Biserica Crestina Universala

[cristiboss56]

Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitor la Fenomenul „Noul Ierusalim” de la Pucioasa
după site-ul Creştinism Ortodox

Hot. Nr. 2594/1993: Ia act despre Documentul de lucru al Comisiei speciale (27 aprilie 1993) stabilite de Sfântul Sinod pentru cercetarea cazului Glodeni – Pucioasa.

Hot. Nr.110 şi 294/1993: Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de fenomenul religios de la Glodeni – Pucioasa, Jud. Dâmboviţa, în care a fost implicat şi P. S. Episcop Irineu Bistriţeanul, Vicarul Arhiepiscopiei Clujului. Ia act despre declaraţia verbală şi scrisă a P. S. Sale prin care se desolidarizează de acest fenomen.

Hot. Nr. 3326/1997: Ia act despre relatările în legătură cu activităţile prozelitiste desfăşurate de „Caravana Evangheliştilor” din S. U. A. şi de adepţii grupării „Noul Testament”. Se iau măsurile canonice concrete împotriva activităţii grupării sectare „Noul Ierusalim”. Se va interveni la Ministerul Culturii în legătură cu retrocedarea bisericii din incinta Complexului muzeal şi cu organizarea activităţii culturale cu caracter religios de către mişcarea sectară „Noul Ierusalim”, precum şi la Ministerul de Interne sesizând portul ilegal de uniformă monahală a vieţuitorilor de la „Noul Ierusalim”, urmând ca Patriarhia Română să sprijine aceste intervenţii.

Hot. Nr. 5334/1997: S-a anulat actul fundaţional al Aşezământului „Noul Ierusalim”, prin demersul şi deplasarea directă la Glodeni – Pucioasa de către Chiriarhul locului, I. P. S. Arhiepiscop Vasile al Târgoviştei însoţit de P. S. Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul. Să se intensifice acţiunea misionar- pastorală pentru înlăturarea influenţei negative pe care o exercită gruparea „Noul Ierusalim”. Să se ia măsuri canonice împotriva preoţilor şi monahilor, care simpatizează şi au legături cu gruparea „Noul Ierusalim”. Să informeze pe Chiriarhii eparhiilor, despre preoţii acestora care au legătură cu gruparea aceasta. Să se comunice anularea actului fundaţional de către P. S. Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul, prin mijloace mass-media. Studierea posibilităţii desemnării unei comisii la nivelul Sinodului Mitropolitan care să studieze fenomenul din punct de vedere canonic.

[cristiboss56]

Războiul creştinilor cu diavolii
CAPITOLUL I

Învăţătura despre duhurile diavoleşti, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

1.1. Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.

Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.

Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: "Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7).

Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: "Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: "Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie".

Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: "Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii" (Apoc. 5,11).

Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.

[cristiboss56]

1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…" (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari" (Iuda 6).

Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: "…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:"…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: "Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".

Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.

Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).

În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.

[cristiboss56]

Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. O altă cauză pentru care diavolul luptă aşa de tare pe oameni este şi dorinţa de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care l-a blestemat şi acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

1.3. Diavolul – ucigaş de oameni

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: "Ducă-se pe pustie", "întunecatul", "stăpânitorul morţii" (Evr. 2,14), "potrivnicul", "mincinos şi tată al minciunii" (Ioan 8,44), "cel viclean" (Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înşelător", "şiret", "vrăjmaş", "ucigaş", "leu care răcneşte", balaur", "Belzebut" s.a. În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia, dirijate împotriva oamenilor.

Diavolul urmăreşte, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

1.3.1. Cum arată diavolii

Îngerii au chip şi înfăţişare, la fel ca şi chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul şi înfăţişarea omului exterior în trupul său.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt nişte corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământeşti. Îngerii, la fel ca şi sufletele omeneşti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Într-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumuseţea virtuţilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinţilor îngeri.

Chipul demonilor este întunecat şi hidos, aşa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea şi dezvoltarea în ei a răutăţilor. Aceasta a lăsat amprenta şi pe aspectul exterior.

De aceea Sfânta Scriptură îi numeşte "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).

Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleaşi puteri pe care le are şi omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi şi pot fi muţi şi surzi. Însuşi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut şi surd (Marcu 9, 25).

În cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar şi diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spaţiu, de a "teleporta" materia, cât şi pe oameni.

În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,1-10). În viaţa Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim şi înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).

Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. În cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins şi a ars turmele de oi şi pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acţiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic şi a prăbuşit casa în care se adunaseră fiii şi fiicele lui Iov şi care au murit. În cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei şapte bărbaţi cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).

Acţiunea duhurilor asupra materiei, ca şi alte multe însuşiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6, 21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon şi când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne şi de azime şi a iesit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).

Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanţă mai subtilă decât omul şi au fost înzestrate de la început cu forţe care le îngăduie să exercite o influenţă puternică asupra lumii materiale. În afară de acestea ele au cunoştinţe foarte mari despre organizarea materiei şi legile lumii materiale şi stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenţeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează şi distrug.

[cristiboss56]

1.4. Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spaţiul de sub cer, pe suprafaţa pământului şi în iad. "Întinderea dintre cer şi pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăşluire duhurilor necurate, alungate din Cer" (Sf. Ignatie Brianceaninov).

În Cartea lui Iov, satana este înfăţişat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată faţă de neamul omenesc" (Iov 1, 7).

Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni "duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6, 12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinţe, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl ştim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă acolo a duhurilor necurate.

Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului şi ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spaţio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spaţiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca şi cum ar fi în altă dimensiune.

În timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălaş al satanei: "Şi acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului" (Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui" (Apoc. 20,3). Înainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).

Din vieţile Sfinţilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh se află diavolii conduşi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârşite de ei şi asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ şi pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la stăpânul lor.

După căderea lui Adam şi a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului şi de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenţa lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trupul omului, posedând în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită imaterialităţii şi subtilităţii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8, 30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneşte puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniţi de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos. Sunt însă şi cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos şi în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniştii, masonii, New Age…). În alte situaţii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăşluiască şi să lupte pe oameni, pentru ca aceştia să se roage mai mult şi din cauza suferinţelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12, 6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13, 2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13, 27).

Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.

Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuţilor, dă putere creştinilor care se luptă cu diavolii şi în acelaşi timp smereşte mânia înverşunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1, 12). În lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenţeze trupul, simţurile, voinţa şi imaginaţia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli şi să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1, 13-19).

[cristiboss56]

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63, 6-7).

În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).

[cristiboss56]

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63, 6-7).

În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).

[cristiboss56]

1.6. Din gândurile diavoleşti

Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.

Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).

Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.

Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.

Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.

Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.

În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"; "Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!" Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.

Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…"

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.

[vsovi]

În prealabil postat de cristiboss56

Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitor la Fenomenul „Noul Ierusalim” de la Pucioasa
după site-ul Creştinism Ortodox

Hot. Nr. 2594/1993: Ia act despre Documentul de lucru al Comisiei speciale (27 aprilie 1993) stabilite de Sfântul Sinod pentru cercetarea cazului Glodeni – Pucioasa.

Hot. Nr.110 şi 294/1993: Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de fenomenul religios de la Glodeni – Pucioasa, Jud. Dâmboviţa, în care a fost implicat şi P. S. Episcop Irineu Bistriţeanul, Vicarul Arhiepiscopiei Clujului. Ia act despre declaraţia verbală şi scrisă a P. S. Sale prin care se desolidarizează de acest fenomen.

Hot. Nr. 3326/1997: Ia act despre relatările în legătură cu activităţile prozelitiste desfăşurate de „Caravana Evangheliştilor” din S. U. A. şi de adepţii grupării „Noul Testament”. Se iau măsurile canonice concrete împotriva activităţii grupării sectare „Noul Ierusalim”. Se va interveni la Ministerul Culturii în legătură cu retrocedarea bisericii din incinta Complexului muzeal şi cu organizarea activităţii culturale cu caracter religios de către mişcarea sectară „Noul Ierusalim”, precum şi la Ministerul de Interne sesizând portul ilegal de uniformă monahală a vieţuitorilor de la „Noul Ierusalim”, urmând ca Patriarhia Română să sprijine aceste intervenţii.

Hot. Nr. 5334/1997: S-a anulat actul fundaţional al Aşezământului „Noul Ierusalim”, prin demersul şi deplasarea directă la Glodeni – Pucioasa de către Chiriarhul locului, I. P. S. Arhiepiscop Vasile al Târgoviştei însoţit de P. S. Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul. Să se intensifice acţiunea misionar- pastorală pentru înlăturarea influenţei negative pe care o exercită gruparea „Noul Ierusalim”. Să se ia măsuri canonice împotriva preoţilor şi monahilor, care simpatizează şi au legături cu gruparea „Noul Ierusalim”. Să informeze pe Chiriarhii eparhiilor, despre preoţii acestora care au legătură cu gruparea aceasta. Să se comunice anularea actului fundaţional de către P. S. Episcop Vicar Irineu Bistriţeanul, prin mijloace mass-media. Studierea posibilităţii desemnării unei comisii la nivelul Sinodului Mitropolitan care să studieze fenomenul din punct de vedere canonic.

Păi asta am spus şi eu că după ce n-a crezut cu niciun chip acest arhiereu Vasile spunînd că mai bine îşi pierde un picior decît să creadă, iată că şi-a pierdut piciorul aşa cum a prezis şi tot n-a crezut iar apoi după o vreme a trecut la Domnul şi ce să vezi: Domnul şi sfinţii Lui erau deasupra Cetăţii Noului Ierusalim de la Pucioasa împreună cu cele 6 Trîmbiţe Apocaliptice trecute şi ele la Domnul şi se ocupau de poporul lui Dumnezeu de la Pucioasa şi atunci panică mare: Doamne dac-aş fi ştiut... dac-aş fi ştiut... şi s-a ''trezit'' în iad şi a tot plîns şi a tot plîns recunoscînd că a ajuns un antihrist şi apoi după ce s-au milostivit cerurile de atîta plîns, Domnul l-a iertat pentru rugăciunile poporului Său de la Noul Ierusalim de la pucioasa care se rugau pentru vrăjmaşii lor.

Tot acest Vasile a făcut tot ce a ţinut de el ca să-L tîrască pe Irineu Bistriţeanu să retragă ce a binecuvîntat şi să dea cu pietre şi Irineu sărmanul s-a supus şi a oficiat împreună cu Vasile al Tîrgoviştei ca mai mic, deci nu răspundea el pentru această nedreapta sluijbă de excludere, s-a supus căci altfel monstruasa coaliţie care l-a pus să declare şi să semneze că se desolidarizează de ei l-ar fi linşat. De atunci, a întors spatele acestei Lucrări şi Irineu deşi nu cu inima a făcut el ceea ce a făcut lăsîndu-se tîrît şi despărţit de Noul Ierusalim de la Pucioasa...

Deci iată aşa au fost ei excluşi şi despărţiţi de Irineu şi de BOR şi nu că ar fi plecat ei din BOR din pricina mîndriei.

Aşa se întîmplă cînd te crezi mai mare ca Dumnezeu.