3. Cumpătarea
Cumpătarea este virtutea prin care omul se ocupă de sine însuşi. Există însă două forme de preocupare de sine: una dezinteresată, alta egoistă. Prima este binefăcătoare, a doua este nocivă. Cumpărtarea este deci o păstrare a sinelui, prin uitarea de sine.
Pentru păstrarea şi ocrotirea vieţii fizice individuale există instinctul de nutriţie (mâncare şi băutură); pentru păstrarea speciei există instinctul sexual. Amândouă sunt subordonate unui scop. Când se neglijează această subordonare, când se transformă ele în mijloc pentru un scop, ca plăcerea biologică, aceste instincte devin puteri distructive, ruinând viaţa fizică individuală şi ameninţând specia, răvăşind viaţa spirituală, compromiţând mântuirea.
Prin virtutea cumpătării se menţin în ordine aceste afecte profunde, slujitoare ale vieţii trupeşti şi ale speciei, ca şi ale scopului ultim al omului.
Într-un sens mai larg, cumpărtarea are ca scop aşezarea în ordine a tuturor manifestărilor sensibilităţii şi facultăţilor dorinţei, nu numai impunând fiecărui act o conformare cu ierarhia obiectivă a valorilor, dar şi modificându-le puterea printr-un efort de educaţie personală. Cumpătarea este o virtute indispensabilă pentru omul marcat de păcatul strămoşesc. Datorită păcatului strămoşesc omul este înclinat să se iubească mai mult pe sine decât pe Dumnezeu. În măsura în care el se iubeşte mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, cade în dezordine, căci se interesează de sine în mod egoist şi se iubeşte în mod dezordonat. Condiţia prealabilă a cumpătării este orientarea sinelui spre Dumnezeu.
Cumpătarea este ultima dintre virtuţile cardinale, dar aceasta nu înseamnă că ea este mai puţin importantă decât altele. Ea este legată de instinctele cele mai puternice: de mâncare, de băutură, de instinctul sexual. Când acestea degenerează, omul îşi pierde echilibrul fizic şi spiritual şi devine orb faţă de celelalte virtuţi. Iubirea este cea care conferă virtuţii cumpătării adevărata strălucire. Măsura în mâncare şi băutură, moderaţia dorinţei de a cunoaşte, dominarea pasiunilor nu devin virtuţi strălucitoare decât atunci când sunt pătrunse de iubire. Virtutea cumpătării este în strânsă relaţie cu virtutea înfrânării. Postul este unul din actele semnificative ale cumpătării în mâncare şi băutură. Dezordinea interioară a omului păcătos cere o asceză generală, o disciplină metodică, dar şi o dăruire de sine şi o renunţare pentru un timp chiar la plăcerile care sunt compatibile cu virtutea cumpătării. Creştinul ştie că dezordinea se situează nu doar la nivelul sensibil, ci şi la cel spiritual. De aceea voinţa trebuie să renunţe la propria sa autonomie pentru a intra sub ascultare. Raţiunea şi memoria trebuie să renunţe la preocuparea exclusivă de ceea ce-i face plăcere şi să se orienteze spre adevărurile credinţei. Renunţarea în sine este refuzul voluntar a tot ceea ce se opune iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. De aceea asceza trebuie să fie în acelaşi timp interioară şi exterioară. Asceza poate fi periculoasă dacă nu combate duşmanul principal al omului religios: orgoliul spiritului. Însă orgoliul spiritului nu poate fi învins fără supunerea simţurilor legii morale. De aceea virtutea cumpătării este legată şi de virtutea smereniei.
În latina şi greaca clasică, termenul de smerenie, de umilinţă nu există. Idealul smereniei ni s-a revelat prin Iisus Hristos şi este o virtute fundamentală, temei al celorlalte virtuţi. Noutatea acestei virtuţi este că ea nu izvorăşte dintr-o lipsă, dintr-o slăbiciune, ci din bogăţia dumnezeiască. Smerindu-se din iubire până la creaturi, Dumnezeu nu se teme că pierde ceva. Doar orgoliul face eforturi pentru a menţine o grandoare pretenţioasă căreia îi simţi fragilitatea. Cel care este cu adevărat mare în inima sa se angajează pe calea îndrăzneaţă a inimii, a iubirii faţă de cei mici şi umili. Din momentul naşterii, Mântuitorul a trăit smerit: exil, persecuţie, viaţă retrasă la Nazaret, ascultare faţă de oameni, respect pentru păcătoşi şi vameşi (Lc. 22,27).
Prima caracteristică a smereniei este raportarea ei la Mântuitorul. Smerenia singură este capabilă de o dreaptă apreciere a valorii şi a bunelor calităţi ale aproapelui. Cel orgolios apreciază propriile sale valori amintindu-şi de grandoarea sa. Cel smerit aşează toate lucrurile în Dumnezeu. În afară de necesităţile sociale, cel smerit se abţine să privească greşelile altuia şi evită să gândească prea mult la propriile sale avantaje. Dacă gândeşte la ele o face pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru ele. A recunoaşte cu gratitudine demnitatea conferită de Dumnezeu face parte din atitudinea creştină smerită.
Creştinul trebuie să-şi cunoască propriile daruri. Dar acestea îi apar mai curând ca datorii decât ca valori peste care el ar fi proprietar. Cel smerit nu stăruie să analizeze calea pe care deja a parcurs-o. El priveşte mereu spre înălţimi, spre sfinţenia lui Dumnezeu. Smerenia este o condiţie prealabilă a adevăratei cunoaşteri de sine, şi a pocăinţei. Ea este indispensabilă sănătăţii conştiinţei morale.
Inapoi la blogul Nicolle Nicolle, 'user_report.php?return_url=https%253A%252F%252Fcrestinortodox.ro%252Fcomunitate%252Fblog.php%253Fblogentry_id%253D3630%2526user%253DDIA&TB_iframe=true&height=300&width=450', '', './images/trans.gif');){kind=spacer}
Continut Inadecvat
