PUTINE SUNT ICOANELE CARE AU APARUT IN CHIP MIRACULOS,SA MANTUIASCA SA VINDECE SI SA ALINE. NU SI-AU DEZVALUIT NICIODATA TAINA,DAR PUTEREA LOR SFANTA A RAMAS NESTIRBITA.

SE LASA SEARA PE MUNTELE ATHOS SI SCHITURILE MONAHILOR SE  INVALUIE IN UMBRA.CUVIOSUL MARCU IESE SI SE ROAGA IN FATA CHILIEI CU FRUNTEA PLECATA..NU MICA I-A FOST MIRAREA,RIDICAND OCHII SPRE RASARIT SA O VADA PE MAICA DOMNULUI,STAND PE TRON CA O IMPARATEASA,IAR IN JURUL EI INGERI SI SFINTI CANTAND SI INCHINANDU-SE.CUTREMURAT DE VIZIUNEA CARE II FUSESEDARUITA,MONAHUL MERSE DEGRABA LA STARETUL SAU SFANTUL GRIGORE SINAITUL SI II DADU VESTE.ERA ANUL 1337.VIZIUNEA SA AVEA SA SE IMPLINEASCA ABIA IN ANUL 1852 CAND IEROSCHIMONAHUL NIFON PUSE PIATRA DE TEMELIE A SCHITULUI ROANESC PRODROMU  PE LOCUL IN CARE SE ARATASE  FECIOARA.DIN TIMPUL ZIDIRII CUVIOSUL NIFON CAUTA UN ICONAR CU FRICA DE DUMNEZEU  CARE SA PICTEZE IN LEMN DE TEI O ICOANA A MAICII DOMNULUI CUM NU MAI ERA ALTA.L-A TOCMIT PE IORDACHE NICOLAU DIN IASI CARE S-A INVOIT SA LUCREZE NUMAI IN POST SI RUGACIUNE DUPA ORANDUIALA BISERICEASCA ICONARUL SE APUCA DE LUCRU IN ANUL 1863 MANASTIREA BUCIUM DIN IASI DAR MUNCA ERA ANEVOIOASA,CHIPUL FECIOAREI SI AL PRUNCULUI IISUS SE DESLUSEU CU GREU.INTR-O SEARA ICONARUL INTRERUPSE LUCRUL CU MAHNIRE SI SE RUGA LA DUMNEZEU SA IL LUMINEZE SI SA IL INDRUME.RUGA LUI A FOST ASCULTA,SI PESTE NOAPTE CHIPURILE SFINTE PRINSERA CONTUR PE ICOANA CA PRIN MIRACOL FARA SA LE PICTEZE NIMENI ICOANA MAICIIDOMNULUI PRODROMITA ESTE UNA DIN CELE MAI PRETIOSE ICOANE ROMANESTI FACATOARE DE MINUNI.

EA SE AFLA AZI LA SCHITUL DE PE MUNTELE ATHOS,ALATURI DE ICOANA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL SI DE ICOANA MAICII DOMNULUI APARATOARE DE FOC

Ce este sufletul ?

Domnul Dumnezeu ţărînă din pămînt,
l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare
de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”
(Facerea, 1,26)

Cuvîntul „psihi”(suflet) este dintre cele mai dificile de înţeles atît în Sfînta Scriptură cît şi în literatura creştină în general. Mai mult, la înţelesul acestui cuvînt s-a adăugat o confuzie în plus, deoarece grecii îl foloseau cu sens diferit. Astăzi, cei mai mulţi oameni înţeleg cuvîntul „suflet” mai mult cu sensul pe care i-l dădeau vechii greci (sensul platonic) şi mai puţin sensul biblic. Ei cred că aşa cum există în corpul omului sîngele, limfa sau măduva oaselor, tot aşa există şi un element nematerial, spiritual - sufletul - ceva asemănător cu aerul, nedefinit, care atunci cînd murim iese din noi împreună cu ultima suflare şi merge „altundeva”. „Psihi” este numit tot ceea ce este viu, chiar şi animalele, dar cel mai adesea denumeşte omul.

Sufletul este un om, este cineva, deoarece acesta constituie semnul vieţii, atît ca manifestare exterioară cît şi ca interioritate şi subiectivitate. Dar dacă sufletul este semnul vieţii, aceasta nu înseamnă că el este şi cauza sau sursa acesteia, cum credeau vechii greci. El este suportul său, purtătorul existenţei; de aceea deseori în Vechiul Testament se identifică numai cu manifestarea vieţii pămînteşti (sufletul moare, este dat morţii, dar şi învie atunci cînd viaţa revine în trupul mort), în timp ce în Noul Testament sufletul apare ca purtător al vieţii veşnice, de aceea mîntuirea sufletului se identifică cu posibilitatea vieţii de a nu cunoaşte stricăciunea şi moartea.

Cu privire la originea sufletului, scriitorii filolocalici dezvoltă aceeaşi concepţie creştină despre originea sufletului în actul divin. El este dumnezeiesc şi nemuritor. Sfîntul Grigore Palama subliniază, în legătură cu acest act ideea creării sufletului de către Dumnezeu în urma unui sfat dumnezeiesc. Spre deosebire de trup, care a fost creat din materia lumii supusă simţurilor, sufletul a luat parte prin „suflare negrăită”. Pentru aceasta „e ceva minunat care priveşte totul şi întrece totul”. Sufletul omenesc a fost creat de Dumnezeu „raţional şi mintal”, „raţional şi înţelegător” prin insuflare dătătoare de viaţă”.

Sufletul se află în trup, prin urmare se află în lume, fiind născut. În trup el este pretutindeni, susţinîndu-l „nu ca în spaţiu, nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susţine, îl cuprinde şi îl face viu” Trupul este casa sufletului, cămara sufletului. Sufletul intră în cămara sa, în foişorul său atunci cînd îşi adună mintea din lucrurile lumii şi stăruie în lucrarea interioară a inimii. Omul este deci suflet şi trup în acelaşi timp, compusul celor două elemente. „Sufletul nu e omul, ci suflet de om, trupul nu e omul ci trup de om” (Sf.Justin), „omul este alcătuit din trup şi suflet, este dualitate” (Athenagoras), „calitatea de om nu se aplică sufletului sau trupului separat, ci împreună, căci împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu” (Sf. Grigore Palama)

Precum trupul este unul ,dar are mai multe mădulare, sau organe, tot aşa şi sufletul („omul dinăuntru”) este alcătuit din multe şi felurite organe; acestea sînt virtuţile. Sufletul este principiul vieţii. El străbate tot trupul, fără a suferi mărginire sau divizare, întrucît este simplu şi necorporal. El se află în fiecare parte a trupului, dîndu-i acestuia puterea să vieze, adică să existe şi să se mişte. Sufletul este cel care mişcă fiecare mădular al trupului spre lucrarea sa specifică, este spirit, adică simplu, nematerial, indivizibil şi nemuritor, este creat de Dumnezeu din nimic. Chiar dacă textul biblic spune că „a suflat Dumnezeu şi s-a făcut omul fiinţă vie”, aceasta nu înseamnă că sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esenţă… „Suflarea” înseamnă că spiritul uman este într-adevăr după chipul şi asemănarea „Spiritului Suprem” fiind creat printr-un act direct, personal şi intim de Dumnezeu.

În Sfînta Scriptură, sufletul omului este desemnat prin mai multe denumiri „psihi”, spirit sau duh („pneuma”). Mîntuitorul însuşi a folosit două denumiri: „suflet” şi „duh”. De asemenea, Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre „duhul, sufletul şi trupul omului”. Unii eretici de astăzi susţin că omul este compus din trei părţi: trup, suflet şi duh. Această concepţie se numeşte trihotonism. Concepţia creştină este dihotomică, adică susţine alcătuirea omului din două părţi: trup şi suflet. Sufletul nu poate fi redus la materie; străbate trupul material şi este legat de el, dar transcende materialitatea lui. Fiinţa se cere respectată ca o fiinţă de o valoare inestimabilă. „Ea e prin suflet cineva şi nu ceva.” (Dumitru Stăniloae)

Sufletul provine de la Dumnezeu, prin creaţie directă, personală şi intimă, (Facerea, 2,7; Corinteni, 15,45). Este deci o substanţă reală, vie, nematerială şi nemuritoare. Sufletul pătrunde tot trupul material şi-l cuprinde, depăşeşte materialitatea trupului, dar este legat de el… Prin suflet omul este persoană, este conştiinţă, raţiune şi responsabilitate. Acesta asigură omului unicitate în Univers, dar şi eternitatea, întrucît este creat intenţionat de Dumnezeu. În general, trebuie să spunem că nu putem defini esenţa sufletului ci doar manifestările lui.

În concluzie, SUFLETUL este o substanţă simplă, vie, necorporală prin natura sa, indivizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voluţional, activ, labil, adică schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa, precum şi de a exista prin fire în acest chip.

„Dacă sufletul trăieşte, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte de viaţă”. (Sf. Justin Martirul)

Pătimirea Sfintei Muceniţe Tatiana fecioara
şi a celor împreună cu dînsa
(12 ianuarie)

Sfînta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma cea veche, din părinţi de neam mare, pentru că tatăl său a fost de trei ori antipat, însă binecredincios creştin şi temător de Dumnezeu, păzind în taină sfînta credinţă, în care şi pe fiica sa, adică pe Sfînta Tatiana, a crescut-o cu bunăcuviinţă şi frică de Dumnezeu, învăţînd-o şi dumnezeieştile cărţi.

Venind aceasta în vîrstă şi nevrînd să se însoţească cu bărbat, îşi petrecea în feciorie şi curăţie viaţa, pentru că s-a făcut mireasă lui Hristos, fiind rănită de dragostea Lui şi Aceluia şi slujea ziua şi noaptea, omorîndu-şi trupul în post şi rugăciuni şi robindu-l duhului. Apoi s-a învrednicit de slujba bisericească pentru viaţa sa îmbunătăţită şi slujea lui Dumnezeu îngereşte, deşi era în trup; după aceea, cu mucenicească cunună a încununat Hristos Dumnezeu pe mireasa Sa, a cărei pătimire a fost astfel:

Fiind ucis de romani prea nelegiuitul împărat al Romei, Antonin Eliogabal (218-222), al cărui trup a fost tîrît spre batjocură prin cetate, aruncat în rîul Tibru; după dînsul a fost ridicat la împărăţie tînărul copil Alexandru Sever (222-235), care era numai de 16 ani.

Acela avea mamă creştină, numită Iulia Mamia, de la care învăţase a cinsti pe Hristos, însă nu cu dreaptă credinţă, că nici pe idoli nu-i lepăda, ci se închina lor ca unor vechi zei ai Romei, avînd în palatele sale şi chipul lui Hristos şi pe al necuratului Apolon, pe al lui Avraam, cel din legea veche, şi al lui Orfeu cel elinesc, precum şi alţi idoli.

Drept aceea, Alexandru nu prigonea pe creştini, ca cel născut din maică creştină, însă antipaţii şi eparhii lui făceau mare răutate credincioşilor; căci din pricina tinereţii lui, cîrmuirea împărăţiei era încredinţată unora din boieri, între care mai întîi era Ulpian, eparhul cetăţii, aspru din fire şi mare vrăjmaş al creştinilor.

Aceia, ocîrmuind toate în numele împărătesc, trimiteau porunci pretutindeni, ca "galileenii" (aşa numeau ei pe creştini) cu chinuri şi cu moarte să fie siliţi la închinarea zeilor romanilor; şi erau aleşi spre pierderea creştinilor cei mai cumpliţi slujitori idoleşti: Vitalie, comitul, Vas Cubiculariu şi Caius Domesticus. Şi se vărsa ca apa sîngele creştinilor, fără cruţare, atît în Roma, cît şi în toate părţile stăpînirii romane.

Într-acea vreme, Sfînta fecioară Tatiana, diaconiţa Bisericii Romei, a fost prinsă de cei necredincioşi şi adusă în capiştea lui Apolon, să se închine acestuia. Ea însă s-a rugat lui Hristos, Dumnezeul său, şi îndată s-a făcut cutremur, încît a căzut idolul, zdrobindu-se în bucăţi; apoi a căzut şi o parte din templu şi a ucis pe mulţi dintre necredincioşii care erau acolo înăuntru, precum şi pe slujitori; iar diavolul care locuia în idol, răcnind cu mare glas, a fugit cu tînguire din locul acela, auzind toţi chiotul lui şi văzîndu-l fugind în întuneric, prin văzduh.

Atunci păgînii au dus-o la judecată şi la chinuire; dar mai întîi au bătut-o fără milă peste obraz slujitorii tiranilor şi apoi i-au scos ochii cu undiţele. Multă vreme fiind chinuită, chinuitorii au slăbit, pentru că sfînta era înaintea celor ce o băteau ca o nicovală tare, încît cei ce o chinuiau aveau dureri mai mari decît muceniţa; ba încă şi de îngerii, care stăteau nevăzuţi lîngă dînsa, erau loviţi peste obraz. Deci strigau către judecătorul cel fără de lege, rugîndu-l să le poruncească să înceteze a chinui pe nevinovata fecioară, fiindcă singuri spuneau că primesc mai multă muncă decît dînsa.

Iar ea se ruga lui Dumnezeu pentru chinuitorii ei, să le dea cunoştinţa adevărului; şi a fost auzită, pentru că li s-a arătat o lumină cerească, şi ochii lor cei sufleteşti deschizîndu-li-se, au văzut patru îngeri înconjurînd pe sfînta, apoi au auzit un glas din cer care venea spre sfînta, şi au căzut la pămînt înaintea ei, zicînd: "Iartă-ne, slujitoarea adevăratului Dumnezeu, iartă-ne de cele ce ţi-am făcut fără de voie". Deci, au crezut în Hristos, fiind opt la număr, şi s-au botezat în sîngele lor; căci au fost chinuiţi cumplit, pentru mărturisirea lui Hristos şi li s-au tăiat capetele cu sabia.

Într-altă zi, judecătorul cel nedrept şezînd în divan, a pus iarăşi de faţă la întrebare pe Sfînta fecioară Tatiana, care a stat înainte întreagă şi sănătoasă cu trupul, avînd faţa luminată şi ochii veseli, dar neputînd cu cuvinte s-o înduplece la idoleasca jertfă, a poruncit s-o dezbrace şi să-i taie trupul cu brice. Feciorescul ei trup era alb ca zăpada şi cînd o atingeau cu bricele, curgea din răni lapte în loc de sînge şi ieşea o mireasmă plăcută ca dintr-un vas de aromate.

Sfînta, ridicîndu-şi ochii spre Mirele său Hristos, se ruga în chinuri. Apoi au întins-o la pămînt, în chipul crucii, şi mai mult au bătut-o cu toiagul, ostenind şi schimbîndu-se mulţi slujitori; pentru că îngerii lui Dumnezeu, ca şi mai înainte, stînd acolo nevăzuţi, loveau pe cei ce băteau pe sfînta şi slujitorii adevereau aceasta că sînt bătuţi de o mînă nevăzută cu vergi de fier, pentru care au murit nouă dintr-înşii, fiind ucişi de mîna îngerilor, iar ceilalţi au căzut zdrobiţi abia cu viaţă; iar sfînta batjocorea pe judecător şi pe chinuitorii ei, defăimînd pe idolii lor.

După aceasta, trecînd ziua, au aruncat-o în temniţă, unde toată noaptea rugîndu-se şi cîntînd, lumina cerească o acoperea şi îngerii lui Dumnezeu cîntau împreună cu dînsa; iar a doua zi, scoţînd-o iarăşi la judecată, se arăta cu corpul mai sănătoasă şi cu faţa mai frumoasă ca mai înainte, încît s-au mirat toţi, deşi cu cuvinte amăgitoare o îndemnau să se plece la un gînd cu ei şi să aducă jertfă Artemizei, zeiţa lor cea mare.

Sfînta fecioară se arătă ca şi cum s-ar fi învoit cu sfatul lor şi o duseră cu slavă în templul Artemizei; dar diavolul cel ce locuia în idolul acesta, înţelegînd venirea Tatianei, cu glas mare a strigat: "Vai mie! Vai mie! Unde voi fugi de la Duhul Tău, Dumnezeule al cerului, pentru că foc din cele patru unghiuri ale templului mă izgonesc".

Cînd s-a apropiat sfînta de templu, a făcut semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi îndată s-au făcut fulgere şi un tunet înfricoşat, apoi căzînd foc din cer, a ars templul şi idolul împreună cu slujitorii; iar jertfele le-au prefăcut în cenuşă şi mulţi din popor au căzut morţi, fiind loviţi de trăsnet. Pentru aceasta, au dus-o în divan şi acolo au spînzurat-o, şi cu unghii de fier au însîngerat-o; atunci şi sînii ei au fost rupţi cu acele fiare. Apoi, aruncînd-o din nou în temniţă, îngerii lui Dumnezeu cu lumina cerească au venit iarăşi la dînsa şi, tămăduind-o de rane, au făcut-o sănătoasă, fericindu-i pătimirea ei cea bărbătească.

A doua zi a fost dată spre mîncare unui leu înfricoşat, în privelişte, care, văzînd-o, a început a se gudura şi a-i mîngîia picioarele. Cînd l-au luat pe leu din privelişte şi-l duceau la locul său, s-a repezit pe neaşteptate la un boier cinstit, anume Eumenie, şi l-a ucis pe loc. Apoi iarăşi au spînzurat pe Sfînta Tatiana şi mai cumplit au zgîriat-o; iar chinuitorii ei erau loviţi şi omorîţi de îngeri nevăzuţi. După aceea, aruncînd-o în foc, focul nu ardea, pentru că îşi potolea puterea sa arzătoare, cinstind pe roaba lui Hristos. Toate aceste preamărite minuni se socoteau de păgîni nu ca puteri ale lui Hristos, ci ca vrăjitorie. Deci, i-au tuns părul capului ei, pentru că ziceau că în perii săi are farmece, care o apără de orice vătămare.

După tăierea părului, au închis-o în templul lui Jupiter, pentru că li se părea că de acum nu mai poate să facă nici un rău idolului lor, de vreme ce, odată cu părul s-au luat de la dînsa şi vrăjile. Sfînta a petrecut în acea închisoare două zile, cu lumina cea obişnuită ce venea din cer strălucind, mîngîindu-se de îngeri. A treia zi au venit slujitorii cu poporul, vrînd să aducă jertfă zeului Jupiter. Cînd au deschis templul, au văzut pe idolul lor căzut la pămînt şi sfărîmat ca praful; iar sfînta se veselea în Hristos, Dumnezeul său.

Atunci au dus-o iarăşi la divan şi, neştiind judecătorul ce să-i mai facă, a pedepsit-o cu moartea şi i-a tăiat sfîntul cap, împreună cu al tatălui său, pentru că l-au dovedit că este creştin, după ce mai întîi l-au scos din dregătoria sa şi i-au luat averile; apoi, osîndindu-l la moarte prin tăiere, a murit pentru Hristos, împreună cu sfînta sa fiică.

Şi amîndoi au primit cununile muceniceşti de la Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine mărire, în veci. Amin.

IN ASTEPTAREA LUI MOS NICOLAE ,CRESTINII ORTODOCSI IL POMENESC PE SFANTUL SAVA CEL SFAINTIT,CREATORUL TIPICULUI DUPA CARE SE SAVARSESC SLUJBELE ,IN TOATE BISERICILE DE AZI.

DATA DE 5 DECEMBRIE ARE O INSEMNATATE APARTE.IN AJUNUL SARBATORII SFANTULUI IERARH NICOLAE,PROTECTORUL COPIILOR,BISERICA IL POMENESTE PE SFANTUL CUVIOS SAVA CEL SFANT INTEIMEIETORUL MANASTIRII MAREA LAVRA DIN PUSTIUL IUDEEI,LACAS DE CULT CU O INFLUENTA CRUCIALA INFLUENTA CRUCIALA ASUPRA RITUALURILOR BISERICUU ORTODOXE

 TIPICUL VINE DE LA MAREA LAVRA

SFANTUL SAVA CEL SFINTIT A VENIT PE LUME IN TINUTUL CAPADOCIEI,INTR-UN SATUC NUMIT MATULASC.MICA ASEZARE AVEA SA DEVINA PESTE ANI,UNA DINTRE CELE MAI IMPORTANTE GRATIE  RENUMELUI CAPATAT DE PE URMA SFANTULUI.  LA VARSTA DE 5 ANI MICUTUL SAVA A RAMAS ORFAN,MOSTENITORUL INTREGII AVERI  A PARINTILOR SAI.A FOST LUAT IN GRIJA DE UN  UNCHI DIN PARTEA MAMEI,INSA NU S-A INTELES CU SOTIA ACESTUIA SI A PLECAT LA ALT UNCHI DIN PARTEA TATALUI.

ASTFEL ,S-A ISCAT UN CONFLICT INTRE CEI DOI UNCHI,FIECARE DORNIC DE A PUNE MANA PE AVERE ,DAR DE A NU AVEA DE A FACE CU COPILUL

PRIN URMARE ,LA NUMAI 8 ANI COPILUL A ALES SA SE RETRAGA LA MANASTIREA LUI FLAVIAN. A URMAT CALEA CREDINTEI,INVATAND DIN SFINTELE SCRIPTURI.LA 18 ANI A PLECAT  CATRE PALESTINA PENTRU  ALI SE ALATURA CUVIOSILOR EFITINIE SI TEOCTIST.IN ANUL 478  A INTEIMEIAT MANSTIREA MAREA LAVRA IN APROPIEREA BETHLEEMULUI. DAT FIIND  CA TREPTAT OBSTEA A SPORIT ,S-A IMPUS SI RANDUIALA SFINTELOR SLUJBE.SFANTUL SAVA A INTOCMIT UN TIPIC PUNIND LAOLALTA TRADITIILE CALUGARILOR DIN PALESTINA EGIPT ,ANATOLIA SI DIN BISERICA IERUSALIMULUI.

TIPICUL SFANTUL SAVA CEL SFANT CUNOSCUT CA SLUJBELE MARII LAVRE DIN IERUSALIM SCRISE DE D-ZEU  PURTATORUL  PARINTELE NOSTRU SFANTU SAVA A FOST PRELUAT DE TOATE BISERICILE ORTODOXE

A TRAIT O VIATA PLINA DE CAZNE.INAINTE DE A MURII A STRANS IN JURUL SAU PREOTII SI CALUGARII DIN MANASTIRE,A CERUT SA PRIMEASCA SFANTA IMPARTASANIE,APOI A SPUS,,DOAMNE IN MAINILE TALE IMI DAU DUHUL,,

SE INTAMPLA PE 5 DECEMBRIE IN ANUL 532,PE CAND SFANTUL SAVA AVEA 94 DE ANI.

Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie sa facem ca sa nu pierdem mantuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie sa umblam pentru a ne mantui? In cele din urma, acesta este cel mai important lucru din viata noastra.

In Sfintele Scripturi citim ca unul dintre mai marii iudeilor s-a infatisat inaintea Domnului chiar cu aceasta intrebare, zicandu-I: "Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?" Iar Domnul i-a raspuns ca aceasta se dobandeste prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca sa te mantuiesti trebuie sa urmezi poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici pazesc pe om de pacat si-l invata sa implineasca voia cea buna si desavarsita a lui Dumnezeu.

Ai credinta, tine-te de ea si nu-i ingadui niciodata vrajmasului sa ti-o fure din inima. Umbli prin intunericul acestei vieti, si in mainile tale ai o faclie pentru a te feri sa nu cazi in prapastie, sau sa te poticnesti si sa pieri, dupa cum este scris: Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele (Ps. 118: 5). Daca faclia credintei tale se stinge sau slabeste, striga, plangi, roaga-te lui Dumnezeu ca ingerul luminii sa-ti reaprinda faclia si sa tina aprinsa flacara ei palpaitoare. Cauta oameni purtatori de Dumnezeu, citeste carti duhovnicesti, straduieste-te din rasputeri sa faci bine altora – fa totul pentru a recastiga comoara pe care ai pierdut-o si s-o pazesti de furi. Ca atunci cand ai credinta, esti fericit, dupa cuvintele Domnului: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (In. 10:29). Cand n-ai credinta, Sfanta Scriptura te numeste nebun (Ps. 13: 1), si, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mantuitorului de pe Cruce, atat de vadit, atat de dumnezeieste a implinit pentru tine, vei fi osandit de Dumnezeu, dupa cuvintele Domnului si Mantuitorului nostru: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16: 16).

Adevarata credinta, cea care te indeamna la fapte bune, este ca radacinile unui copac; copacul se tine de aceste radacini si prin ele primeste hrana din pamant. Nadejdea poate fi asemanata frunzelor, care impodobesc copacul si-l vadesc ca este plin de viata si ca radacinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toata ratiunea radacinilor si a frunzelor. Si astfel, frate, daca cineva are credinta adevarata, de aici urmeaza fapte bune, faptele dragostei.

In acelasi timp, trebuie sa te feresti de pacat cu orice pret, pentru ca pacatul este cea mai mare primejdie din viata ta. Ai vazut vreodata pini inalti crescand pe stanci? E de-ajuns ca o singura samanta sa cada intr-o mica fisura, si sa despice granitul, si din ele sa creasca un copac intreg. In mod asemanator, trebuie sa fii constient ca o consimtire pacatoasa e ca o mica fisura in armura sufletului tau, si, daca samanta pacatului intra in el – si adesea o face – va nimici intreaga fortareata a sufletului si-l va face neputincios.

Dumnezeu cauta o asezare sincera a inimii catre El. Daca cu ravna te nevoiesti catre El, Izvorul a tot binele, toata viata ta va fi una de-Dumnezeu-placuta. In dragostea ta pentru El, vei dori sa-I slujesti cu toata puterea, sa faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, sa faci bine, sa-ti arati credinta prin fapte, si cu orice pret sa te pazesti de tot ce este uraciune lui Dumnezeu, adica de tot pacatul. Aceasta este asceza vietii crestine. Asa ca vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceza.

In incheiere, frate, poarta-ti crucea vietii cu multumire. Calea ta catre mantuire trece prin suferinte, dupa cuvintele Apostolului: ...ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mantuire pe calea durerilor, a impreuna-suferintelor si a mortii. Calea cea pietroasa, cu spini, brazdata de fagase. Dar insusi faptul ca-ti porti crucea vietii cu rabdare si cu multumire adusa lui Dumnezeu, ca incerci sa faci binele si sa urasti raul – aceasta te va invrednici sa-ti dobandesti mantuirea. Apostolul spune ca femeia se va mantui prin nastere de fii daca va starui in credinta, in iubire, in sfintenie si in cumpatare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este nasterea de fii, caci, dupa cadere, si ca urmare a celor ce a adus aceasta, dupa cuvantul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoita sa experieze durerile vietii de familie: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani (fac. 3:16). Dar, multumita acestei cruci, ea se va mantui daca, in acelasi timp, va duce o viata buna. In scrierile patristice gasim marturii despre unele femei maritate care au dobandit totusi sfintenie prin implinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.

Dar despre soti ce poti spune? Cum se mantuiesc ei? Daca o femeie se mantuieste prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei si despre care El i-a spus, tot asa si barbatul se va mantui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viata anevoios, in necazuri, munci si griji pentru copiii sai si in responsabilitatea sa inaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: "Sa nu mananci", blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3: 17-19).

Acestea sunt urmarile pacatului. Dar aici sta si crucea izbavitoare a omului – cu conditia ca el sa evite pacatele grave, si sa faca mai degraba bine, sa iubeasca pe Dumnezeu, si cu multumire sa poarte intreaga povara a vietii, stiind ca Dumnezeu este bun si tot ceea ce se face este pentru mantuirea omului. Mantuirea omului sta in a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Ingaduie-mi sa repet, si nu te mahni pe mine pentru o asemenea repetitie: frate, fereste-te de pacat! Puternice aripi de vulturi sunt ranite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stanci mici ascunse sub apa si se scufunda. Cetati intregi se aprind de flacari dintr-o singura scanteie. Iar pacatul a adus la ruina cele mai mari virtuti. Pacatul este groaznic prin aceea ca ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici saracia, nici nestiinta de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Pacatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va vada (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaste ca acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci cand sta in picioare; el nu e facut din pietre solide, iar daca te pocaiesti, el va cadea degraba si praf se va face. Astfel, daca pacatul te desparte de Dumnezeu, pocainta te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata porunca a lui Dumnezeu, sunetul a multe trambite a pricinuit caderea uriaselor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, "Iarta-ma, Doamne!" – rostite cu o simtire adevarata – zidurile pacatului ce te despart se vor face una cu tarana...Asculta numai ce zice Domnul prin acelasi prooroc: Ca asa zice Domnul cel Preainalt, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbaez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert totdeauna si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am facut. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si, stand ascuns, l-am lovit intru mania Mea. Si el, razvratit, mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia... (Is. 57:15-18).

Cel ce iubeste pe Dumnezeu, daca pacatuieste si se pocaieste, va gasi intru El un Judecator bland. Stii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta inaintea Ta? Adica: Daca Tu esti aspru cu pacatele noastre, cine se va izbavi? Apoi adauga ca nu este asa, ci Domnul iarta cu milostivire pe pacatos, si penru aceasta sfarseste biruitor, zicand: Ca la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).

Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul? Nu, nu vei gasi nici unul. Dar in Scriptura avem nenumarate exemple (atat in Noul cat si in Vechiul Testament), in Vietile Sfintilor si in alte texte in care cei ce s-au pocait chiar si de cele mai cumplite pacate – chiar si in ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe pacate, iar daca Dumnezeu ar fi Judecator aspru si drept[1], nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca sa zicem asa, n-ar lasa pe nimeni sa intre intr-o viata vesnica si fericita. Dar nu te infricosa: Insusi Judecatorul tau zice despre tine cu pogoramant plin de mila: Carnea este neputincioasa [slaba] (Mt. 26: 41), adica: "Tu, omule, esti neputincios si ai nevoie de bunatate, de compatimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Insusi Dumnezeu marturiseste despre Sine: Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu (Ezec. 33: 11).

Intru inceput, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi in rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireste, se cere participarea la lucrarea de a te mantui a lui Dumnezeu. Hristos a platit toata datoria ta, dar El doreste din partea Ta, din dragoste pentru El, sa contribui cu o singura drahma la platirea datoriei tale, pentru care El si-a dat sufletul Sau pentru tine. Dumnezeu doreste si te cheama sa fii impreuna-lucrator la mantuirea ta. Desigur ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu poti dobandi mantuirea, nici Dumnezeu nu te poate mantui fara ajutorul tau. Aici sta cinstea pe care El o da voii tale libere si in iconomia mantuirii tale, unde gasim atat mila lui Dumnezeu cat si dreptatea Lui: mila – pentru ca in lucrarea mantuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru ca acest mic "aproape" trebuie sa fie un lucru al vointei tale, efortul si osteneala ravnei tale.

Intotdeauna si in toate tine-te de Dumnezeu, Mantuitorul tau. Un dascal de inot, in timp ce-l sustine pe ucenic deasupra apei si-l impiedica sa se inece, cere in acelasi timp ca ucenicul, la randul sau, sa-si miste mainile si picioarele in mod corect, altfel nu va invata niciodata sa inoate. Tot astfel si Dumnezeu voieste sa te invete, cat esti in aceasta viata, sa te deprinzi cu caile vietii dudovnicesti si vesnice si sa te pregateasca pentru o viata constienta si vesnica cu El, care este Insasi Fiinta Bunatatii. Pentru aceasta se cere participarea ta, penru aceasta trebuie sa cultivi intru tine bunatatea si sa lepezi rautatea. La inot, este de trebuinta ca apa sa fie trasa cu mainile inapoia celui ce inoata, lovind-o in acelasi timp cu picioarele. Tot asa, depinde de tine sa-ti folosesti "mainile", intelese duhovniceste[2], sa te misti inainte si sa-ti folosesti "picioarele" pentru a da la o parte tot ceea ce te impiedica a continua in inaintarea duhovniceasca. Ia aminte la aceasta povata: Fereste-te de rau si fa bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheama prin Proorocul: Invatati sa faceti bine (Is. 1:17). Din nou, daca dascalul de inot vede ca ucenicul sau, dupa ce a inceput sa inoate singur, are probleme si se afla in primejdie de a se ineca, se grabeste sa-l ajute; sau mai degraba ii sta alaturi neincetat, sprijinandu-l degrab si ajutandu-l pentru a face fata valurilor ce-i vin din fata. Si vai acelui ucenic care, sigur pe sine si cu buna stiinta inoata in ocean inainte sa fi invatat sa inoate cum trebuie si fara a lua aminte la indrumarile dascalului.

Pentru a implini poruncile lui Dumnezeu si a incerca sa te feresti de pacat, nu este destul doar sa ai hotarare in inima si ceea ce se numeste putere a vointei, desi amandoua acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie sa ai pentru mantuire este ajutor de sus, adica harul Duhului Sfant, fara de care este cu neputinta a fi mantuit, caci razboiul tau nu este o lupta dintre om si alt om, ci o lupta impotriva duhurilor netrupesti ale raului, lupta unei fiinte umane neputincioase impotriva printului acestei lumi; si numai prin harul Duhului Sfant esti destul de tare sa-ti biruiesti potrivnicii. Intr-o samanta e pusa puterea de a creste, cu alte cuvinte, vointa ei de a creste. Dar daca nu e pamant, raze de soare, samanta nu va incolti; si daca nu e umezeala, mugurul va muri. Intelege aceasta in sens duhovnicesc: "samanta" este pricina ce ti-o da Dumnezeu pentru a face binele atata cat esti in aceasta viata; "Soarele Dreptatii", Care lumineaza pe tot omul ce vine in lume(Ioan 1:9), este Domnul nostu Iisus Hristos; iar "stropirea" semintei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfant. De aceea, roaga-te lui Dumnezeu in ziua Cincizecimii, roaga-te Duhului Sfant ca sa fii, intr-un sens duhovnicesc, ca un pom sadit langa izvoarele apelor care-si va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).

Este cu putinta a intelege pilda talantilor ca timp al vietii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu il poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totusi, nu este chiar un dar (desi omul il poate folosi pentru propriul castig); apartine lui Dumnezeu si trebuie in cele din urma inapoiat Acestuia. Unii oameni traiesc vieti indelungate, altii mai scurte, dar fiecare este in stare de a-si intrebuinta viata pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiintial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumezeu a sadit-o in inima omului si pe care el trebuie sa o sporeasca in timpul vietii; talantul este harul Duhului Sfant sadit in om pentru viata vesnica si pentru a face bine. Si astfel, "talantul" este timpul vietii acesteia dat noua pentru a face bine; Frate, cauta o talcuire la aceasta pilda in scrierile Sfintilor Parinti. Eu, un biet nemernic, am aratat doar cateva ganduri, care pot fi adevarate sau gresite. Nu stiu[3].

Iar acum, frate, iti voi spune cum pune diavolul in inimile noastre un simtamant de deznadejde pentru a ne slabi eforturile si dorinta de mantuire. El vrea sa ne faca sa credem ca nu ne putem mantui cu nici un chip, ca aceasta e cu putinta numai pentru sfinti, pentru locuitorii pustiului, mucenici, marturisitori si mari asceti, dar nu pentru noi, pacatosii, care nu stim nici macar sa ne pocaim cum se cuvine. Cunoaste, frate, ca El a sadit aceleasi simtaminte de deznadejde si slabiciune si in acesti sfinti, insinuand ca vietile lor erau zadarnice si ca nevointa lor este fara folos sau destul de neinsemnata penru a fi primita de Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocari ale ispititorului si s-au aratat, precum stim, biruitori. Asa si tu, sa lepezi departe de la tine aceste ganduri si sa ai nadejde tare. Daca te simti indemnat sa iei asupra ta o nevointa mai mare decat cea care ti s-a dat ca ascultare in manastire sau de catre batranul tau, fa, dar, dupa gandul tau, dar numai prin binecuvantarea parintelui duhovnic sau a batranului. Fara aceasta binecuvantare, nici o nevointa, mica sau mare, nu-ti va fi de vreun folos si va fi socotita ca nimic. Si nu-l sili in vreun fel pe parintele tau duhovnic sau batranul tau sa-ti dea o astfel de binecuvantare; lasa mai degraba totul la voia si responsabilitatea lui pentru tine inaintea lui Dumnezeu. In general, nu incerca sa intreprinzi nimic, niciodata, fara o binecuvantare. Te-ai incredintat batranului tau cu toata viata, iar Dumnezeu l-a insarcinat cu calauzirea ta cum se cuvine. In viata duhovniceasca totul trebuie facut cu cea mai mare umilinta, intotdeauna zicand Parintelui Ceresc "Faca-se voia Ta!"

Desigur ca sfintii, in dragostea lor pentru Dumnezeu si pentru slavitele lor fapte de nevointa, vor mosteni ceva deosebit de maret, dar chiar si pentru tine, care-ti lucrezi mantuirea, este gatita mantuirea. Si sa stii ca daca vei primi – dupa asezarea sufletului – cel mai putin in Imparatia cerurilor, fata de marea rasplatire a sfintilor, acest "putin" va fi urias si va depasi cu mult toate asteptarile tale; va depasi orice ai fi putut tu nadajdui sau inchipui – in asa masura incat nici nu se poate gandi sau rosi in cuvinte, ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura (Ioan 3:34), si milostiv si indurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, indurat si indelung-rabdator (Ioil 2:13).

Cu adevarat, diavolul a dat lovitura cumplita neamului omenesc. Iar noi ne-am impotrivit, si am pierdut Raiul, si bucuria, si nemurirea. Am cedat fara lupta toata cetatea vrajmasului. Dar in razboi, aceasta nu e prima batalie care hotaraste urmarea. Nu s-a intamplat adesea in istorie ca neamurile si marile osti sa sufere infrangeri si pierderi, sa ramana fara cele necesare luptei, sa se retraga si, in general, sa sufere lipsuri, pierderi si necinste? Cu toate acestea, comandantii iscusiti nu s-au predat si nu si-au ingaduit sa fie cuprinsi de deznadejde, ci au continuat razboiul, si, in ciuda tuturor infrangerilor pe care le-au suferit inainte, ei au dat vrajmasului o lovitura neasteptata, iesind in cele din urma biruitori.

Tot asa, frate, nu te indoi de biruinta ta. Daca continui lupta si nu lasi jos armele si nu parasesti campul de lupta, ci, mai degraba, nu bagi in seama infrangerile de dinainte, daca tii cu tarie scutul credintei si tii pe cap coiful mantuirii si nu lasi sa-si scape sabia duhului, adica sabia cuvantului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei castiga biruinta, si premiul va fi al tau. Este Cineva care va lupta alaturi de tine, si, daca chiar vrei sa stii, El deja l-a biruit pe vrajmas, care [vrajmas] este si vrajmasul tau. Dumnezeu Insusi este cu tine; El este Compatriotul tau, Aparatorul tau, al tau cu totul.

Cu numele Lui, cu nadejde in El si cu dragoste fata de El, du-te si lupta! Daca esti ranit, adica daca pacatuiesti intr-un fel sau altul – fiindca lupta nu e usoara si vrajmasul e iscusit in a da lovituri - , nu te descuraja, caci pentru un crestin nici o rana nu poate fi mortala. Vino la spitalul de pe linia frontului, adica la Biserica, si aici pocaieste-te de pacatele si de neputintele tale, si ranile tale se vor vindeca de indata. Sageata pacatului care te-a vatamat este scoasa si rana deja nu mai este. Intoarce-te dar inapoi la lupta cu vrajmasul. Iata, vrajmasul ti-a smuls printr-o lovitura sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat intr-o stare de slabiciune prin temeri, mahniri, nenorociri, care, ca sa zic asa, te-au dezarmat. Pleaca-te cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu, apleaca-te si apuca armele, mustra-te pentru slabiciune si respinge atacul vrajmasului. Daca lucrezi astfel, vei iesi biruitor si, ca biruitor, vei fi incununat. O, crestine, tu esti ostas al lui Hristos in aceasta viata, si nu esti chemat la o vietuire obisnuita, pasnica, linistita, ci la razboi, la un razboi cumplit. Daca in acest razboi vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste si fericire in veacul ce va sa vina.

Inima ta e mica. Nu primi nimic de prisos. Lasa loc in inima ta numai pentru Dumnezeu si pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu in lume si ti-a dat un suflet rational – ca sa dobandesti mantuire si sa stai cu Dumnezeu pentru totdeauna in vesnica viata si bucurie. O, monahule, dac-ai sti cat de fericit esti si ce "parte buna" ti-ai ales! Iubeste pe Dumnezeu, Care ti-a dat aceasta fericita soarta pe pamant, si fii credincios Domnului Iisus Hristos pana la moarte (cf. Apoc. 2: 10), incredintat de dorinta Lui tare de a te mantui si de a te ajuta in toate. Cunoaste de asemenea ca este cu neputinta sa nu fii mantuit daca faci efortul de a-ti intinde firava ta mana catre puternica "mana dreapta" a lui Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheama catre mantuire, oferindu-ti un ajutor puternic in acest scop, in vreme ce "mana" ta este puternica si lucratoarea dorinta de a fi mantuit, si dragostea ta pentru Dumnezeu, si credinta. Preda-te cu totul lui Dumnezeu; smereste-te inaintea Lui si inaintea fratilor tai, inaintea altora; dispretuieste-te; socoteste-te ca nimic, ca vamesul din Evanghelie (cf. Luca 18), si te vei mantui. Omul smerit dobandeste mantuirea si primeste harul lui Dumnezeu.

DREAPTA CREDINŢĂ


Sa stiti ca radacina si viata poporului nostru, inaintea lui Dumnezeu, este credinta cea dreapta in Hristos, adica Ortodoxia. Noi ne-am increstinat de aproape doua mii de ani, din timpul Sfantului Apostol Andrei.

Colonistii romani, carora le-au predicat Sfintii Apostoli Petru si Pavel la Roma si cei din Grecia, cand au venit aici cu legiunile romane, au adus credinta ortodoxa. Eram daci pe atunci; stramosii nostri dacii si romanii, de la care am ramas noi romanii. De atunci, de cand am primit sfanta si dreapta credinta in Dumnezeu, poporul nostru a avut viata. Pana atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viata poporului roman este dreapta credinta in Iisus Hristos. Bagati de seama ! Ca popor crestin de doua mii de ani de cand suntem noi, am avut toata administratia noastra si toata traditia noastra sfanta. Sa tinem cu tarie la credinta Ortodoxa.

Ati vazut dumneavoastra, de la primii voievozi crestini ai romanilor, de cand sunt cele trei Tari Romane, Moldova, Muntenia si Ardealul, toti au fost crestini ortodocsi.
Ati vazut pe Mihai Viteazul ? Mama lui a fost calugarita. Du-te la Manastirea Cozia si vei vedea langa Mircea cel Batran, care a intemeiat aceasta manastire ca-i inmormantata acolo, o lespede de piatra pe care scrie : " Aici odihneste Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul ". Ai auzit ? El domn peste trei principate si mama lui calugarita. Apoi si Stefan cel Mare. Du-te la Manastirea Probota, unde este ingropat Petru Rares, facuta de el. Vei vedea langa dansul scris : " Aici odihneste roaba lui Dumnezeu, Monahia Maria Oltea, mama lui Stefan cel Mare ". Ei domni si mamele lor calugarite ! Vedeti voi cata unire era intre credinta si conducere atunci ? Cel ce conducea tara avea mama calugarita si frate calugar. Asa trebuie sa murim !

Au cunoscut ca totul este desertaciune. Da, erau adevarati domni. Oricat ar fi, viata asta este umbra si vis ! Este o scurta trecere ! Dar eu cand mor, ma duc la o viata care nu are sfarsit. Cine are sa se roage pentru mine ? Asa cugetau inaintasii.

Ai vazut ca toti isi faceau cate o manastire si mormant in manastire ? Fericiti si de trei ori fericiti au fost domnii nostri ortodocsi : Stefan cel Mare si Sfant, la Putna; Ieremia Movila si Gheorghe Movila, la Sucevita; Petru Rares, la Probota; Lapusneanu, la Slatina; Alexandru cel Bun, la Bistrita; Mircea cel Batran, la Cozia. Ai auzit unde era inima lor ? Unde este inima ta, acolo va fi si comoara ta. Pentru aceea au facut ei manastiri, ca sa fie pomeniti sute de ani la Sfanta Liturghie.
Stefan cel Mare n-a fost baptist ! Mircea cel Batran n-a fost evanghelist sau adventist ! Alexandru cel Bun n-a fost martorul lui Iehova; nebunii astia care au iesit acum. Nici o secta nu exista in tara noastra pe atunci. Acestia vin din strainatate, platiti de masoni, sa ne strice dreapta credinta si originea noastra si radacina noastra de popor ortodox.
Ce spune Sfantul Efrem Sirul ? " Cu omul eretic sa nu vorbesti, in casa sa nu-l primesti, la masa sa nu stai cu dansul, buna ziua sa nu-i dai ". Acestia sunt inaintemergatorii lui Antihrist. ca Mantuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel : Biserica este Trupul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fiecare sectar care s-a despartit de Biserica, s-a despartit de Hristos. Este om al satanei.

Evanghelia spune : In vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si pe multi vor insela. Paziti-va de sectari, care dau brosuri prin trenuri, prin gari si prin cutiile de posta si unde vad oameni, dau gratuit otrava lor. cand vei vedea o carte ca nu are aprobarea Sfantului Sinod si nu are cruce pe ea, da-o pe foc, chiar Biblie daca este ! Daca-i sectara si scrie sa nu va mai inchinati la icoane, da-o pe foc ! Nici un pacat nu ai ! Aceasta este otrava semanata de inaintemergatorii lui Antihrist. Toate sunt otrava.
Sa tineti credinta pe care ati supt-o de la piepturile maicilor voastre ! Sa tineti credinta pe care o avem de doua mii de ani ! Nu va luati dupa slugile satanei, care vin din Apus cu milioane de dolari. Ei cumpara pe cei prosti si nelamuriti in credinta, sa rupa unitatea si sufletul poporului roman si vor sa faca cele mai mari erezii si nebunii in tara asta.
Paziti-va de nebunii acestia ! Au case de rugaciuni, dar acolo-i casa satanei. Unde nu sunt preoti si arhierei, nu este Hristos. Ca Mantuitorul a spus asa la Apostoli : Luati Duh Sfant ! Carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi. Iar carora le veti tine, tinute vor fi.Nu la sectari le-a spus acestea, ci la Apostoli, la episcopi si la preoti. Caci Apostolii, prin punerea mainilor si prin succesiunea apostolica, au dat darul Duhului Sfant la toti preotii din lume, prin hirotonii.

Deci, bagati de seama, ca sectarii nu au ierarhie canonica; n-au pe Duhul Sfant in ei; n-au cele sapte Sfinte Taie, nu cinstesc pe maica Domnului si Sfanta Cruce si nu au mantuire. Auzi ce spune Apostolul Pavel ? Luati aminte de voi si de turma voastra, intru care v-a pus pe voi Duhul Sfant pastori, zice la preoti si la arhierei.
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cand S-a inaltat la cer, le-a spus : Stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de sus !Si la Duminica Mare, dupa zece zile, a venit peste ei Duhul Sfant de sus, in chip de limbi de foc. Pe urma, vorbeau toate limbile de sub cer. Si dupa ce i-a imbracat cu putere de sus, i-a trimis, zicand : Mergand, propovaduiti Evanghelia la toata lumea, botezandu-i pe ei in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu, se va osandi. Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie canonica, Duhul Sfant este in Biserica si cap al Bisericii este Hristos. Toti sectarii care s-au rupt de Hristos si nu merg la Biserica, sunt fiii lui Antihrist si inaintemergatorii satanei. Sa nu va luati dupa ei ! Sa nu spuneti ca nu v-am aratat adevarul !

Sa tinem credinta noastra pe care au tinut-o toti voievozii nostri si toti protoparintii nostri si toti romanii cei adevarati. Daca vrei sa fii fiu adevarat al lui Hristos si al Tarii Romanesti, sa tii credinta cea dreapta, ortodoxa, care o tinem de doua mii de ani. Daca nu, nu esti fiu al lui Hristos si al Bisericii, si esti strain de neamul romanesc. Nu poti fi cetatean crestin si roman, daca nu ai dreapta credinta in Hristos. Esti strain. Nu esti fiu al tarii. Ca fiu adevarat al Romaniei este cel care-i ortodox, pentru ca Biserica Ortodoxa predomina in tara noastra de doua mii de ani. Iar pe cei care-s sectari sa nu-i primim in casele noastre.

Iar cei care au confesiuni aprobate de stat, cum sunt catolicii si lipovenii, treaba lor. Aceia sunt cu credinta lor. Dar acestia care s-au rupt din Biserica Ortodoxa si s-au facut sectari, nu sunt fii adevarati ai tarii noastre, nici ai Bisericii, ci sunt inaintemergatori ai satanei. Asa sa stiti. Sunt prooroci mincinosi care vor sa va rupa credinta si sa duca la pierzare, poporul nostru bland. Tineti dreapta credinta si nu ascultati de ei!

Tara noastra romaneasca a fost ortodoxa dintotdeaunua si trebuie sa tina linia Ortodoxiei. Ortodocsi ne-am nascut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocsi am trait timp de doua mii de ani si ortodocsi trebuie sa stam pana la moarte. Asta este adevarata credinta ortodoxa a Romaniei. Nu primiti nimic din afara, ca toti vor sa ne strice unitatea neamului, a credintei si a Bisericii. Toti acestia sunt vrajmasii Crucii lui Hristos.
 

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt "grădina Raiului" dată nouă de Dumnezeu să "lucrăm în ea şi să o păzim" (Facere 2,15) cu sfinţenie.

Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. Auzi ce spune marele Apostol Pavel: Fiule Timotei, sfătuieşte pe creştini să fie sănătoşi în credinţă. Poate să creadă cineva în Dumnezeu şi credinţa lui să nu-i aducă nici un folos, dacă nu crede cum mărturiseşte Biserica, adică credinţa adevarată Ortodoxă. Şi dracii cred în Dumnezeu! Nu spune Apostolul Iacob (cap. 2,19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar la ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu?

Primul fel de credinţă este credinţa dreaptă, adică ortodoxă, singura care este lucrătoare şi mântuitoare.

Apoi este credinţa schismatică. Schismatici sunt acei cu stilul vechi de la noi. Ei au credinţa ortodoxă, exact ca noi, dar fiindcă nu ascultă de Biserică, se numesc dezbinaţi de Biserică. Sunt afurisiţi de Biserică, până vin şi se întorc înapoi, să asculte de Sfântul Sinod.

Credinţa schismatică este şi credinţa catolică, care înseamnă universală, dar nu mai este dreaptă, adică ortodoxă, căci au schimbat unele dogme stabilite de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la cele şapte Sinoade Ecumenice. Din această cauza ei s-au rupt de credinţa şi de crezul ortodox şi cred în Papa.

Apoi este credinţa eretică. Şi sectarii cred, dar asta este credinţă eretică. Dacă cineva strâmbă credinţa ortodoxă, ea nu mai este dreaptă şi nu-i plăcută lui Dumnezeu. Că marele Apostol Pavel spune aşa: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul acesta - adică cu dreapta credinţă -, şi peste toţi aleşii lui Dumnezeu. Şi iar zice: Fiule Timotei ,luptă-te ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos, că cine nu se luptă după lege, nu se încununează (2 Timotei 2, 5).

Deci este o luptă şi o credinţă lucrătoare, când se face după legea lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa dreaptă. Iar dacă nu-i credinţa dreaptă, aceea este credinţă eretică sau schismatică sau strâmbă, adică cu abatere de la dreapta credinţă ortodoxă.

Protestanţii zic "Sola Fide", mântuirea numai prin credinţă. Omul se mântuieşte numai prin credinţă, fără fapte, zic ei. Oare nu auzi ce spune Apostolul Iacob? Credinţa fără fapte este moartă (cap. 2, 20) precum şi faptele fără credinţă. Deci credinţa care nu este unită cu faptele bune nu este mântuitoare; căci şi diavolii cred, dar nu fac voia lui Dumnezeu.

Aţi auzit ce spune marele Apostol Pavel? Acea credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste. Credinţă cunoscătoare au şi dracii, iar credinţa lucrătoare o au numai creştinii cei buni. Credinţa care este împodobită şi îmbrăcată cu fapte bune este credinţă lucrătoare, care aduce mântuire sufletului. Numai credinţa care se lucrează prin dragoste, numită credinţă ortodoxă lucrătoare, îl poate mântui pe om.

Deci, să nu vă înşelaţi cu ideile sectarilor, care vin din sânul Bisericii Protestante, care zic că numai credinţa, adică "Sola Fide", ajunge pentru mântuire, şi ca pot să-şi facă de cap, că n-au nevoie de sfat. Sau "Sola Graţia", care înseamnă mântuirea prin har. Nu este adevărat!

A zis Apostolul: În dar suntem mântuiţi? Da. Dar acelaşi apostol care a spus aceasta, a spus şi: Toţi vom sta în faţa divanului lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui. Ai auzit că cere fapte?

Şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale... şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui; şi în psalmul 61 zice: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Auzi ce le spune lor Hristos? Toată fapta bună sau rea, o va trage Dumnezeu la judecată. Şi în multe părţi ale Scripturii veţi găsi aceasta. Deci, numai credinţa dreaptă este mântuitoare, dacă este unită cu faptele.

Auzi ce spune Sfântul Apostol Iacob: Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice: Du-te, frate! Mergi în pace! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care ar fi folosul? (Iacob 2, 14-17). Ferească Dumnezeu! Dumnezeu putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta; că tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adăpi.

Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţa mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.

Credinţa mozaică, este credinţa evreilor primită prin proorocul Moise. Ei nu cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, refuzând Legea cea Nouă adusă de El şi de aceea prigonesc pe creştini.

Altă credinţă este credinţa păgână, a celor ce nu cred în adevăratul Dumnezeu. Cele mai mari religii păgâne sunt: mahomedanismul, budismul, brahmanismul, parsismul, hinduismul, şintoismul etc. Ei se închină la alţi Dumnezei, care sunt idoli sau diavoli. Ce zice psalmistul David? Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti; gură au şi nu vor grăi . .. şi celelalte. Deci, cine crede în alţi dumnezei şi nu se închină Dumnezeului Celui în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, acela are credinţă păgână.

Credinţa creştină poate fi uneori superstiţioasă, alteori fanatică. Oamenii care cred în vrăjitorii, în descântece, în vise, în vedenii şi alte năluciri, aceştia sunt oameni superstiţioşi şi au credinţa bolnavă sau stricată.

N-ai văzut ce spune Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, la capitolul 34? Precum este cel ce aleargă dupaăvânt şi vrea să prindă umbra sa, aşa este omul care crede în vise. Că pe multţ visele i-au înşelat sş au căzut cei care au nădăjduit în vise. Cel ce crede în vise este asemenea celui ce merge la vrăjitori.

Dar ce este credinţa fanatică? Credinţa care nu are la bază dreapta socoteală. Are un elan în toate: posteşte prea mult, se nevoieşte prea mult, o ia straşnic cu postul, cu milostenia, cu lepădarea de sine, cu metaniile şi n-are un bilanţ, n-are o dreaptă socoteală. Vorba proverbului: "N-o lua lată, că rămâne negrăpată!"

Credinţa fanatică ştii cum este? Cum ai încărca o maşină cu fel de fel de bunătăţi şi pe urmă i-ai da drumul la o vale mare fără frână. Se duce şi unde ajunge, se răstoarnă. Gata! Aşa-i credinţa fanatică.

Nu aşa! Toată fapta bună trebuie s-o conducă dreapta credinţă în Iisus Hristos şi dreapta socoteală sau cumpăna dreaptă. Dumnezeiasca Scriptură zice: "Nu te abate nici la dreapta nici la stânga. Calea de mijloc este cale împărătească". Deci, este o credinţă care nu are echilibru, o credinţă fără dreapta socoteală se numeşte fanatică. O ia într-o parte şi mai încolo se răstoarnă.

Părintele Cleopa

 An de an,a doua zi dupa Rusalii,Biserica Ortodoxa,sarbatoreste Sfanta Treime,formata din Tatal-Creatorul,Fiul -Mantuitorul si Duh Sfant,aducandu-i cinstirea cuvenita.Lumea ortodoxa praznuieste Sfanta Treime,in lunea de dupa Pogorarea Sfantului Duh,in vreme ce catolicii o sarbatoresc in prima duminica dupa Rusalii.Ea confirma unicitatea divina.Desi termenul in sine nu este mentionat in Sfanta Scriptura,notiunea trinitatii a Sfintei Treimi,a prins radacini in invatatura de credinta a Bisericii ,abia in sc iv-lea dupa Hristos.Doctrina Sfintei Treimi se traduce prin :Tatal ,Fiul si Sfantul Duh,intreit in persoane ,dar unic in fiinta ,este Dumnzeu Atotputernic,Preexistent firii si complet independent in raport cu orice.Aceasta a iscat numeroase controverse de-a lungul timpului cu precadere in inalta lume bisericeasca.Cu toate acestea,potrivit religiei crestine ortodoxe,Sfanta Treime inseamna Dumnezeu Tatal Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant

Dumnezeu este dincolosi inainte de timp,lucreaza inautru timpului,nu este o substanta ori o mare forta ci iubire absoluta.Dupa scrierile religioase Dumnezeul Bisericii Crestin -Ortodoxe este Dumnezeu ,,cel viu.,, care lucreaza in creatia Sa.Sursa si unicitatea Sfintei Treimi esteTatal din care se naste fara de timp Fiul si din care purcede Sfantul Duh.Iar Tatal proslaveste Fiul in Duh Sfant,iar Acesta daruieste  Bisericii darul Imparatiei lui Dumnezeu

Duhul Sfant e in fiecare crestin.

Lunea Rusaliilor este cunoscuta si ca lunea Sfantului Duh.Acesta este cel care leaga Biserica atat de comunitatea istorica a Apostolilor din ziua Cincizecimii precum  si de adunarea din,,zilele de pe urma,,.

Prin Pogorarea Duhului Sfant,Biserica devine o realitate,iar a fi crestin inseamna a avea Duh Sfant.Sarbatoarea  rememoreaza si trimiterea Sfantului Duh de catre Dumnezeu peste Apostolii Mantuitorului

Acest praznic bisericesc se numara printre cele mai vechi sarbatori crestine alaturi de Paste si ziua Duminicii.In vremuri stavechi catehumeni primeau botezul in aceasta zi,iar oamenii duceau la biserica flori si ramuri de copaci drept multumire pentru recolte

Deniile din Saptamana Patimilor

Mareste imaginea.

Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste” pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a merge in strasti" insemna "a merge la denii".

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: Iata, Mirele vine in miezul noptii...”.

Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...“, luminanda "Camara Ta, Mantuitorule“, troparul "Cand slaviti ucenici...”).

Specificul Saptamanii Patimilor - slujbe si randuieli

Luni, marti si miercuri se oficiaza Liturghia darurilor mai inainte sfintite. In Joia Mare se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare unita cu Vecernia. Joia Patimilor este ziua in care, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie, se mai scoate inca un agnet, care se sfinteste odata cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Sunt asezate pe acelasi disc si impreuna sunt aduse pe Sfanta Masa la Vohodul mare. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand va fi uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, va fi pus intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Din acest Agnet, preotul va impartasi in cursul intregului an, pe cei care din motive bine intemeiate nu pot ajunge la biserica. Tot din acest Agnet sunt impartasiti si pruncii nou botezati.

In unele manastiri, in Joia Patimilor are loc ritualul spalarii picioarelor, care aminteste de gestul de smerenie facut de Hristos inainte de Cina cea de Taina - spala picioarele ucenicilor. In manastiri, staretul este cel care spala picioarele monahilor.

Vinerea Mare este o zi aliturgica, nu se savarseste Sfanta Liturghie. In dimineata acestei zile, se scoate Epitaful din Sfantul Altar si se aseaza pe o masa  in mijlocul bisericii. Aceasta Masa are in fata Sfanta Cruce scoasa din Joia Mare. Seara se oficiaza slujba Prohodului Domnului, in timpul careia se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf (o panza care reprezinta scena punerii in mormant a Mantuitorului). Dupa aceasta procesiune, preotii vor aseza Epitaful pe Sfanta Masa din Altar, unde va ramane pana in miercurea din ajunul Inaltarii Domnului.

Semnificatia Deniilor din Saptamana Patimilor

Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vandut de fratii sai in Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda.

Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

Specific deniei de joi seara este citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricaciune pe cei din veac adormiti.

Sambata seara, incepe slujba Invierii. Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

,,E UNUL CARE CANTA,/

MAI DULCE DECAT MINE,

CU ATAT MAI BINE TARII ,

SI LUI CU ATAT MAI BINE,/

AJUNGA-NAINTE /

SA URCE CAT MAI SUS/

LA RASARITUL FALNIC/

SE INCHINA AL MEU APUS/

                                   Versuri de Vasile Alecsandri ,dedicate marelui poet

Dar ca si folcloru nostru,Eminescu este un fenomen orininal

Recitindu-l pe Eminescu,ne reintoarcem,ca intrun dulce somn amar ,la noi acasa