Purtatorul de cuvant al Patriarhiei

[RappY]

În prealabil postat de Iorest

Just, nu există în istoria Bisericii sau în diptice funcţia de purtător de cuvânt, apostolul Pavel şi-a asumat sub semnătură epistolele, e clar că funcţia e creată de frică să nu ajungi în gura presei, a lumii secularizate şi a ereticilor.

Problema e că mai și secularizează Biserica având astfel de vorbitori, adică în loc ca Biserica să sfințească și să înduhovnicească lumea, adoptă moravuri seculare, subțiind rolul sacrului în favoarea profanului. E o metodă de a laiciza Biserca într-o organizație administrativ-lumească și o abdicare din terenul social cuvenit Bisericii. Normal ar fi să avem clerici care să povățuiască instituțiile de stat, nu mireni purtători de cuvânt în Biserica lui Hristos care să ne învețe ierarhii ce au dreptul să facă.

Se construiește o idee că Biserica ar fi în afara statului și societății, nepotrivită și deconectată de la viața oamenilor, care are nevoie de un traducător laic prin care să se exprime să poată fi înțeleasă. Adică în loc ca Biserica să sacralizeze societatea, se lasă profanată capitulând până și cuvântul unui mirean năuc și străin de ortodoxie.

Această funcție, care a fost preluată de la romano-catolici după cum am argumentat pe la începutul threadului, se potrivește RC fiindcă ei chiar sunt o instituție administrativ-lumească și nu au ce sfinți. În Ortodoxie nu are ce căuta așa ceva unde Biserica e vie și sălășluită de Duhul Sfânt, și își continuă misiunea milenară de propovăduire a Adevărului, îndeosebi prin episcopi, urmașii primilor Apostoli.

[Iorest]

În prealabil postat de RappY

Problema e că mai și secularizează Biserica având astfel de vorbitori, adică în loc ca Biserica să sfințească și să înduhovnicească lumea, adoptă moravuri seculare, subțiind rolul sacrului în favoarea profanului. E o metodă de a laiciza Biserca într-o organizație administrativ-lumească și o abdicare din terenul social cuvenit Bisericii. Normal ar fi să avem clerici care să povățuiască instituțiile de stat, nu mireni purtători de cuvânt în Biserica lui Hristos care să ne învețe ierarhii ce au dreptul să facă.

Mă uitam pe evoluţia încrederii în Biserică şi a persoanelor declarate ortodoxe la recensământ, prin anii 90 când trăiau marii duhovnici, dar trăiau şi cei pe care-i voia lumea lustraţi pt legături cu comunismul era 90% încrederea în Biserică şi vreo 92% din 22 de milioane de locuitori se declarau ortodocşi.

Deci e limpede că societatea s-a desacralizat tocmai când Biserica a scăldat-o, şi a întreţinut prin comunicatele ei comoditatea celor care oricum nu se apropie de Biserică şi caută mereu să se ferească de post, rugăciune, nevoinţă.

Când comunicau marii duhovnici, de ex ne vorbeşte părintele Cleopa, limbaj clar, fără vicleşug, ascunzişuri, subterfugii stilistice, figuralisme, se mergea direct la ţintă.

În prealabil postat de RappY

Se construiește o idee că Biserica ar fi în afara statului și societății, nepotrivită și deconectată de la viața oamenilor, care are nevoie de un traducător laic prin care să se exprime să poată fi înțeleasă. Adică în loc ca Biserica să sacralizeze societatea, se lasă profanată capitulând până și cuvântul unui mirean năuc și străin de ortodoxie.

Just şi în aceeaşi notă se construieşte ideea că Biserica nu ar trebui să se implice nici măcar principial în lupta politică, adică să sublinieze nişte principii directoare în funcţie de care credinciosul să ştie ce să urmărească din conservatorism, dreapta articulată, suveranism, grija de naţiune şi faţă de aproapele, să stea să ia capace mereu, să fie în defensivă şi pusă la colţ de factorul politic de tip PNL-PSD-USR, care o şi poate închide sub pretextul de teamă de virus, maximizată pe canalale de comunicare ale mass media care au strecurat frică, cum a fost la începutul pandemiei.

[Moroco]

Recenta vandalizare cu graffiti a câtorva biserici din București ar putea trece neobservată dacă mesajele autorului/ autorilor nu ar fi fost deliberat sacrilege prin asocierea pornograficului și satanicului cu spațiul sacru în care se oficiază Taina Sfintei Liturghii.
Cea care îl răscolește mereu pe „cel viclean”.
Fanaticii progresismului anticreștin, fie ei și de cartier, care își aleg ca țintă instituțiile rămase fidele valorilor morale și culturale stabile, fără de care o societate se destramă, dar pe care ei au fost învățați să le perceapă ca opresive (familia, școala, Biserica), fac ceea ce le dictează ideologia lor incontinent „revoluționară”:
vandalizează, profanează, expectorează mesaje injurioase, mărșăluiesc pe străzi crăpând de mândria de a fi altfel, dându-se în spectacolul obscenității publice și, în accese de supremă inteligență, ca oameni ușor alfabetizați, scriu cuvinte vulgare pe ziduri și pe toate gardurile.
Inclusiv pe zidurile bisericilor.
Soluția plurală rămâne mereu aceeași:
cultivarea timpurie a bunului-simț (datoria părinților),
educația școlară reverențioasă față de morala elementară și ferită de orice tip de ideologizare (datoria statului),
mijlocirea accesului la tradiția culturală creștină - națională și europeană - (onorantă datorie a tuturor celor fideli bunului-simț, Educației și Tradiției).
Acestea, dar nu doar ele, ne pot feri de ratare și precoce degenerare.

Artistii isi gasesc ziduri...

Cuvintele…
sunt revelatoare pentru cei care le scriu sau rostesc public. Odată cu ele se aruncă ei înșiși în lume. Dezgolindu-se.
Cuvintele, paradoxal, nu îmbracă, ci dezbracă. Masca lor demască. Mai devreme sau mai târziu. Uneori imediat.
Siluirea brutală sau perversă a cuvintelor, abuzarea lor în numele Cuvântului, spune totul despre violatorul în serie trecut de limita fatală a excesivei siguranțe de sine.
Tot cuvintele pot purta în ele roadele gândirii și simțirii oneste, mângâind sau mărturisind. Adevărul.

Trebuie sa avem grija de ele ca de niste fiinte vii.

Cacofonia sacrilegă
În zona manifestării publice a credinței, în sfera eclezială, orice inadecvare la realitatea al cărei miez sunt „cele sfinte” devine o stridentă notă falsă. Percepută de „auditoriul” credincioșilor în grade diferite sau chiar deloc, în funcție de nivelul de educație și de cultură religioasă, de înțelegere a partiturii creștinismului și ortodoxiei sale, de „urechea muzicală” a fiecărei persoane din comunitatea Bisericii.
Cei care au urechi, dar nu aud, ochi, dar nu văd, aceia doar vor crede că cred și vor asista mereu pasiv, neparticipând. Ca spectatori neangajați.
Deoarece calea largă și ușoară, inclusiv în Biserică, e cea a formalismului și respingerii libertății care solicită intens și responsabilizează.
Perseverarea diabolică în inadecvarea la „cele sfinte” a celor cărora mult li s-a dat și, în mod drept, mult li se (va) cere, inadecvare crescută din impostură morală și intelectuală devenită stil de viață, produce prin acumulare o imensă cacofonie vecină cu „urâciunea pustiirii” care pângărește locul cel sfânt. Cu cât mai sus manifestată, cu atât mai crunt.
Cacofonia, ca orice rău, se definește printr-o absență. Absența e nimicul, iar cel care ni-l oferă nu e Dumnezeu. E chiar cel care ne desparte de El. Cel care substituie adevărul prin minciună, conținutul prin formă goală și ritualism, rugăciunea prin formală recitare cu glas mare, slujbele sfinte prin spectacole de prestidigitație care îl încântă la culme pe „Sfredelin” sau pe „profesorul Woland” și sinistrul său alai.
„Omul fărădelegii, fiul pierzării” care-i inspiră pe cei ce recidivează în insolență și sfidarea adevărului, găsind plăcere în nelegiuirea sacrilegă, nu se face că lucrează. E neadormit și ultrasilitor.
Să ne amintim însă gândul realist profetic al Apostolului, să nu deznădăjduim și să nu ne lăsăm amăgiţi:
„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”

Cacofonia ca cacofonia, insa daca apare dezbinarea... si apare mereu, caci barfa bine manipulata iti pune rau la inima dandu-ti idei, sa vrei sa le faci rau, si-i blestemi pe oameni in loc sa-i binecuvantezi. Omul manipulat se lasa batjocurit prin faptul ca devine un batjocuritor trufash ce calca totul in picioare batjocurind dupa cum a fost manipulat scotand din ce a pus la inima, rautatea=razbunare=rezultat crima, lasata acolo de barfitorul lingusitor ce-ti baga sperante desharte in suflet si vise smintite in capatzana.

Cultura ca profilaxie pentru organismul comunitar
Ziua culturii naționale nu ar trebui să fie încă una saturată de festivism, ci, în contextul marginalizării programatice a educației și culturii, una a îngrijorării critice.
O utopie, desigur.
Pentru că sănătosul spirit critic răsare chiar în omul educat, realist și cultivat. Nu în opusul lui, impostorul locuit de un gol ascuns sub pletora cuvintelor zgomotos aniversare, menite să ne adâncească în reveria măgulitoare a înrudirii adamice cu marii noștri poeți și eroi care refuză, totuși, să lucreze în locul nostru la edificarea prezentului și viitorului din trecutul lor glorios.
Ce ar gândi azi și ce ar scrie, oare, într-unul dintre ziare, Mihai Eminescu pe generoasa temă „națională”?
Poate nu ar ignora funcția esențial protectoare a culturii în vremuri de restriște pentru ea, deci și pentru ființa morală a omului asaltat în fiecare epocă de demonii acesteia.
A respecta cultura națională presupune probabil nu doar a o invoca, ci și a reflecta responsabil și fertil la rolul ei profilactic, a o promova convingător și a crea condițiile în care ea poate rodi în spațiul public.
Doar așa capătă noimă și putere rezistența prin cultură față de bacterii și viruși care ne îmbolnăvesc societal.
Rezistența față de Ideologie, întotdeauna poziționată pe polul opus acestuia. Față de ideologii.
Azi, neomarxismul și corectitudinea politică pentru care nu s-a găsit încă o cămașă de forță suficient de mare, toate -ismele deconstructiviste și ifosele agresive ale ideologizării liberticide folosite ca detergent mental.
Rezistența prin cultură față de impostură, manipulare, populism cu gura mare.
Educația și cultura ca surse ale rezistenței la analfabetismul funcțional, banalizarea studiilor superioare, a noțiunii de doctorat, a furtului prin plagiat și a corupției ca deziderat.
Putem crede că Eminescu ar fi adânc îngrijorat.

Si astfel ne ingrijoram de ingijorare si ne facem griji suplimentare... uitand de grija de suflet, singura mantuitoare.

[Iorest]

Iulian Capsali: INTELECTUALUL CREȘTIN poartă în raniță bastonul de reformator

Ortodoxia nu-l încape, e mult prea strâmtă. Pentru că Predania/Tradiția e vetustă, nu e adaptată la "viață", el are vocația înnoirii.

Fie că vrea să schimbe calendarul, fie vrea să simplifice ritualul, fie vrea să comaseze religiile sau măcar pe toți creștinii pe principiul "avem cu toții un singur Dumnezeu" sau "un singur I(i)sus", după caz, intelectualul creștin propune mereu ceva deosebit.

În general, vrea o Biserică adaptată la noile tendințe ale "societății deschise". Ar trebui să fie o teologie diferită, epurată, dar eșuează invariabil în ideologie cu iz teologic sau chiar în geopolitică drapată eclezial.

Intelectualul creștin reformator este doar un alt cap al unei noi secte - secta al cărui mesaj este unic și îl reprezintă pe el, adevăratul purtător al intelecției cu vocație evanghelică. Iar unde poți găsi un public pentru noua ta mărturisire de credință mai lesne decât pe Facebook?

Cea mai mare varietate de mici comunități ad-hoc în jurul unui intelectual creștin cu aer marțial de mare maestru și mic hristos o găsiți chiar aici.

Scot panglici pe gură zilnic, reformează de zor pentru că au o mică sau mai măricică comunitate de amețiți și amețite care-i creditează. Fără țuțeri, ar pieri.

Dar nici Facebook nu ar avea haz lipsit de energia risipită și ebuliția acestor creatori de (nou) conținut religios.
_______________

[Moroco]

Vasile Banescu a scris:
„Iubește smerenia! Ea îți va acoperi toate păcatele.”
Sfântul Antonie cel Mare (251 - 356).
Mare, pentru că era smerit. Smerit, pentru că era lucid. Lucid, pentru că era deplin credincios. Credincios, pentru că întâlnise Adevărul căruia i se încredințase trup și suflet.
Un monah care luase lumea la sân (nu cred!), rugându-se pentru ea, care ardea ca o flacără în pustiul devenit grădină a credinței și arenă a luptei concrete cu diavolul înfuriat.
Părinte al monahismului creștin. Unul dintre acei giganți pe umerii cărora stau azi cocoțați pitici.

Pana la blanda smerenie-smerita tainica specifica inimilor sfintilor fara de pacat ar fi bine sa iubim umilintza pentru pacatele noastre si pentru neputintele patimase trufash cugetatoare.

[Moroco]

Obscenitatea imposturii și opulenței impertinent afișate, a negării reflexe a realității, a sfidării în formă continuată, a cinismului viclean, nestânjenit de propriul trecut sau de contradicția între mască și chip.
De cealaltă parte, credulitatea manipulată, sărăcia (nu cu duhul) din mers și populist salutată, suferința ipocrit mângâiată. Adâncirea în formalism care nu schimbă și nu vindecă.
Smintirea.
Peste toate și toți, mâna îndelung, dar nu infinit răbdătoare a lui Dumnezeu, mâna care ține căderea noastră, a tuturor, nesfârșit de blând, cu sensul clar de a ne trezi și a ne întoarce. Desigur, nu pe partea cealaltă.

Ipocrismul pro pacat si trufie, pilit si obladuit de mana mangaietoare a lui Dumnezeu? De hipocrism trufash ar trebui sa ne pocaim daca vrem sa ne pocaim insa nu cazand mai jos, in idealuri de hipihoti naturisti ce se cred ajunsi in raiul drogurilor si placerilor.

[Moroco]

Logoreea din jurul Logosului, respingerea adevărului, datoria de a-L mărturisi
Dacă (doar) zicem că avem împărtăşire cu Dumnezeu, dar umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul.
Sfântul Apostol Ioan
...
Să spui adevărul celor care nu sunt capabili să-l înțeleagă înseamnă să-l trădezi.
Să-l spui celor care sunt dispuși să îl prigonească înseamnă să-l profanezi.
Lord Shaftesbury
Rămâne, de neclintit, datoria de a-L mărturisi.

Datoria de a-L... E-li-E-li-bera.. cuvios... ascultandu-L, crezandu-L!

Reprezentanții utopiei sociale aseptice spiritual și religios, aceea din care religia e total evacuată și în care umanitatea e, în sfârșit, eliberată de sub „jugul moralității”, sunt captivii unei mentalități ermetic antireligioase care refuză pur și simplu prezența sacralității, a respectului pentru ea și pentru simbolurile ei în sfera publică.
Ca și cum această sferă nu ar fi locuită de persoane umane a căror conștiință conține structural „sacrul”, „chipul” lui Dumnezeu în om, ci de simpli bipezi augmentați transumanist.
Mentalitate care refuză, de exemplu, în numele unei „arte” alergice la spirit, al „artei” care terfelește programatic simbolurile religioase, existența unor limite dictate inexorabil de legea morală și a bunului-simț, limite care protejează lucrurile cele mai adânci din om. Invocându-se ideologic libertatea decuplată aberant de responsabilitatea care îi include inevitabil pe ceilalți.
Există, și nu pot fi rațional contestate, limite care ne împiedică, din fericire, să călcăm în picioare orice. Limitele între care ființa umană se mișcă liber. Este însăși condiția ei.
P.S.
Bineînțeles că sfidarea sau depășirea acestor limite nu trebuie și nu poate să declanșeze o cenzură în zona artei, care e fondată pe libertatea creatoare a artistului.
Fiecare dintre noi se onorează sau se dezonorează pe cont propriu. Cu sau fără talent.

Fiecare isi poate da talente peste talente... insa talantzii fericirii vin de la Dumnezeu, din bucuria Stapanului.