Îmi pasă...

[forever...]

În prealabil postat de Mihailc

Să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic, trecând prin viaţă ca un iceberg plimbat de curenţii veacului încoace şi încolo?

Am primit cândva un răspuns pe care îl preţuiesc: "Ortodoxia nu este un pahar de apă în care noi, ca nişte cuburi de gheaţă, ne topim. Ci cubul de gheaţă rămâne acelaşi" - în sensul de identitate a persoanei botezate.

Mi-am adus aminte de asta citind despre iceberg...

A te însoţi în cele rele nu este un fel sănătos de a-ţi păsa.

Cât de manipulate pot fi bietele cuvinte, sau cât de des folosite pentru a manipula, influenţa într-un anumit sens! Când faceţi asta, cum puteţi fi siguri că aveţi dreptate? Sau că sunteţi de partea Adevărului?

(Reper: "Dumnezeu se află ascuns în poruncile sale."- Sfântul Marcu Ascetul)

[Mihailc]

Mulţumesc tuturor pentru postări.

"Îmi pasă..." poate fi un paravan perfect pentru a atrage pe cineva în capcana falsei siguranţe afective, mai ales atunci când beneficiarul atenţiei se află în derivă existenţială. "Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate, construind astfel o complexă pânză de paianjen a dependenţelor morale, emoţionale şi fizice.

Probabil poţi să-ţi dai seama că eşti de partea Adevărului atunci când respecţi libertatea persoanei de care îţi pasă până într-acolo încât să-i accepţi nepăsarea şi dorinţa de a sta departe de grija ta, chiar dacă ştii foarte bine că libertatea ei e egală lungimea lanţului unui ocnaş încătuşat de propriile sale limite.

E o altă discuţie modul cum selectează unii din "ceea ce învaţă Domnul" doar ingredientele pentru spoiala de confort psihologic în care le place să-şi camufleze incapacitatea de a se maturiza.

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

[florin.oltean75]

"Imi pasa..." este o dispozitie interioara care, de obicei, nu se manifesta spontan.

Este o calitate, care, ca oricare alta, trebuie antrenata.

In primul rand, ar trebui sa realizam ca este cea mai importanta calitate pe care ar trebui sa o dobandim.

Pana ajungem la aceasta convingere, evaluam repetat beneficiile (rezultate din aceasta virtute) si dezavantajele (daca ne lipseste).

Tactica psihologica de a trezi aceasta caldura speciala in inima poate fi una mai complexa - daca avem multe obstructii interne (traume in relatiile cu ceilalti, tendinte egocentrice accentuate...) sau foarte simpla daca deja o simtim ca pe o scanteie.

Oricum, cultivarea ei este o arta.

O adaptare a perspectivei fata de celalalt prin diferite forme de rationament interne.

Este un mestesug care se invata, de preferat cu cineva experimentat.

Dar daca nu avem invatator trebuie sa ne straduim singuri, dupa puterile noastre.

[florin.oltean75]

De multe ori "ne pasa..." de ceilalti doar atunci cand obtinem un anumit beneficiu.

Este o forma de relatie "contaminata" de interes propriu.

Forma virtuoasa presupune doar bucuria de a-l sti pe celalalt fericit. Atat. De a nu astepta nimic la schimb. De a nu-i ingradi libertatea de miscare si decizie.

Cand se asteapta ceva la schimb, fondul relatiei este una de troc, de crearea unei obligativitati. Limitam libertatea celuilalt.

Dragostea curata nu poate exista intr-o astfel de interactiune.

[Monnis]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte, nu neapărat aplicaţiile subversive ale "bunăvoinţei". Dar asta nu înseamnă că nu sunt atent la orice poziţie exprimată pe acest topic.

Din experienţa mea, când îţi pasă într-adevăr de cineva simţi şi nevoia concretă de a dărui, de a te implica şi nu doar la modul declarativ. Şi am mai constatat că, de regulă, când îţi pasă, nu este întâmplător, ci persoana respectivă chiar are nevoie ca ţie să îţi pese şi să te manifeşti într-un fel. Pe scurt, este un sentiment extraordinar să dăruieşti şi e şi mai minunat atunci când ai identificat corect atât darul cât şi persoana beneficiară (cred că ţine cumva şi de discernământ). Recunosc însă că eu nu prea despic firul în patru, acordând mai mult credit intuiţiei.

Sunt însă şi situaţii când îţi pasă, te implici, dar există şi durere; altfel spus, atunci când îţi pasă, îţi asumi cumva şi durerea celuilalt. Acum am în minte exemplul a două dintre prietenele mele, ambele implicate în activităţi de ajutorare a copilaşilor bolnavi de cancer. Se ataşează de copii, povestesc despre ei şi apoi sunt zile în care li se citeşte durerea pe chip. Sunt zile în care încă un copilaş a plecat la Domnul, după multă suferinţă.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

"Binevoitorii" din această categorie se adaptează cu uşurinţă nevoilor victimei livrându-i cu precizie minciunile preferate...

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

*
Încercările unei relaţii de compasiune binevoitoare (postura de "îmi pasă") trec mereu prin scanarea atentă a posturilor din triunghiul dramei.
Cred că o relaţie centrată, ca atitudine, pe nevoile şi slăbiciunile/neputinţele/nedesăvârşirile semenului (nu neapărat pe satisfacerea acestor nevoi oricum şi oricînd şi în nici un caz prin martirajul uşuratic de sine) este cea mai potrivită pentru starea de "îmi pasă". Deşi aici pericolul de a pica în postura Salvatorului e foarte mare.
Şi mereu îmi pare că oamenii se reped să ajute, chipurile, înainte să se asigure că au cercetat bine pe aproapele, că au înţeles bine care îi sunt adevăratele aşezări sufleteşti, limitele, posibilităţile, resursele etc. Şi înainte de a cerceta cu atenţie propriile posibilităţi, propriile limite.
Problema, ar mai fi pentru mine şi aceea că noi, oamenii "sufleteşti", avem de obicei mai multe nevoi active simultan (adeseori conflictuale în mod reciproc) şi, afară de cazul când una dintre nevoi este prea intens neîmplinită (frustrarea a trecut peste limitele de gestionare), se ridică mereu întrebarea: cum va reacţiona omul când împlinirea unei nevoi va intra, eventual, în conflict cu o alta? - pentru că majoritatea dintre oameni sunt în mod complex şi puternic conflictuali. Lăuntric, vreau să spun, mai întâi...
Şi cum va opera el cu intervenţia ta, dacă e plin de neputinţă şi răni? Nu-i va fi, eventual, chiar mai rău decât înainte să intervii?
Unii vor atenţie. Ei cred că a-ţi păsa de ei înseamnă în primul rând să le acorzi atenţie. Mereu, la orice gest al lor, dacă se poate. Eventual sub forma unor aplauze. Sunt atât de centraţi pe obţinerea atenţiei în varianta ei gratificantă laudativ încât uneori fac orice pentru a o obţine... Dar tocmai a le hrăni această nevoie mărită/exagerată de atenţie poate fi un gest dăunător. E drept că ai arătat că îţi pasă, însă modul în care ai practicat aceasta e dăunător, de fapt, semenului. Poate că e de ajuns, în astfel de cazuri, o simplă încuviinţare discretă... Ar putea să dea de gândit...

*
Îmi pasă de un om şi atunci când mă străduiesc, cât de cât, să îi cunosc personalitatea în mod decent, cuminte, respectuos. (Era să zic smerit...) Şi să iau în calcul eventualele consecinţe care ar apărea ca urmare a acţiunii mele (verbală, "practică", prin alte mijloace de expresie - inclusiv artistică) asupra lui, ţinînd cont de tendinţele active în personalitatea lui. Desigur, nu e sarcina mea să gestionez toate consecinţele posibile (asta ar însemna, printre altele, că îl desconsider pe omul în cauză precum şi pe Dumnezeu Cel Proniator), însă e datoria mea să arunc măcar o privire în direcţia asta, în scop profilactic.

*
A-ţi păsa înseamnă, în ultima instanţă, cred: a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în viaţa omului de care îţi pasă şi în relaţia cu el. A face un loc cât de mic şi Domnului în intervenţia pe care tu crezi şi vrei să o ai, mintal sau acţional efectiv (concret) în relaţia cu un alt om. A nu interveni singur, doar după mintea ta. A interveni din starea de rugăciune, dacă ai. Şi din oarece ascultare sau, măcar, din împărtăşirea cu semenii care ar putea constitui o conştiinţă superioară ţie...
Iubiţi-vă, spunea poetul persan, parcă, dar nu uitaţi să lăsaţi un loc cât de mic, între voi, ca să danseze acolo vânturile Cerului...

[tabitha]

"Nu-mi place să cer nimic, as™a că, de cele mai multe ori prefer să tac chiar dacă as™ putea spune că mă doare, că mi-e gol, sau că pur s™i simplu as™ avea nevoie de o îmbrăt›is™are... Dar eu tac... tac s™i as™tept... căci s™tiu că oamenii cărora le pasă cu adevărat de tine pot simt›i s™i singuri golul dinăuntrul tău s™i fără să te plângi sau să le ceri să te cuprindă în brat›e..."

[Mihailc]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Ar reieşi, printre altele, că e lucru bun să-i trânteşti omului verde-n faţă ceea ce crezi despre el, "adevărul" - tocmai ca exprimare a faptului că îţi pasă la modul curat, "sincer", "autentic" de el. Hîm...
Eu unul nu am motive să mă încred în acest mod de a arăta că îţi pasă. Am văzut prea multe cazuri de oameni răniţi, striviţi chiar de grosolănia şi nesimţirea patologice ale interlocutorilor lor care jucau rolul de "binevoitori autentici". În fond, buldozere agresive care nu îşi pot îndrepta lucrarea pe propriul ogor către blândeţe şi pricepere în relaţia cu semenii. Asta presupunînd şi informare sistematică (studiu, căutarea de a înţelege, exerciţiu etc.).

Apreciez comentariul tău, dar te rog să asamblezi fragmentul înapoi în contextul său, ca să-l înţelegi mai aproape de ceea ce vrea să spună. În niciun caz că opţiunea corectă ar fi contrariul, o altă formă de abuz şi anume sinceritatea agresivă şi sufocantă. Dacă n-a fost înţeles corect paragraful cu pricina, de vină e probabil stângăcia mea în a schiţa portretul robot al veritabilului manipulator al cărui prototip metafizic este Vrăjmaşul în-fiinţării oricărui bine, cât de mic.

Dozajul potrivit al adevărului, cred eu, se stabileşte conform situaţiei "ipostatice". Prescripţiile generale au şi aici, ca întotdeauna în relaţiile dintre persoane, valoare de reper ideal, aşa cum e inclusiv canonul în Biserică. Însă adevărul nu poate lipsi niciodată, chiar dacă se mai întâmplă să şi doară puţin.

Întra-adevăr Gibrain arată o cale a înţelepciunii înalte când spune prin gura "Profetului" său "lăsaţi loc vânturilor Raiului să danseze între voi", adică adierilor Duhului libertăţii . Cine-şi găseşte însoţirea potrivită pe o asemenea cale, pe care merg laolaltă împăcate între ele, iubirea emiţătorului şi libertatea receptorului în ambele sensuri, nu mai are de ce să propună dileme tâmpite pe forum, aşa cum fac eu pe topicul de faţă.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihailc

Mă interesează mai mult experienţa şi înţelegerea pozitivă a tot ceea ce înseamnă "îmi pasă" de pe poziţia celui ce dăruieşte...

Câteva asocieri de suprafaţă care ar putea fi corelative cu atitudinea de compasiune/bunăvoinţă pe care le văd cuprinse în poziţia "îmi pasă":
- a te opri; a face un popas, chiar dacă drumul tău îţi pare singurul care contează pentru tine în acel moment;
- a te reorienta, fie şi pentru o clipă;
- a renunţa la etichetare şi încadrări "mintoase", pentru a afla concret despre ce-i vorba cu semenul tău (aici îmi amintesc de o scenă cu o tânără care ţipa, minute în şir, şi nimeni nu s-a oprit din preocupările personale pentru a întreba, măcar, despre ce-i vorba...; toată lumea "ştia" deja despre ce-i vorba, cazul fusese clasat înainte să fie cercetat);
- a jertfi un scop, o şansă, o oportunitate, un ceva preţios pentru tine atunci când întâlneşti pe aproapele; a petrece împreună cu el un fapt al vieţii tale (şi a lui) în ciuda "importanţei" treburilor (şi persoanei) tale;
- a te decentra de pe poziţia ta de soare şi beneficiar al vieţii tale;
- a împărtăşi;
- a rămâne în ...celălalt, pentru a forma o tovărăşie;
- a te deschide la schimb, cu simţământul că nu ştii dacă dai sau dacă primeşti; taina relaţiei...;
- a face contact în condiţiile unei receptivităţi noncritice (în orice caz, binevoitoare) cu alter;
- a făptui procesul de deschidere şi schimb, asumîndu-ţi riscuri;
- a da mai departe ceea ce ai primit şi crezi că merită dăruit (în baza experienţei valoroase cu acel dar);
- a pune în comun.

"Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzîndu-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungînd în acel loc şi, văzînd, a trecut pe alături.
Iar un samarinean, mergînd pe cale, a venit la el şi, văzîndu-l..." ( Lc 10, 31-37)

Unul vede şi trece mai departe. Altul vine, mai întâi (adică se angajează într-o relaţie de apropiere) şi abia apoi vede...