SFANTA MAHRAMA A LUI IISUS

ZUGRAVIREA CHIPURILOR SFINTE,A FOST DIN VREMURI VECHI UN MESTESUG GREU DE IMPLINIT ,DARUT NUMAI CELOL CU ADEVARAT CREDINCIOSI.TRADITIA SPUNE CA SFANTUL EVANGHLIS LUCA A FOST PRIMUL CARE A PICTAT CHIPUL FECIOAREI MARIA PE CAND ACEASTA SE AFLA IN VIATA.CAT DESPRE PRIMA ICOANA CARE IL INFATISEAZA PE IISUS HRISTOS,ACEASTA DATEAZA DIN TIMPUL VIETII SALE,FIIND FACUTA DE INSUSI MANTUITORUL.MARELE INVATATOR S-A INTIPARIT CHIPUL PE O BUCATA DE PANZA SI I-A TRIMIS-O REGELUI ABGARD AL EDESSEI SA IL VINDECE DE LEPRA SI  SA-L APERE DE PRIGOANA IUDEILOR.SE SPUNE CA REGELE S-A INSANATOSIT VAZIND CHIPUL MANTUITORULUI,SI A PUS PANZA SFANTA LA LOC DE CINSTE LA POARTA ORASULUI .INFORMATIA ESTE AMINTITA DE ISTORICUL EUSEBIU DIN CESAREEA IN  LUCRAREA  ISTORIA BISERICEASCA,PRECUM SI DE SFANTUL ION DAMASCHIN .PANZA CU CHIPUL LUI IISUS HRISTOS A FOST ADAPOSTITA IN EDESSA PINA IN ANUL 944.

ERA CUNOSCUTA SI VENERATA IN RASARIT IAR INFORMATII DESPRE EA S-AU PASTRAT IN DIVERSE LUCRARI ALE PREOTILOR VREMII.CURIOS ESTE FAPTUL CA LOCUITORI EDESSEI S-AU DESPARTIT DE ODORUL NEPRETUIT SI I-AU VANDUT ICOANA IMPARATULUI CONSTANTIN PORFIROGENETUL AL CONSTANTINOPOLULUI.

ICOANA NUMITA SFANTA MAHRAMA A FOST ASEZATA IN BISERICA FECIOAREI DIN PHAROS ,DAR DUPA ASEDIUL CONSTANTINOPOLULUI DE CATRE CRUCIATI IN ANUL 12O4,S-A PIERDUT PENTRU  TOTDEAUNA.

COPIILE DUPA MAHRAMA AU STRABATUT TIMPUL SI ICOANELE MANTUITORULUI S-AU RASPANDIT IN INTREAGA LUME

PUTINE SUNT ICOANELE CARE AU APARUT IN CHIP MIRACULOS,SA MANTUIASCA SA VINDECE SI SA ALINE. NU SI-AU DEZVALUIT NICIODATA TAINA,DAR PUTEREA LOR SFANTA A RAMAS NESTIRBITA.

SE LASA SEARA PE MUNTELE ATHOS SI SCHITURILE MONAHILOR SE  INVALUIE IN UMBRA.CUVIOSUL MARCU IESE SI SE ROAGA IN FATA CHILIEI CU FRUNTEA PLECATA..NU MICA I-A FOST MIRAREA,RIDICAND OCHII SPRE RASARIT SA O VADA PE MAICA DOMNULUI,STAND PE TRON CA O IMPARATEASA,IAR IN JURUL EI INGERI SI SFINTI CANTAND SI INCHINANDU-SE.CUTREMURAT DE VIZIUNEA CARE II FUSESEDARUITA,MONAHUL MERSE DEGRABA LA STARETUL SAU SFANTUL GRIGORE SINAITUL SI II DADU VESTE.ERA ANUL 1337.VIZIUNEA SA AVEA SA SE IMPLINEASCA ABIA IN ANUL 1852 CAND IEROSCHIMONAHUL NIFON PUSE PIATRA DE TEMELIE A SCHITULUI ROANESC PRODROMU  PE LOCUL IN CARE SE ARATASE  FECIOARA.DIN TIMPUL ZIDIRII CUVIOSUL NIFON CAUTA UN ICONAR CU FRICA DE DUMNEZEU  CARE SA PICTEZE IN LEMN DE TEI O ICOANA A MAICII DOMNULUI CUM NU MAI ERA ALTA.L-A TOCMIT PE IORDACHE NICOLAU DIN IASI CARE S-A INVOIT SA LUCREZE NUMAI IN POST SI RUGACIUNE DUPA ORANDUIALA BISERICEASCA ICONARUL SE APUCA DE LUCRU IN ANUL 1863 MANASTIREA BUCIUM DIN IASI DAR MUNCA ERA ANEVOIOASA,CHIPUL FECIOAREI SI AL PRUNCULUI IISUS SE DESLUSEU CU GREU.INTR-O SEARA ICONARUL INTRERUPSE LUCRUL CU MAHNIRE SI SE RUGA LA DUMNEZEU SA IL LUMINEZE SI SA IL INDRUME.RUGA LUI A FOST ASCULTA,SI PESTE NOAPTE CHIPURILE SFINTE PRINSERA CONTUR PE ICOANA CA PRIN MIRACOL FARA SA LE PICTEZE NIMENI ICOANA MAICIIDOMNULUI PRODROMITA ESTE UNA DIN CELE MAI PRETIOSE ICOANE ROMANESTI FACATOARE DE MINUNI.

EA SE AFLA AZI LA SCHITUL DE PE MUNTELE ATHOS,ALATURI DE ICOANA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL SI DE ICOANA MAICII DOMNULUI APARATOARE DE FOC

Ce este sufletul ?

Domnul Dumnezeu ţărînă din pămînt,
l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare
de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”
(Facerea, 1,26)

Cuvîntul „psihi”(suflet) este dintre cele mai dificile de înţeles atît în Sfînta Scriptură cît şi în literatura creştină în general. Mai mult, la înţelesul acestui cuvînt s-a adăugat o confuzie în plus, deoarece grecii îl foloseau cu sens diferit. Astăzi, cei mai mulţi oameni înţeleg cuvîntul „suflet” mai mult cu sensul pe care i-l dădeau vechii greci (sensul platonic) şi mai puţin sensul biblic. Ei cred că aşa cum există în corpul omului sîngele, limfa sau măduva oaselor, tot aşa există şi un element nematerial, spiritual - sufletul - ceva asemănător cu aerul, nedefinit, care atunci cînd murim iese din noi împreună cu ultima suflare şi merge „altundeva”. „Psihi” este numit tot ceea ce este viu, chiar şi animalele, dar cel mai adesea denumeşte omul.

Sufletul este un om, este cineva, deoarece acesta constituie semnul vieţii, atît ca manifestare exterioară cît şi ca interioritate şi subiectivitate. Dar dacă sufletul este semnul vieţii, aceasta nu înseamnă că el este şi cauza sau sursa acesteia, cum credeau vechii greci. El este suportul său, purtătorul existenţei; de aceea deseori în Vechiul Testament se identifică numai cu manifestarea vieţii pămînteşti (sufletul moare, este dat morţii, dar şi învie atunci cînd viaţa revine în trupul mort), în timp ce în Noul Testament sufletul apare ca purtător al vieţii veşnice, de aceea mîntuirea sufletului se identifică cu posibilitatea vieţii de a nu cunoaşte stricăciunea şi moartea.

Cu privire la originea sufletului, scriitorii filolocalici dezvoltă aceeaşi concepţie creştină despre originea sufletului în actul divin. El este dumnezeiesc şi nemuritor. Sfîntul Grigore Palama subliniază, în legătură cu acest act ideea creării sufletului de către Dumnezeu în urma unui sfat dumnezeiesc. Spre deosebire de trup, care a fost creat din materia lumii supusă simţurilor, sufletul a luat parte prin „suflare negrăită”. Pentru aceasta „e ceva minunat care priveşte totul şi întrece totul”. Sufletul omenesc a fost creat de Dumnezeu „raţional şi mintal”, „raţional şi înţelegător” prin insuflare dătătoare de viaţă”.

Sufletul se află în trup, prin urmare se află în lume, fiind născut. În trup el este pretutindeni, susţinîndu-l „nu ca în spaţiu, nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susţine, îl cuprinde şi îl face viu” Trupul este casa sufletului, cămara sufletului. Sufletul intră în cămara sa, în foişorul său atunci cînd îşi adună mintea din lucrurile lumii şi stăruie în lucrarea interioară a inimii. Omul este deci suflet şi trup în acelaşi timp, compusul celor două elemente. „Sufletul nu e omul, ci suflet de om, trupul nu e omul ci trup de om” (Sf.Justin), „omul este alcătuit din trup şi suflet, este dualitate” (Athenagoras), „calitatea de om nu se aplică sufletului sau trupului separat, ci împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu” (Sf. Grigore Palama)

Precum trupul este unul ,dar are mai multe mădulare, sau organe, tot aşa şi sufletul („omul dinăuntru”) este alcătuit din multe şi felurite organe; acestea sînt virtuţile. Sufletul este principiul vieţii. El străbate tot trupul, fără a suferi mărginire sau divizare, întrucît este simplu şi necorporal. El se află în fiecare parte a trupului, dîndu-i acestuia puterea să vieze, adică să existe şi să se mişte. Sufletul este cel care mişcă fiecare mădular al trupului spre lucrarea sa specifică, este spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil şi nemuritor, este creat de Dumnezeu din nimic. Chiar dacă textul biblic spune că „a suflat Dumnezeu şi s-a făcut omul fiinţă vie”, aceasta nu înseamnă că sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esenţă… „Suflarea” înseamnă că spiritul uman este într-adevăr după chipul şi asemănarea „Spiritului Suprem” fiind creat printr-un act direct, personal şi intim de Dumnezeu.

În Sfînta Scriptură, sufletul omului este desemnat prin mai multe denumiri „psihi”, spirit sau duh („pneuma”). Mîntuitorul însuşi a folosit două denumiri: „suflet” şi „duh”. De asemenea, Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre „duhul, sufletul şi trupul omului”. Unii eretici de astăzi susţin că omul este compus din trei părţi: trup, suflet şi duh. Această concepţie se numeşte trihotonism. Concepţia creştină este dihotomică, adică susţine alcătuirea omului din două părţi: trup şi suflet. Sufletul nu poate fi redus la materie; străbate trupul material şi este legat de el, dar transcende materialitatea lui. Fiinţa se cere respectată ca o fiinţă de o valoare inestimabilă. „Ea e prin suflet cineva şi nu ceva.” (Dumitru Stăniloae)

Sufletul provine de la Dumnezeu, prin creaţie directă, personală şi intimă, (Facerea, 2,7; Corinteni, 15,45). Este deci o substanţă reală, vie, nematerială şi nemuritoare. Sufletul pătrunde tot trupul material şi-l cuprinde, depăşeşte materialitatea trupului, dar este legat de el… Prin suflet omul este persoană, este conştiinţă, raţiune şi responsabilitate. Acesta asigură omului unicitate în Univers, dar şi eternitatea, întrucît este creat intenţionat de Dumnezeu. În general, trebuie să spunem că nu putem defini esenţa sufletului ci doar manifestările lui.

În concluzie, SUFLETUL este o substanţă simplă, vie, necorporală prin natura sa, indivizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voluţional, activ, labil, adică schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa, precum şi de a exista prin fire în acest chip.

„Dacă sufletul trăieşte, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte de viaţă”. (Sf. Justin Martirul)

Bucuria de a trai

Mareste imaginea.

Cel mai greu ii este omului sa iubeasca si sa moara.

A iubi, e mai presus de cuvinte, e mai inalt decat orice vis si mai inimaginabil decat orice ideal, e mai viu decat orice forma de viata si de traire, depaseste orice gand si orice arta.

A iubi e mai presus decat orice forma de credinta pentru ca da viata adevaratei conditii umane si e mai presus de orice sentiment, caci exprima sensul, rostul si cauza pentru care am fost creati. A iubi e forma cea mai desavarsita, perfectibila, permanent perfectibila, a creatiei, a actului creatiei. Este incununarea artei de a trai ca o bucurie deplina, de a da sens vietii prin bucuria interioara a fiintei atinse de aripa acestui dar divin.

Insa ii este foarte greu omului sa iubeasca pentru ca, oricat de minunat ar fi acest sentiment, oricat de coplesitoare ar fi aceasta stare, iubirea bate, trebuie sa bata si nu poate altfel face, la usa inimii fiecaruia dintre noi, a fiecarei persoane de pe acest pamant care a trait, traieste si va trai in acest univers. Asemeni unui pelerin (sau pribeag), adesea in haine modeste, dar cu tinuta demna, eleganta si smerita, iubirea ne cheama, ne indeamna sa deschidem usa inimilor noastre nu pentru a o ospata, nu pentru a o milui, nu pentru a ne deranja, ci pentru a o primi pur si simplu,pentru a fi noi cei miluiti, noi ospatati, noi daruiti cu starea ei de fericire si blandete pura, cu energia ei, cu credinta ei. si fiecaruia dintre noi i se adreseaza pe nume si i se arata sub un chip anume. Fiecare vedem altfel, simtim altfel, doar inimile noastre, asemenea caselor, desi sunt asemanatoare, se deosebesc prin multe elemente, detalii importante.

Iubirea, uneori obosita de cale, caci rataceste mult pana sa ajunga la usa inimilor noastre pentru a ne face fericiti, ne roaga s-o primim, sa-i raspundem, ca sa se daruiasca, noua, celor ce, poate nici nu banuim sansa care ni se ofera, atat de rara in viata: aceea de a fi gazde bune ei, iubirii pribeag, iubirii sentiment, trimisa de mila divina.

Si cand n-o primim, as putea spune ca asemenea unui cersetor sau pelerin care gaseste usi inchise, porti ferecate, oameni reci si neprietenosi cu strainii, se intristeaza, Cel ce a trimis-o se intristeaza, pentru ca nu o mai cunoastem, pentru ca ne-am instrainat de ea, pentru ca avem alte preocupari decat a o odihni, asa cum ar trebui sa odihnim un pelerin sau pribeag care ne cere gazduire.

Si neprimind-o pe ea in inimile noastre, nu-L primim pe Hristos, chipul iubirii desavarsite care pe cruce a patimit pentru noi, pentru mantuirea, fericirea noastra.

Dumnezeu se intristeaza pentru ca nu mai stim sa ne bucuram, pentru ca nu mai stim sa traim si sa iubim, pentru ca am pierdut din inima noastra linistea, veselia, bucuria, inocenta, seninatatea care ne-ar fi indemnat si ajutat sa deschidem cat mai grabnic, usa sufletelor noastre. Deschizand iubirii, L-am primit pe Hristos in sufletele noastre, in casele noastre, in vietile noastre. insa, lipsiti de energie, ne-am pierdut pacea sufleteasca, fara a mai putea depasi emotiile, tensiunile, conflictele, razboiul cu noi insine si cu cei din jur.

Cat de greu ii este omului sa iubeasca, sa-si iubeasca aproapele, sa-l ierte, sa-l omeneasca, sa-l odihneasca prin starea sa de pace si de liniste, insuflandu-i acestuia, daruindu-i, din bucuria sa interioara, din credinta sa, din visele sale. Doar bucuria poate aduce celui de langa tine obosit, ranit, necajit, o picatura de dragoste, o scanteie de lumina si speranta, o intrezarire a pacii interioare si implicit exterioare.

Omului ii este greu sa mai iubeasca, neconditionat, pentru ca a uitat sa fie senin si generos, a pierdut sensul nobletei si al omeniei, cazand intr-o stare de pesimism, tristete. Atat de greu a devenit gestul simplu al deschiderii unei usi interioare pentru ca lumina sa ne invadeze intunericul din launtrul fiintei,gandurilor, vietilor noastre. Pentru ca bunatatea sa covarseasca raceala, nelinistea noastra care ne impiedica sa iertam, sa uitam, sa uram chiar pe cei de langa noi. Atat de greu ne este a iubi pentru ca nu ne gandim la Hristos si nu ne bucuram de Hristos, caci am obosit de greseli si resemnare, impovarandu-ne.

Tot astfel ii este greu omului a muri. Omul se teme de moarte, fuge de ea ingrozit, crezand-o teribil sfarsit, cununa a resemnarii, finalitate frustranta, chinuitoare. De aceea se infioara si o ocoleste, aruncandu-se in viata nu pentru a se exprima ca om, ci ca vietate speriata, nepasatoare, dornica de a se infrupta din tot ceea ce inca e palpabil pana nu se sfarseste :hrana,idei, viata. ii este greu omului a muri pentru ca ii este greu a trai si a iubi, ii este teribil de teama de moarte, deoarece nu cunoaste bucuria vietii, bucuria interioara, binecuvantata, negustand din ea aproape deloc sau chiar deloc. Aceasta bucurie vine din iubirea din noi, din legatura puternica cu Hristos, din fericirea de a trai, cat mai mult, cat mai frumos cu Hristos si pentru Hristos. Asa cum si a muri, trebuie sa mori pentru Hristos. Uitand aceastea, pierzandu-le, viata nu mai are sens, nu mai are culoare, lumina. Totul devine povara, totul devine chin, gust amar al vietii.

Dar moartea nu e decat o trecere binecuvantata spre o viata care va fi traita in adevar, o intoarcere acasa, asa cum visam si tanjim. Moartea, in mod paradoxal nu e inchidere, ci deschidere, nu e incorsetare, ci dimpotriva eliberare, nu e intunecat si nefericit eveniment, ci nespus de senin si plin de speranta. Dar aceasta numai daca murind, pastrezi in suflet credinta, speranta, dragostea pentru Hristos. Murind pentru Hristos, daruind si daruindu-te, iubind, aducand jertfa nesangeroasa prin gesturile tale de zi cu zi, prin iertarea si binecuvantarea pe care o dai celor de langa tine, prin gandul senin indreptat cat mai des catre Dumnezeu. Caci a muri pentru Hristos inseamna incununarea vietii tale de crestin. A trai traind, a iubi iubind.

Cel ce a gustat din bucuria de a trai, gusta si din starea senina, de pace deplina care-l insoteste si in momentul mortii, cu gandul la Hristos.

Nimic nu putem dobandi, nimic nu putem darui, nimic nu putem rosti si simti cu adevarat decat in felul acesta unic, covarsitor, emotionant: a fi, permanent ( ideal ar fi bine sa fie asa) cu gandul la Hristos, pentru a trai vesnic, iubind, fiind fericiti.

Pătimirea Sfintei Muceniţe Tatiana fecioara
şi a celor împreună cu dînsa
(12 ianuarie)

Sfînta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma cea veche, din părinţi de neam mare, pentru că tatăl său a fost de trei ori antipat, însă binecredincios creştin şi temător de Dumnezeu, păzind în taină sfînta credinţă, în care şi pe fiica sa, adică pe Sfînta Tatiana, a crescut-o cu bunăcuviinţă şi frică de Dumnezeu, învăţînd-o şi dumnezeieştile cărţi.

Venind aceasta în vîrstă şi nevrînd să se însoţească cu bărbat, îşi petrecea în feciorie şi curăţie viaţa, pentru că s-a făcut mireasă lui Hristos, fiind rănită de dragostea Lui şi Aceluia şi slujea ziua şi noaptea, omorîndu-şi trupul în post şi rugăciuni şi robindu-l duhului. Apoi s-a învrednicit de slujba bisericească pentru viaţa sa îmbunătăţită şi slujea lui Dumnezeu îngereşte, deşi era în trup; după aceea, cu mucenicească cunună a încununat Hristos Dumnezeu pe mireasa Sa, a cărei pătimire a fost astfel:

Fiind ucis de romani prea nelegiuitul împărat al Romei, Antonin Eliogabal (218-222), al cărui trup a fost tîrît spre batjocură prin cetate, aruncat în rîul Tibru; după dînsul a fost ridicat la împărăţie tînărul copil Alexandru Sever (222-235), care era numai de 16 ani.

Acela avea mamă creştină, numită Iulia Mamia, de la care învăţase a cinsti pe Hristos, însă nu cu dreaptă credinţă, că nici pe idoli nu-i lepăda, ci se închina lor ca unor vechi zei ai Romei, avînd în palatele sale şi chipul lui Hristos şi pe al necuratului Apolon, pe al lui Avraam, cel din legea veche, şi al lui Orfeu cel elinesc, precum şi alţi idoli.

Drept aceea, Alexandru nu prigonea pe creştini, ca cel născut din maică creştină, însă antipaţii şi eparhii lui făceau mare răutate credincioşilor; căci din pricina tinereţii lui, cîrmuirea împărăţiei era încredinţată unora din boieri, între care mai întîi era Ulpian, eparhul cetăţii, aspru din fire şi mare vrăjmaş al creştinilor.

Aceia, ocîrmuind toate în numele împărătesc, trimiteau porunci pretutindeni, ca "galileenii" (aşa numeau ei pe creştini) cu chinuri şi cu moarte să fie siliţi la închinarea zeilor romanilor; şi erau aleşi spre pierderea creştinilor cei mai cumpliţi slujitori idoleşti: Vitalie, comitul, Vas Cubiculariu şi Caius Domesticus. Şi se vărsa ca apa sîngele creştinilor, fără cruţare, atît în Roma, cît şi în toate părţile stăpînirii romane.

Într-acea vreme, Sfînta fecioară Tatiana, diaconiţa Bisericii Romei, a fost prinsă de cei necredincioşi şi adusă în capiştea lui Apolon, să se închine acestuia. Ea însă s-a rugat lui Hristos, Dumnezeul său, şi îndată s-a făcut cutremur, încît a căzut idolul, zdrobindu-se în bucăţi; apoi a căzut şi o parte din templu şi a ucis pe mulţi dintre necredincioşii care erau acolo înăuntru, precum şi pe slujitori; iar diavolul care locuia în idol, răcnind cu mare glas, a fugit cu tînguire din locul acela, auzind toţi chiotul lui şi văzîndu-l fugind în întuneric, prin văzduh.

Atunci păgînii au dus-o la judecată şi la chinuire; dar mai întîi au bătut-o fără milă peste obraz slujitorii tiranilor şi apoi i-au scos ochii cu undiţele. Multă vreme fiind chinuită, chinuitorii au slăbit, pentru că sfînta era înaintea celor ce o băteau ca o nicovală tare, încît cei ce o chinuiau aveau dureri mai mari decît muceniţa; ba încă şi de îngerii, care stăteau nevăzuţi lîngă dînsa, erau loviţi peste obraz. Deci strigau către judecătorul cel fără de lege, rugîndu-l să le poruncească să înceteze a chinui pe nevinovata fecioară, fiindcă singuri spuneau că primesc mai multă muncă decît dînsa.

Iar ea se ruga lui Dumnezeu pentru chinuitorii ei, să le dea cunoştinţa adevărului; şi a fost auzită, pentru că li s-a arătat o lumină cerească, şi ochii lor cei sufleteşti deschizîndu-li-se, au văzut patru îngeri înconjurînd pe sfînta, apoi au auzit un glas din cer care venea spre sfînta, şi au căzut la pămînt înaintea ei, zicînd: "Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie". Deci, au crezut în Hristos, fiind opt la număr, şi s-au botezat în sîngele lor; căci au fost chinuiţi cumplit, pentru mărturisirea lui Hristos şi li s-au tăiat capetele cu sabia.

Într-altă zi, judecătorul cel nedrept şezînd în divan, a pus iarăşi de faţă la întrebare pe Sfînta fecioară Tatiana, care a stat înainte întreagă şi sănătoasă cu trupul, avînd faţa luminată şi ochii veseli, dar neputînd cu cuvinte s-o înduplece la idoleasca jertfă, a poruncit s-o dezbrace şi să-i taie trupul cu brice. Feciorescul ei trup era alb ca zăpada şi cînd o atingeau cu bricele, curgea din răni lapte în loc de sînge şi ieşea o mireasmă plăcută ca dintr-un vas de aromate.

Sfînta, ridicîndu-şi ochii spre Mirele său Hristos, se ruga în chinuri. Apoi au întins-o la pămînt, în chipul crucii, şi mai mult au bătut-o cu toiagul, ostenind şi schimbîndu-se mulţi slujitori; pentru că îngerii lui Dumnezeu, ca şi mai înainte, stînd acolo nevăzuţi, loveau pe cei ce băteau pe sfînta şi slujitorii adevereau aceasta că sînt bătuţi de o mînă nevăzută cu vergi de fier, pentru care au murit nouă dintr-înşii, fiind ucişi de mîna îngerilor, iar ceilalţi au căzut zdrobiţi abia cu viaţă; iar sfînta batjocorea pe judecător şi pe chinuitorii ei, defăimînd pe idolii lor.

După aceasta, trecînd ziua, au aruncat-o în temniţă, unde toată noaptea rugîndu-se şi cîntînd, lumina cerească o acoperea şi îngerii lui Dumnezeu cîntau împreună cu dînsa; iar a doua zi, scoţînd-o iarăşi la judecată, se arăta cu corpul mai sănătoasă şi cu faţa mai frumoasă ca mai înainte, încît s-au mirat toţi, deşi cu cuvinte amăgitoare o îndemnau să se plece la un gînd cu ei şi să aducă jertfă Artemizei, zeiţa lor cea mare.

Sfînta fecioară se arătă ca şi cum s-ar fi învoit cu sfatul lor şi o duseră cu slavă în templul Artemizei; dar diavolul cel ce locuia în idolul acesta, înţelegînd venirea Tatianei, cu glas mare a strigat: "Vai mie! Vai mie! Unde voi fugi de la Duhul Tău, Dumnezeule al cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă izgonesc".

Cînd s-a apropiat sfînta de templu, a făcut semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi îndată s-au făcut fulgere şi un tunet înfricoşat, apoi căzînd foc din cer, a ars templul şi idolul împreună cu slujitorii; iar jertfele le-au prefăcut în cenuşă şi mulţi din popor au căzut morţi, fiind loviţi de trăsnet. Pentru aceasta, au dus-o în divan şi acolo au spînzurat-o, şi cu unghii de fier au însîngerat-o; atunci şi sînii ei au fost rupţi cu acele fiare. Apoi, aruncînd-o din nou în temniţă, îngerii lui Dumnezeu cu lumina cerească au venit iarăşi la dînsa şi, tămăduind-o de rane, au făcut-o sănătoasă, fericindu-i pătimirea ei cea bărbătească.

A doua zi a fost dată spre mîncare unui leu înfricoşat, în privelişte, care, văzînd-o, a început a se gudura şi a-i mîngîia picioarele. Cînd l-au luat pe leu din privelişte şi-l duceau la locul său, s-a repezit pe neaşteptate la un boier cinstit, anume Eumenie, şi l-a ucis pe loc. Apoi iarăşi au spînzurat pe Sfînta Tatiana şi mai cumplit au zgîriat-o; iar chinuitorii ei erau loviţi şi omorîţi de îngeri nevăzuţi. După aceea, aruncînd-o în foc, focul nu ardea, pentru că îşi potolea puterea sa arzătoare, cinstind pe roaba lui Hristos. Toate aceste preamărite minuni se socoteau de păgîni nu ca puteri ale lui Hristos, ci ca vrăjitorie. Deci, i-au tuns părul capului ei, pentru că ziceau că în perii săi are farmece, care o apără de orice vătămare.

După tăierea părului, au închis-o în templul lui Jupiter, pentru că li se părea că de acum nu mai poate să facă nici un rău idolului lor, de vreme ce, odată cu părul s-au luat de la dînsa şi vrăjile. Sfînta a petrecut în acea închisoare două zile, cu lumina cea obişnuită ce venea din cer strălucind, mîngîindu-se de îngeri. A treia zi au venit slujitorii cu poporul, vrînd să aducă jertfă zeului Jupiter. Cînd au deschis templul, au văzut pe idolul lor căzut la pămînt şi sfărîmat ca praful; iar sfînta se veselea în Hristos, Dumnezeul său.

Atunci au dus-o iarăşi la divan şi, neştiind judecătorul ce să-i mai facă, a pedepsit-o cu moartea şi i-a tăiat sfîntul cap, împreună cu al tatălui său, pentru că l-au dovedit că este creştin, după ce mai întîi l-au scos din dregătoria sa şi i-au luat averile; apoi, osîndindu-l la moarte prin tăiere, a murit pentru Hristos, împreună cu sfînta sa fiică.

Şi amîndoi au primit cununile muceniceşti de la Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine mărire, în veci. Amin.