haina și i-au arătat-o lui Iacob, spunându-i că fiul lui cel iubit a fost mâncat de o fiară sălbatică. Bătrânul plânse mult după fiul lui cel iubitu pus în gând să-l piardă pe Iosif...În Egipt, Iosif a fost vândut unui slujbaș împărătesc. Fiindcă s-a purtat bine, Iosif a ajuns mai mare peste toate slugile acestuia.Soția slujbașului însă era o femeie foarte rea și îl vorbea pe Iosif numai de rău. Astfel, tânărul a ajuns în închisoare. Era rău după gratii, însă el avea nădejde în bunul Dumnezeu și nu se temea de nimic.În închisoare, Iosif a tălmăcit visele paharnicului împăratului și al pitarului împăratului, care fuseseră închiși din ordinul lui Faraon. Peste trei zile, toate s-au împlinit după cum tălmăcise Iosif. Pitarul a fost spânzurat, iar paharnicul a fost eliberat și pus din nou în slujba sa.Paharnicul a ieșit vesel din închisoare. Iosif s-a apropiat de paharnic și i-a zis să nu-l uite și să-l scoată din închisoare, căci este nevinovat

După doi ani a avut și faraonul un vis ciudat. Se făcea că, stând pe malul unui lac, au ieșit din apă șapte vaci grase și după ele au ieșit șapte vaci slabe. Vacile cele slabe le-au mâncat pe cele grase, dar tot slabe au rămas. Apoi, dintr-un pai au crescut șapte spice pline, apoi șapte spice goale. Spicele cele goale le-au înghițit pe cele pline și tot goale au rămas.Faraon nu înțelegea visele și era neliniștit. A chemat la curtea lui mulți magi învățați, dar nici unul dintre ei nu știa să interpreteze visele lui. Atunci paharnicul și-a amintit de Iosif și i-a vorbit faraonului despre el. Trimițând îndată după el, Iosif a venit în fața Faraonului și i-a zis: „Prin vis, Dumnezeu îți vestește că vor veni șapte ani roditori și după ei vor urma șapte ani neroditori. Atunci va fi lipsă și foamete mare. Să pui, deci, om care să strângă bucate și pentru anii cei răi“. Lui Faraon i-au plăcut cuvintele spuse de tânărul Iosif și pentru aceasta l-a scos din închisoare și l-a pus mai mare peste toți oamenii din țara sa.

După șapte ani plini de rod, au urmat cei șapte ani neroditori, după cum tălmăcise Iosif. Acum era foamete mare în Egipt și în alte țări. Foametea s-a extins și peste Canaan, unde locuia Iacob și frații lui Iosif. Mulți oameni cerșeau la curtea lui Faraon. Printre aceștia, au sosit într-o zi și frații lui Iosif. Iacob însă a trimis numai zece dintre copiii lui, pe Beniamin (fratele lui Iosif, născut din aceeași mamă) oprindu-l acasă, pentru a nu-l pierde așa cum îl pierduse pe Iosif.Când au ajuns la curtea lui Faraon, Iosif i-a recunoscut, dar nu li s-a descoperit. Întrebându-i despre ei, interesându-se de tatăl lor și de fratele cel mai mic, aceștia i-au spus că sunt unsprezece frați, dar cel mai mic a rămas acasă. Iosif le-a zis: „Sunteți spioni!“ Și i-a aruncat în închisoare.Apoi a poruncit să le umple sacii cu grâu și să pună argintul pe care ei îl aduseseră ca plată deasupra. Când au fost toate gata, i-a scos și le-a zis: „Acum puteți merge în țara voastră. Simeon rămâne aici, închis, până când îl aduceți pe Veniamin. Numai așa pot ști că nu sunteți spioni. Dacă vă întoarceți fără fratele cel mai mic, nu mai primiți bucatele“.Când au ajuns acasă, frații au povestit tatălui lor ce li s-a întâmplat. Iar când au dezlegat sacii au aflat argintul în sacii lor și s-au înspăimântat. Iacob a început atunci să plângă, spunând: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și acum este vorba să-l pierd și pe micul meu Beniamin. Toate au venit asupra mea! Voi îmi răpiți copiii!“.Bucatele s-au isprăvit repede. Nevoit fiind, Iacob i-a trimis din nou pe feciorii lui după hrană, de data aceasta lăsându-l și pe Beniamin cu ei.

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cun

Iar cunoasterea si intelegerea realitatilor spirituale se face prin credinta, asa cum realitatile materiale, fizice, sunt cercetate si analizate prin ratiune. Ratiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinta este calea de cunoastere a celor spirituale. Si ratiunea si credinta sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism intre adevarata stiinta si adevarata religie este numai in mintea unor oameni "fara Dumnezeu", nu si in realitate.

Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre stiinta si credinta, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Stiinte din Bordeaux, intre 1895 si 1916, le striga cu indignare: "Minciuna! Minciuna in domeniul logicei, minciuna in domeniul istoriei. Invatamantul care pretinde sa stabileasca ireductibil antagonism intre spiritul stiintific si spiritul crestin, este minciuna cea mai mare, cea mai indrazneata din cate au incercat vreodata sa insele pe oameni". Si el continua astfel: "Cred din tot sufletul in adevarurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat si ni le propovaduieste prin Biserica Sa. Niciodata nu mi-am ascuns credinta si nadajduiesc din adancul inimii, ca Acela de la care o am ma va pazi ca sa rosesc vreodata de ea.".

Ratiunea si credinta se intrepatrund si se completeaza atat in cercetarea celor materiale, cat si in cercetarea celor spirituale.

Caci asa cum sunt lucrurile materiale, unde predomina cunoasterea rationala, trebuie sa si crezi in cei de langa tine, in cunostintele si descoperirile lor, tot astfel si in cele spirituale, unde prioritate are credinta, trebuie sa intelegi, cat este posibil, si cu mintea cele spirituale, care sunt suprarationale si supralogice, si nu irationale si ilogice.

Descoperirea lui Dumnezeu se mai numeste Revelatie si poate fi primita de om, in mod deosebit, prin credinta, dar si prin ratiunea iluminata de credinta.

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cunosti multe despre Dumnezeu, ci trebuie sa traiesti dupa voia Lui, implinindu-i poruncile

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cunosti multe despre Dumnezeu, ci trebuie sa traiesti dupa voia Lui, implinindu-

Sfantul Iacov spune: "Dar va zice cineva: Tu ai credinta, iar eu am fapte; arata-mi credinta ta fara fapte si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi ca unul este Dumnezeu ? Bine faci, dar si demonii cred si se cutremura. Vrei insa sa intelegi, omule nesocotit, ca credinta fara de fapte moarta este ?" (Iacov 2, 18-20).

Adevarul mantuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin dreptii, patriarhii si profetii Vechiului Testament, iar in chip desavarsit prin Fiul lui Dumnezeu intrupat - Mantuitorul Iisus Hristos, si se pastreaza in Biserica.

Prin descoperirea dumnezeiasca, omul a aflat despre realitatile din lumea spirituala, care nu pot fi cunoscute si cercetate de ratiunea omeneasca.

Astfel, omului i s-a descoperit ca dupa moarte il asteapta viata vesnica si ca Dumnezeu, Unul in fiinta dar intreit in Persoane, este Creatorul cerului si al pamantului.

Din lumea creata mai fac parte: ingerii si demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu stie, exista un loc de fericire eterna, numit rai, si un loc de osanda si nefericire eterna, numit iad.

Despre Dumnezeu, ingeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaste cu adevarat doar cate i s-a descoperit

i poruncile

Iar cunoasterea si intelegerea realitatilor spirituale se face prin credinta, asa cum realitatile materiale, fizice, sunt cercetate si analizate prin ratiune. Ratiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinta este calea de cunoastere a celor spirituale. Si ratiunea si credinta sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism intre adevarata stiinta si adevarata religie este numai in mintea unor oameni "fara Dumnezeu", nu si in realitate.

Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre stiinta si credinta, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Stiinte din Bordeaux, intre 1895 si 1916, le striga cu indignare: "Minciuna! Minciuna in domeniul logicei, minciuna in domeniul istoriei. Invatamantul care pretinde sa stabileasca ireductibil antagonism intre spiritul stiintific si spiritul crestin, este minciuna cea mai mare, cea mai indrazneata din cate au incercat vreodata sa insele pe oameni". Si el continua astfel: "Cred din tot sufletul in adevarurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat si ni le propovaduieste prin Biserica Sa. Niciodata nu mi-am ascuns credinta si nadajduiesc din adancul inimii, ca Acela de la care o am ma va pazi ca sa rosesc vreodata de ea.".

Ratiunea si credinta se intrepatrund si se completeaza atat in cercetarea celor materiale, cat si in cercetarea celor spirituale.

Pr. Vasile Sorescu: