Iosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu. Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și aleasă. Unii dintre frați însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele și cuvintele lor cele urâte. Într-o zi, Iosif a povestit fraților săi visul acesta: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea“. Atunci frații s-au mâniat și aosif nu ieșea niciodată din voia părinților, vorbea numai prin cuvinte frumoase și se temea de Dumnezeu. Părinții îl iubeau mult pe Iosif și pentru a-l cunoaște mai ușor între ceilalți fii, ei i-au făcut o haină lungă și aleasă. Unii dintre frați însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele și cuvintele lor cele urâte. Într-o zi, Iosif a povestit fraților săi visul acesta: „Eram la câmp cu toții și legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voștri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea că soarele, luna și unsprezece stele se aplecau și se închinau în fața mea“. Atunci frații s-au mâniat și au strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi și să ne închinăm ție? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Și așa, frații și-au pus în gând să-l piardă pe Iosif...u strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi și să ne închinăm ție? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Și așa, frații și-aÎntr-o zi, pe când fiii lui erau cu turmele la pășune, bătrânul Iacob îl trimise pe fiul lui cel iubit să-i aducă vești despre ce fac ei pe acolo. Iosif era acum de 17 ani. Fiind foarte ascultător și-a luat repede haina cea frumoasă și a pornit spre câmp. Când aproape să ajungă spre locul în care se aflau frații lui, aceștia au zis: „Veniți, să-l omorâm și să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică. Tata ne va crede“. Unul dintre frați le spuse să nu-l omoare, căci ucidera de frate este cel mai mare păcat. „Aruncați-l într-o groapă pustie și-l lăsați acolo“, spuse fratele acela, care îl iubea pe Iosif și care voia să-l scape de la moarte.Când a ajuns la frații săi, ei l-au prins, l-au dezbrăcat de haina cea frumoasă și l-au aruncat într-o fântână părăsită. Dar tocmai atunci treceau pe acolo niște neguțători din Egipt, care cumpărau și oameni. Și ce gândise unul dintre ei? Să-l dea pe fratele lor negustorilor, căci dacă acesta va muri în groapă, tot păcatul lor va fi. Frații s-au învoit și l-au vândut pe Iosif cu 20 de arginți. Cum mai plângAstfel, aceștia au luat daruri, bani și saci și au pornit spre Egipt. Iosif i-a primit bine, i-a așezat la o masă bogată și i-a ospătat. Apoi a poruncit să li se umple sacii cu grâu și, pe ascuns, să pună paharul în sacul lui Veniamin.Frații au plecat spre casă veseli. Deodată niște ostași i-au oprit, strigându-le! „Stați pe loc! Voi v-ați purtat ca niște hoți și ați plătit binele cu rău. Unul dintre voi a furat cupa de argint al domnului nostru“.Atunci, soldații au căutat și au aflat paharul în sacul lui Veniamin. I-au întors în Egipt și i-au dus în fața lui Iosif.Stând în genunchi, cei unsprezece frați așteptau pedeapsa domnului. „Cel ce a furat paharul va rămâne rob, iar voi vă veți întoarce la casa voastră“, spuse Iosif cu durere. Atunci, unul dintre frați se oferise el să rămână, ca să nu-i rupă inima bătrânului Iacob.Iosif nu s-a mai putut abține și printre lacrimi a strigat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif! Mai trăiește oare tatăl meu?“. Mângâindu-și frații înspăimântați, Iosif le-a zis: „Nu vă temeți! Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Dacă nu mă vindeați, acum nu era cine să vă scape de sărăcie și de foamete. Mergeți în Canaan și-l aduceți și pe tatăl nostru aici“. Atunci, Iosif și-a sărutat frații în semn de iertare. Aceștia s-au întors acasă, povestind cele întâmplate. Deși era bătrân, Iacob a părăsit totuși Canaanul și a mers în Egipt, la fiul lui cel iubitea bietul copil, dar numai unul dintre frați era înduioșat de lacrimile acestuia.Neguțătorii l-au așezat sus pe o cămilă și au pornit spre Egipt. Pentru a-și acoperi fapta, frații cei nemiloși au tăiat un ied, au rupt haina cea frumoasă a lui Iosif și au înmuiat-o în sânge. Seara au dus haina și i-au arătat-o lui Iacob, spunându-i că fiul lui cel iubit a fost mâncat de o fiară sălbatică. Bătrânul plânse mult după fiul lui cel iubitu pus în gând să-l piardă pe Iosif...În Egipt, Iosif a fost vândut unui slujbaș împărătesc. Fiindcă s-a purtat bine, Iosif a ajuns mai mare peste toate slugile acestuia.Soția slujbașului însă era o femeie foarte rea și îl vorbea pe Iosif numai de rău. Astfel, tânărul a ajuns în închisoare. Era rău după gratii, însă el avea nădejde în bunul Dumnezeu și nu se temea de nimic.În închisoare, Iosif a tălmăcit visele paharnicului împăratului și al pitarului împăratului, care fuseseră închiși din ordinul lui Faraon. Peste trei zile, toate s-au împlinit după cum tălmăcise Iosif. Pitarul a fost spânzurat, iar paharnicul a fost eliberat și pus din nou în slujba sa.Paharnicul a ieșit vesel din închisoare. Iosif s-a apropiat de paharnic și i-a zis să nu-l uite și să-l scoată din închisoare, căci este nevinovat

După doi ani a avut și faraonul un vis ciudat. Se făcea că, stând pe malul unui lac, au ieșit din apă șapte vaci grase și după ele au ieșit șapte vaci slabe. Vacile cele slabe le-au mâncat pe cele grase, dar tot slabe au rămas. Apoi, dintr-un pai au crescut șapte spice pline, apoi șapte spice goale. Spicele cele goale le-au înghițit pe cele pline și tot goale au rămas.Faraon nu înțelegea visele și era neliniștit. A chemat la curtea lui mulți magi învățați, dar nici unul dintre ei nu știa să interpreteze visele lui. Atunci paharnicul și-a amintit de Iosif și i-a vorbit faraonului despre el. Trimițând îndată după el, Iosif a venit în fața Faraonului și i-a zis: „Prin vis, Dumnezeu îți vestește că vor veni șapte ani roditori și după ei vor urma șapte ani neroditori. Atunci va fi lipsă și foamete mare. Să pui, deci, om care să strângă bucate și pentru anii cei răi“. Lui Faraon i-au plăcut cuvintele spuse de tânărul Iosif și pentru aceasta l-a scos din închisoare și l-a pus mai mare peste toți oamenii din țara sa.

După șapte ani plini de rod, au urmat cei șapte ani neroditori, după cum tălmăcise Iosif. Acum era foamete mare în Egipt și în alte țări. Foametea s-a extins și peste Canaan, unde locuia Iacob și frații lui Iosif. Mulți oameni cerșeau la curtea lui Faraon. Printre aceștia, au sosit într-o zi și frații lui Iosif. Iacob însă a trimis numai zece dintre copiii lui, pe Beniamin (fratele lui Iosif, născut din aceeași mamă) oprindu-l acasă, pentru a nu-l pierde așa cum îl pierduse pe Iosif.Când au ajuns la curtea lui Faraon, Iosif i-a recunoscut, dar nu li s-a descoperit. Întrebându-i despre ei, interesându-se de tatăl lor și de fratele cel mai mic, aceștia i-au spus că sunt unsprezece frați, dar cel mai mic a rămas acasă. Iosif le-a zis: „Sunteți spioni!“ Și i-a aruncat în închisoare.Apoi a poruncit să le umple sacii cu grâu și să pună argintul pe care ei îl aduseseră ca plată deasupra. Când au fost toate gata, i-a scos și le-a zis: „Acum puteți merge în țara voastră. Simeon rămâne aici, închis, până când îl aduceți pe Veniamin. Numai așa pot ști că nu sunteți spioni. Dacă vă întoarceți fără fratele cel mai mic, nu mai primiți bucatele“.Când au ajuns acasă, frații au povestit tatălui lor ce li s-a întâmplat. Iar când au dezlegat sacii au aflat argintul în sacii lor și s-au înspăimântat. Iacob a început atunci să plângă, spunând: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și acum este vorba să-l pierd și pe micul meu Beniamin. Toate au venit asupra mea! Voi îmi răpiți copiii!“.Bucatele s-au isprăvit repede. Nevoit fiind, Iacob i-a trimis din nou pe feciorii lui după hrană, de data aceasta lăsându-l și pe Beniamin cu ei.

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cun

Iar cunoasterea si intelegerea realitatilor spirituale se face prin credinta, asa cum realitatile materiale, fizice, sunt cercetate si analizate prin ratiune. Ratiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinta este calea de cunoastere a celor spirituale. Si ratiunea si credinta sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism intre adevarata stiinta si adevarata religie este numai in mintea unor oameni "fara Dumnezeu", nu si in realitate.

Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre stiinta si credinta, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Stiinte din Bordeaux, intre 1895 si 1916, le striga cu indignare: "Minciuna! Minciuna in domeniul logicei, minciuna in domeniul istoriei. Invatamantul care pretinde sa stabileasca ireductibil antagonism intre spiritul stiintific si spiritul crestin, este minciuna cea mai mare, cea mai indrazneata din cate au incercat vreodata sa insele pe oameni". Si el continua astfel: "Cred din tot sufletul in adevarurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat si ni le propovaduieste prin Biserica Sa. Niciodata nu mi-am ascuns credinta si nadajduiesc din adancul inimii, ca Acela de la care o am ma va pazi ca sa rosesc vreodata de ea.".

Ratiunea si credinta se intrepatrund si se completeaza atat in cercetarea celor materiale, cat si in cercetarea celor spirituale.

Caci asa cum sunt lucrurile materiale, unde predomina cunoasterea rationala, trebuie sa si crezi in cei de langa tine, in cunostintele si descoperirile lor, tot astfel si in cele spirituale, unde prioritate are credinta, trebuie sa intelegi, cat este posibil, si cu mintea cele spirituale, care sunt suprarationale si supralogice, si nu irationale si ilogice.

Descoperirea lui Dumnezeu se mai numeste Revelatie si poate fi primita de om, in mod deosebit, prin credinta, dar si prin ratiunea iluminata de credinta.

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cunosti multe despre Dumnezeu, ci trebuie sa traiesti dupa voia Lui, implinindu-i poruncile

Credinta crestina este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevaruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu si ne invata Biserica.

Credinta este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de alta parte, este (si) un merit al omului, caci crede numai cine voieste.

Ea este absolut necesara pentru mantuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceste ucenicilor, inante de inaltare: "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui; iar cel ce nu va crede, se va osandi" (Marcu 16,16).

Este o credinta cunoscatoare si o credinta lucratoare. Credinta cunoscatoare este asemanata de Sfintii Parinti cu "frunzele pomilor", iar credinta lucratoare cu "roadele". Credinta lucratoare angajeaza, deci, si trupul in procesul de mantuire si se traduce in viata prin faptele credintei.

Daca lipsesc faptele credintei, credinta cunoscatoare nu are nici o valoare.

Deci, nu este de ajuns sa crezi ca exista Dumnezeu si sa cunosti multe despre Dumnezeu, ci trebuie sa traiesti dupa voia Lui, implinindu-

Sfantul Iacov spune: "Dar va zice cineva: Tu ai credinta, iar eu am fapte; arata-mi credinta ta fara fapte si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi ca unul este Dumnezeu ? Bine faci, dar si demonii cred si se cutremura. Vrei insa sa intelegi, omule nesocotit, ca credinta fara de fapte moarta este ?" (Iacov 2, 18-20).

Adevarul mantuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin dreptii, patriarhii si profetii Vechiului Testament, iar in chip desavarsit prin Fiul lui Dumnezeu intrupat - Mantuitorul Iisus Hristos, si se pastreaza in Biserica.

Prin descoperirea dumnezeiasca, omul a aflat despre realitatile din lumea spirituala, care nu pot fi cunoscute si cercetate de ratiunea omeneasca.

Astfel, omului i s-a descoperit ca dupa moarte il asteapta viata vesnica si ca Dumnezeu, Unul in fiinta dar intreit in Persoane, este Creatorul cerului si al pamantului.

Din lumea creata mai fac parte: ingerii si demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu stie, exista un loc de fericire eterna, numit rai, si un loc de osanda si nefericire eterna, numit iad.

Despre Dumnezeu, ingeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaste cu adevarat doar cate i s-a descoperit

i poruncile

Iar cunoasterea si intelegerea realitatilor spirituale se face prin credinta, asa cum realitatile materiale, fizice, sunt cercetate si analizate prin ratiune. Ratiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinta este calea de cunoastere a celor spirituale. Si ratiunea si credinta sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism intre adevarata stiinta si adevarata religie este numai in mintea unor oameni "fara Dumnezeu", nu si in realitate.

Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre stiinta si credinta, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Stiinte din Bordeaux, intre 1895 si 1916, le striga cu indignare: "Minciuna! Minciuna in domeniul logicei, minciuna in domeniul istoriei. Invatamantul care pretinde sa stabileasca ireductibil antagonism intre spiritul stiintific si spiritul crestin, este minciuna cea mai mare, cea mai indrazneata din cate au incercat vreodata sa insele pe oameni". Si el continua astfel: "Cred din tot sufletul in adevarurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat si ni le propovaduieste prin Biserica Sa. Niciodata nu mi-am ascuns credinta si nadajduiesc din adancul inimii, ca Acela de la care o am ma va pazi ca sa rosesc vreodata de ea.".

Ratiunea si credinta se intrepatrund si se completeaza atat in cercetarea celor materiale, cat si in cercetarea celor spirituale.

Pr. Vasile Sorescu: