Dumnezeu ne-a inzestrat cu simtirea binelui si a raului. Din instinct dorim si lucram pentru (ceea ce socotim ca e) bine si fugim din rasputeri de rau. De la sine ne pazim de primejdii cu toata osardia si tot de la sine ravnim pacea. Aceasta tine de puterea dejudecata a mintii. Insa. cand. impotriva convingerilor noastre, savarsim fapte condamnabile, mintea ni se intuneca de otrava pacatului si se clatina toate puterile noastre sufletesti si intram in stapanirea intunericului. Daca ne dezmeticim si ne pocaim repede tot e bine. Daca ne trandavim si cadem in alte abateri, boala se ingroasa, e mai greu de vindecat. Dezorientarea intra in suflet si binele nu mai e bine. nici raul rau. Ci toate sunt privite patimas, nu curat. Desi constiinta mustra, mintea nu poate pricepe adevarul pentru ca a indragit minciuna.

Totusi raul ramane rau si pacatul pacat. El roade necontenit inauntru si chinuie sufletul. Fugim dupa dulceti care sa ne faca sa uitam de otrava din noi. Insa nu se poate asta la nesfarsit. Vin si clipe de cainta, de intoarcere. Atunci vedem ca odihna cea adevarata sta in dreptate si adevar. Dar e greu sa depasim obstacolele ce ne stau in cale. Daca sufletul se imbarbateaza prin pocainta si prinde curaj prin dorul dupa linistea cea adevarata. se ridica din ticalosia sa. Un astfel de om, prin faptele sale si prin dispozitia sa buna, dobandeste ajutor de la Dumnezeu. primeste har, luminare de la Duhul Sfant.

In zilele acestea pline de nelegiuire poate oricine se dobandeasca usor har, daca se incumeta sa lupte cu raul sau obicei, pentru ca Dumnezeu priveste la sfortarea sa si-l ajuta mai in graba decat daca ar fi avut conditii prielnice.

Ochiul mintii luminat de Hristos intelege, vede ca lumea are un Stapan bun, Atottiitor, in mana Caruia sunt toate. Mai vede ca diavolul si orbirea mintii impiedica pe oameni sa priceapa pe Facatorul lor si-i face sa traiasca pe pamant doar pentru bunuri materiale, intr-un orizont inchis, trupesc. Bucuria si pacea care domnesc in acest suflet sunt nespuse. Insa omul e salbatic. nu poate trai asa. Nu poate suporta mult timp aceasta stare straina si totusi fireasca.

Fericiti sunt cei ce au iubit astfel dreptatea incat sa dobandeasca de la Dumnezeu a gusta pacea si lumina ei. Dar pe pamant ei sunt nefericiti. Traiesc intr-un mediu potrivnic aspiratiilor lor. Sufletul cunoaste pe Dumnezeu, dar trupul e napadit de pretutindeni de pacat, stramtorand si sufletul. Se duce o lupta intre a trai dupa suflet sau a ceda ispitelor vietii trupesti. Harul ne rapeste la el, poftele, pacatele ne ademenesc si ne silesc spre ele; avem libertatea sa alegem. Dorim binele, dar nu din toata inima, de aceea avem momente de delasare. Trebuie sa curatim inima in intregime ca sa scap de primejdia pacatului. In fata noastra se deschide un razboi cumplit: curatirea inimii de patimile noastre. Unii au mult foarte de lucru, altii mai putin, dar toti trebuie sa se osteneasca grozav de mult. Si merita.

Simtamantul pe care-l lasa in suflet harul este cel de mantuire. Omul are o oarecare siguranta a mantuirii: daca ar muri in starea aceasta, ar merge in rai. Aceasta se intampla deoarece mireasma harului improspateaza cele dinauntru, le inviaza si biruieste pacatul. Insa - atentie! - pacatul mai este inca in inima, desi e legat acum. Sf. Macarie zice: "Cand harul si darul lui Dumnezeu prisosesc in om, cand omul se imbogateste in Domnul, iar rautatea in mica masura mai exista intru el, el nu mai poate sa-l vatame, nu mai are putere asupra lui, nici nu-si mai gaseste locul in el" (Omilia XXVI, 22)

"Se intampla sa fi primit cineva harul, dar sa nu aiba inima curata. De aceea au cazut cei ce au cazut, pentru ca n-au crezut ca, dupa ce au primit harul, se mai afla in ei fumul si pacatul" (Ibidem, 25). "Harul ingaduie sa fii lasat in seama rautatii nu pentru ca el se stinge sau se slabeste, ci pentru ca libertatea vointei tale sa fie incercata. Vezi ca depinde de vointa ta si de libera ta hotarare sa cinstesti si sa nu intristezi pe Duhul Sfant?" (Omilia XXVII. 9). Mare este, deci, cel ce rabda pana la capat. Si, pentru ca primejdia e mare, e bine cand cineva e mereu stramtorat de ispite si se lupta decat daca are pace si inceteaza nevointa.

Aceasta e menirea crestinilor: sa agoniseasca in inima lor curatie si s-o pecetluiasca cu neschimbarea. Cata nebunie cuprinde lumea, care umbla dupa progres, dupa himere (pentru ca n-are pace si multumire), pe cand ea ar trebui sa se lupte doar pentru suflet in chip lin si ar avea garantata o imparatie netrecatoare. Dar fericiti cei ce due lupta cea buna - oricati ar fi ei!