Psihologie - întrebări

Sophia, gasesc potrivit sa iti aduc spre citire un cuvant care mi-a placut foarte mult.iti atasez mai jos cateva cuvinte extrase din cartea "Cuvioasa Olimpiada Diaconita". Nu conteaza ceea ce cred eu, nu asta, nu va ajuta pe nimeni, pentru ca sant o persoana neimportanta. Insa, ceea ce scriu sfintii ajuta....

"Prin urmare, daca suferintele au rasplatiri, iar tristetea este cea mai cumplita si mai dureroasa decat toate suferintele, gandeste-te cat de mari sunt rasplatile. Nu voi inceta sa iti cant mereu acelasi cantec, ca sa implinesc acum ce fagaduisem la inceput: sa-ti usurez tristetea cu gandurile pe care insasi tristetea le naste.
Socotind dar si gandindu-te la castigul pe care il aduce o viata plina de dureri si necazuri, bucura-te si te veseleste ca inca din copilarie ai mers pe calea cea aducatoare de castig si plina de cununi, cale presarata cu dese si necontenite suferinte…
Fel de fel de boli trupesti, mai cumplite ca nenumarate morti, n-au incetat sa te asalteze des. Nori de ocari si insulte si de barfeli nu incetau sa se napusteasca asupra ta! Tristeti dese si neintrerupte si izvoare de lacrimi te-au suparat tot timpul. Fiecare din aceasta suferinta este suficienta sa aduca mult folos omului duhovnicesc care le indura pe toate cu rabdare.
De aceea, atata rog evlavia ta, sa alungi tristetea si sa slavesti pe Dumnezeu asa cum totdeauna ai facut! Si sa nu incetezi sa multumesti pentru toate bolile, ispitele si necazurile!
Facand asa vei culege mari bunatati si vei da diavolului o lovitura de moarte, iar eu voi avea managierea ca ai putut risipi cu multa usurinta norul tristetii si ca te bucuri de liniste deplina.”

Cartea Cuvioasa Olimpiada Diaconita "O viata- o prietenie- o corespondenta"

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Sophia, gasesc potrivit sa iti aduc spre citire un cuvant care mi-a placut foarte mult.iti atasez mai jos cateva cuvinte extrase din cartea "Cuvioasa Olimpiada Diaconita". Nu conteaza ceea ce cred eu, nu asta, nu va ajuta pe nimeni, pentru ca sant o persoana neimportanta. Insa, ceea ce scriu sfintii ajuta....

"Prin urmare, daca suferintele au rasplatiri, iar tristetea este cea mai cumplita si mai dureroasa decat toate suferintele, gandeste-te cat de mari sunt rasplatile. Nu voi inceta sa iti cant mereu acelasi cantec, ca sa implinesc acum ce fagaduisem la inceput: sa-ti usurez tristetea cu gandurile pe care insasi tristetea le naste.
Socotind dar si gandindu-te la castigul pe care il aduce o viata plina de dureri si necazuri, bucura-te si te veseleste ca inca din copilarie ai mers pe calea cea aducatoare de castig si plina de cununi, cale presarata cu dese si necontenite suferinte…
Fel de fel de boli trupesti, mai cumplite ca nenumarate morti, n-au incetat sa te asalteze des. Nori de ocari si insulte si de barfeli nu incetau sa se napusteasca asupra ta! Tristeti dese si neintrerupte si izvoare de lacrimi te-au suparat tot timpul. Fiecare din aceasta suferinta este suficienta sa aduca mult folos omului duhovnicesc care le indura pe toate cu rabdare.
De aceea, atata rog evlavia ta, sa alungi tristetea si sa slavesti pe Dumnezeu asa cum totdeauna ai facut! Si sa nu incetezi sa multumesti pentru toate bolile, ispitele si necazurile!
Facand asa vei culege mari bunatati si vei da diavolului o lovitura de moarte, iar eu voi avea managierea ca ai putut risipi cu multa usurinta norul tristetii si ca te bucuri de liniste deplina.”

Cartea Cuvioasa Olimpiada Diaconita "O viata- o prietenie- o corespondenta"

Minunate cuvinte! Așa privește creștinul boala, suferințele de tot felul, iar aceasta e bărbăția creștinilor care a făcut, nu o dată, minuni, în bună lucrare cu Hristos.
Pe de altă parte, cred că nu trebuie să înțelegem că sfinții au căutat cu lumânarea patima suferinței, a bolii. Ei au răbdat-o și au luat-o ca binecuvântare, însă și-au dorit să fie sănătoși, pentru a face nenumărate fapte bune. Iar când nu s-a putut sănătate, au iubit darul bolii, supunîndu-se în toate Domnului.
Boala, totuși, este invalidantă. Țintuiește puterile omului, adesori desfigurează, chinuie și pe cei din jur... Nu se cuvine să râvnim la boală, atunci când suntem sănătoși, decât în cazul extrem că suferim de o boală încă mai mare - patima despărțiturii crunte de Dumnezeu.
Bine ar fi să ne străduim ca, atunci când suntem încă sănătoși, să deprindem viața de credință și să facem cât mai multe fapte virtuoase. Așa cred că e de fapt bun de dorit.
Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

[ioan67]

Multe boli somatice se dezvoltă pe nucleul unui sentiment de vinovăție morbid.
O vinovăție ascunsă, care roade omul pe dinlăuntru și care, în șmecheria bolii sufletești, se camuflează în două planuri: mintal în evlavie falsă, corporal în boală.
Psihologii au avut de multe ori de-a face cu acest tip de perfidie a bolii. Este extraordinar cum boala se apără, luînd mintea omului ostatică. Persoana suferindă face tot felul de tumbe mintale, unele de- a dreptul uluitoare, pentru a apăra poziția dictată de boală. E fenomenul Stockholm, când victima se aliază cu agresorul, luptînd împotriva eliberatorului.

Atunci când există suspiciunea unui sentiment ascuns al vinovăției (care nu vine de la Dumnezeu ci din interpretarea greșită a unor eșecuri personale, mai ales când dezamăgești pe cei semnificativi emoțional, de pildă când îți dezamăgești familia), terapia e centrată pe identificarea nucleului de vinovăție și punerea în discuție a acestuia. Uneori clientul își înțelege păcăleala lăuntrică, mecanismele de autoînșelare, capcana bolii. Și luptă pentru lepădarea de înșelarea dracului minciunii. Poate câștiga lupta deși, în general, clienții aleg să trăiască și să moară în minciună.
Partea proastă e că sunt destui pescuitori de astfel de oameni. Li se spune că sunt virtuoși, că vor primi răsplată etc.
Când sămânța bolii e sentimentul morbid al vinovăției, terapia constă în cultivarea unei alte vinovății sau frici: cea sfântă, de Dumnezeu. Care înseamnă multă onestitate cu sine, mai întâi.
Și curaj și răbdare și un ajutor potrivit de la cel puțin un semen onest și cu frică de Dumnezeu.

În prealabil postat de ioan67

Nu ne dorim boala, iar dacă vine, totuși, o răbdăm și ne lăsăm curățiți și luminați prin ea.
Eu așa înțeleg...:)

Asa inteleg si eu. Cu sinceritate spun ca inca nu am cunoscut personal (doar am citit despre..) pe cineva care sa fi cerut boala. Insa, am avut bucuria sa cunosc oameni care atunci cand au primit-o s-au imprietenit cu ea.
Sa va dau un exemplu concret (cei vechi stiu ca iubesc sa vorbesc "la rece").
Vecinul meu Lucian, despre care vorbeam pe un alt topic, este paralizat de 34 de ani. Este anchilozat in aceeasi pozitie. Din punct de vedere mental, sufletesc, este perfect normal. Este foarte destept si mereu vesel.
Noi, familia noastra, il cunoastem de 15 ani. Vreau sa va marturisesc ca NICIODATA in acest timp nu s-a plans de ceva. NICIODATA!
Ba mai mult decat atat, banii care ii primeste de milostenie, ii daruieste la randul lui la familiile cu multi copiii sau batrani singuri, spunand ca el are tot ce ii trebuie.
Acest crestin adevarat, nu a cerut boala. Dar, daca Dumnezeu i-a ingaduit-o inca de la varsta de11 ani, el a primit-o cu bucurie. Este foarte greu pentru cineva sa inteleaga acestea. Eu insumi recunosc ca prezenta lui in viata noastra este o binecuvantare.

Se punea problema de boala, vinovatie, ingreunare..etc.. Eu cred ca cel ce castiga pe Hristos in inima lui, cel care IL are ca prieten pe Hristos nu mai sufera pentru ca trupul este desfigurat sau neputincios.
Cum sa spun.. Imi amintesc de perioada tineretii...cand stateam cu prietenul meu in poarta si afara ploua cu galeata, imi inghetasera picioarele, mama ma ameninta...treci in casaaaaa..dar eu nu ma puteam dezlipi de prietenul meu..
Ori, acum indraznesc sa spun. Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Uite Sophia, am gasit aici 2 articole foarte potrivite:

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...na-de-dumnezeu
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...ile-anxietatii

Excelente articole, mulțumiri...:)

[sophia]

Si eu spun la fel ca Ioan in mesajul despre boala si ii dau si lui Cristian dreptate.
In schimb pozitii ca a lui Crincrin ma deranjeaza teribil.
Nici un preot nu te invata sa nute duci sa te tratezi fie trupeste, fie sufleteste. El te ajuta in felul lui, aditional.
Nu se exclude unul pe celalalt.
Asta este ceea ce spuneam mai sus, pozitia majoritara in Romania. Sunt prigonite psihoterapiile si terapeutii.

Am citit si eu cele doua articole puse de Jennyy. Potrivite.
Cel din urma, care n-am inteles ce legatura are cu anxietatea, ca se refera la asceza, mi se pare extremist.
Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Legat de exemplul cu Lucian si alti bolnavi.
Se discuta altundeva despre oameni care se nasc cu handicapuri si boli urate si unii spun ca totusi sunt fericiti.
La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

In cazul unor boli dobandite, acute, grave, nu te poti obisnui (sau nu de la inceput) si nu le doresti. Si iti doresti sa te vindeci, sa traiesti, sa mai poti sa-ti revii la normal si sa te bucuri de familie, de prieteni, de viata, sa te poti duce la biserica.

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios. Asta este alta greseala.
Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

Si omul credincios sufera totusi pentru necazurile, sau boala lui. Este om. Si sfintii au suferit si Iisus a suferit (ca fiinta umana) pe cruce.
Dar are (omul) un sprijin in suferinta lui. Nu se pierde de tot. Se agata de de credinta si speranta in Cei de Sus.
Si asta ii da putere sa lupte cu boala si necazurile.

Si si oamenii dargi din jur si iubirea de la si spre ei este foarte importanta. Si aia iti da forta si este pana la urma tot de la Dumnezeu.

" Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.'

Shopia, ce frumoasa intrebare ai pus. Crede-ma mi-a tresaltat inima de bucurie citind!
Normalitate= Harul Lui Dumnezeu.
Omul se afla in echilibrul, in normalitate in momentul in care se intoarce la starea cea dintai. "Fiti curati precum pruncii". Dar cine oare in afara celor ce se nevoiesc reusesc sa fie astfel?..
Omul asemenea mie, capata dezechlibre datorita pacatului.
Spunea parintele Porfirie ca boala vine in trup datorita impietririi inimii. Cand pleaca bucuria harului si pacatul isi face salas in inima, ea se face piatra!
Cu timpul piatra (inima) se sfarma si faramele rezultate pornesc la vale prin organism.. astfel se nasc bolile..una ajunge la rinichi..alta la ficat..alta la cap..

[ioan67]

În prealabil postat de sophia

Adica exista ori asceza, ori desfranare si lacomie? Nu exista echilibru, normalitate? Eu asta nu inteleg.

Toată lumea râvnește la echilibru, la normalitate. Ipoteze și încropeli multiple, istoria e plină de asta... Deocamdată se pare că răspunsul cel mai bun îl oferă Biserica, sfinții. Și tind să cred că așa va rămâne veșnic.

În prealabil postat de sophia

La boli cronice, din nastere, boli care nu se pot trata, lumea se obisnuieste cu ele, cu traiul in acel fel.
Se obisnuiesc, gasesc un mod de trai si gata.
Dar nu poti sa spui ca nici ca isi doresc asa ceva, nici ca sunt fericiti. Aici este marea confuzie. Ei se impaca pana la urma cu soarta.

Oho, nu-i puțin lucru!
Abia pe acest fond de liniște începe să crească floarea înmiresmată a iubirii și a căutării intense a Dumnezeirii.

În prealabil postat de sophia

Si eu nu cred ca daca esti bolnav esti mai bun credincios.

Desigur. Pe unii boala îi tâmpește încă mai tare, din păcate...
Dar ai o șansă în plus să te mai curățești de bazaconii și să îți deplângi, măcar o vreme, prostia de dinainte. Ai șansa să renaști!

În prealabil postat de sophia

Tare rau este vazuta credinta. Eu nu o vad asa. Eu o vad in a fi activ, in a face lucruri bune si a lumina si pe altii (si trupeste si sufleteste).

A fi activ poate însemna, foarte bine, să nu te miști 1000 de zile de pe o stâncă dintr-o pădure siberiană. Și să deplângi încontinuu prostia căreia i-ai slujit, precum și să îți sfâșii inima din iubire pentru omenesc și toată Zidirea, strigînd tare la Dumnezeu!
Variantă la asta e să ramâi încă mai multe zile în lume, printre semeni, într-o junglă poate mai cumplită și să faci același lucru - să plângi și să deplângi. Să ții mintea, cu umilită iubire, la Bunul Dumnezeu sporovăind vrute și nevrute cu El.

[ioan67]

În prealabil postat de Jennyy

Daca am iubi pe Hristos macar cum iubim "lumeste" prietenul, copilul, sotul, sotia, am fi dispusi sa suferim putin frig, boala, foame, necazuri, numai sa ramanem cu EL.

Ce înțelegeți prin "numai să rămânem cu El"?
Cum se exprimă asta, concret, în viața credinciosului?

Pentru mine e o dilemă foarte importantă. V-aș mulțumi pentru o lămurire aici.