Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Savanţii biologi au căzut pe gânduri în anii '60 ai secolului trecut: „De ce natura a ales pentru om un mod de reproducere atât de incomod şi neproductiv? De ce există două sexe diferite?”. Ei n-au găsit răspunsul, însă acesta e unul singur: „Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia pentru dragoste” - ca oamenii să se completeze şi să se iubească unul pe celălalt. Fără dragoste, omul nu poate fi fericit.
Dragostea nu se transmite genetic, de la înaintaşi, ca frumuseţea, culoarea ochilor, forţa fizică şi talentele. Ea nu poate fi moştenită ca averea unchiului bogat. Nu poate fi cumpărată cu bani - dimpotrivă, bogăţia este o mare piedică în calea ei, fiindcă adesea cel bogat nu e iubit cu sinceritate, ci îi sunt iubite bogăţia şi influenţa lui. Pentru bani, pentru bunuri materiale, nimeni nu va iubi pe nimeni. Dragostea se obţine doar prin efortul şi nevoinţa noastră personală. Ea poate fi, desigur, dată ca dar - însă, şi atunci, dacă nu vom aprecia acest dar, dacă nu-l vom păzi şi sprijini, el ne va fi luat nu după multă vreme.
Dragostea este singura valoare adevărată - toate celelalte vin pentru o vreme. „Iubirii îi sunt supuse toate vârstele”: într-adevăr, iubesc şi copiii, şi oamenii maturi, şi bătrânii, şi aceasta le dă tuturor fericirea adevărată. Şi credinţa, şi nădejdea sunt manifestări ale dragostei. ÎI credem pe Dumnezeu fiindcă ÎI iubim, îl credem pe omul iubit şi nădăjduim că şi el ne iubeşte la rândul său.
Fără dragoste, nici cel mai bogat om nu va fi fericit pe acest pământ. Chiar dacă, la un moment dat, se simte foarte confortabil, e mulţumit şi se gândeşte că o să trăiască şi fără dragoste, tot vine, mai devreme sau mai târziu, momentul când înţelege că e sărac şi nefericit, întrucât nu îl iubeşte nimeni. Banii, fabricile şi aşa mai departe nu le va lua cu el în veşnicie, pe când dragostea rămâne cu omul întotdeauna.
Scriitorul englez James Herriot, care a fost medic veterinar, descrie un fermier de condiţie materială modestă, care stătea în mica sa bucătărie, înconjurat de soţie şi de copii, într-o atmosferă plină de dragoste, şi spunea: „Ştiţi, acum sunt mai fericit decât orice rege!”. Iată fericirea adevărată: să iubeşti şi să fii iubit!
Pr. Pavel Gumerov

[cristiboss56]

Vrei să agoniseşti smerenie? Împlineşte poruncile evanghelice: odată cu ele, se va sălăşlui în inima ta şi va fi însuşită de către ea sfânta smerenie, adică însuşirile Domnului nostru Iisus Hristos.
Începutul smereniei este sărăcia duhului, mijlocul sporirii în ea este pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte şi înţelegere, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei sunt dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, nu caută să fie pe placul oamenilor, nu se lasă pradă întristării, de nimic nu se teme.
Oare se poate lăsa pradă întristării cel care dinainte s-a recunoscut ca fiind vrednic de orice necaz?
Oare se poate înfricoşa de necazuri cel ce din vreme s-a sortit necazurilor, care le priveşte ca pe un mijloc de mântuire a sa?
Bineplăcuţii lui Dumnezeu au îndrăgit cuvintele tâlharului celui cu bună înţelegere, care a fost răstignit alături de Domnul. În necazurile lor, ei obişnuiau să spună: „cele vrednice de faptele noastre primim: pomeneşte-ne, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 41-42). Ei întâmpină orice necaz recunoscând că sunt vrednici de el (Cuviosul Avva Dorotei, învăţătura a doua).
Sfânta pace le intră în inimi pentru cuvintele lor smerite! Ea aduce paharul mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi la cel ce zace în închisoare, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de draci.
Paharul mângâierii este adus de mâna smereniei şi la cel răstignit pe cruce; lumea îi poate aduce numai „oţet amestecat cu fiere” (Matei 27, 34). (Sfântul Ignatie Briancianinov)

[cristiboss56]

Au dreptate cei care nu merg la Biserică, fiindcă așa cum susțin, se smintesc de preoți sau de credincioși sau de procedurile omenești care există în Biserică?
Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de argint și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.
Așa Doamne dăruiește-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Triodul, Duminica lăsatului sec de brânză)
Biserica este sfântă fiindcă este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, Care, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, este cu totul fără de păcat. Sfințenia Domnului este aceeași care caracterizează și Biserica. Acest har sfințitor al Domnului este cel care se revarsă și se transmite întregului Trup al Bisericii, tuturor credincioșilor, pe care îi sfințește în funcție, bineînțeles, de râvna și osteneala fiecăruia. Credinciosul care se pocăiește, se mărturisește, lucrează poruncile Bisericii și Sfintele porunci ale Domnului și participă la Sfintele Taine ale Bisericii se sfințește și sfințirea lui se mărește în funcție de cât se dedică lui Dumnezeu.
Nu depinde așadar, cum socotesc unii sfințenia Bisericii de starea virtuoasă sau nu a preotului și a credincioșilor. Nu numai că nu este îngăduit să se intereseze cineva cu curiozitate și să dea o mai mare importanță stării în care se află preotul sau credincioșii decât strălucitei prezențe a Soarelui Dreptății celui înțelegător, ci constituie și o hulă împotriva Duhului Sfânt această disprețuire și micșorare a prezenței covârșitoare a Dumnezeului-Om și preocuparea cu păcatele sau defectele slujitorilor Lui.
Aceleași lucruri sunt valabile și pentru aceia care, pentru faptul că sunt distrași de unele proceduri omenești, în special, cele care țin de iconomie și de pogorăminte – care sunt inevitabile întrucât Biserica petrece în veacul acesta – se smintesc și vorbesc nu numai lucruri neîngăduite sau părtinitoare, ci și hulitoare împotriva Bisericii. Netrupești și liberi de nevoile materiale vom fi în veacul viitor. În această viață Biserica are nevoie și de Sfinte Biserici și de icoane și de sfinte vase, după cum se îngrijește și de frații care se află în situații grele și multe altele. De altminteri, și Domnul avea împreună cu Sfinții Apostoli o casierie pe care o încredințase lui Iuda, care ca un iubitor de arginți reținea bani din ea, cu rezultatul că, fiindcă a rămas nepocăit, a avut cunoscutul sfârșit. Pe cât este de nebunesc și hulitor să extindă cineva iubirea de arginți a lui Iuda asupra celorlalți Apostoli sau chiar și asupra Domnului, la fel de nebunesc și de hulitor este ca cineva să caracterizeze astfel întreaga Biserică, din pricina unora dintre frații noștri, care din nefericire pentru ei, îl imită pe Iuda.
Cel care a fost învrednicit, fie și puțin, să vadă cu ochi duhovnicești vreo rază a Luminii dumnezeiești, să simtă cu simțirea lui duhovnicească frumusețea mai presus de toată frumusețea și strălucirea dumnezeieștii frumuseți și să guste dulceața îmbătătoare a Manei cerești, nu are timp, nu află prilej să judece și să osândească pe ceilalți și mai ales pe preoți, afară numai pe ei înșiși.
Omul care nu a simțit, fie și numai puțin, ceva din aceasta, are nevoie de multă osteaneală și de lucrare duhovnicească și de rugăciuni, ca să poată să treacă de întunecarea lui duhovnicească să vadă adevărat starea lui duhovnicească lăuntrică și să înțeleagă adevărata fire a Bisericii.
„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați. Pentru ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă. Sau cum vei zice fratelui tău, lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău. Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți și paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7, 1-5)
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

[cristiboss56]

Sunt păcate de moarte şi păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi şi te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ţi se vor ierta. Se numeşte păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul şi poate să învieze doar prin pocăinţă.
Păcatul pentru suflet este aşa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le putem tămădui, care nu aduc moarte trupului, şi sunt răni de moarte. La fel şi păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească.
Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o privelişte minunată şi l-am întreba: „Ce privelişte minunată, ce frumuseţe, nu-i aşa?”, atunci el ar răspunde cu siguranţă că nu are ştiinţă de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Acelaşi lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veşnică... (Sfântul Cuvios Varsanufie de la Optina)

[cristiboss56]

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Simplu şi la obiect spus, ca din partea unui om îmbunătăţit.
Îmi alătur şi eu gândul că, dincolo de a fi "numai" o metodă psihoterapeutică (şi ştim bine că este şi aşa, dar în mod secundar), lucrarea isihiei este un mod de a fi - anume cel mai firesc mod de viaţă al omului aşa cum l-a voit dintru început Dumnezeu. Şi cum îl păstrează nealterat Biserica.
Aici e şi buba cea mare: că încă de la naştere, copilul e prins în maşina de tocat oameni a lumii, care funcţionează pe bază de informaţii şi acţiuni străine şi mincinoase. Un uriaş mecanism de strâmbat minţile primeşte pe fiecare nou candidat la devenirea omenească şi fiecare lucru dat de Dumnezeu este contrafăcut. Trăim într-o cultură unde totul e contrafăcut.
De aceea, isihia este singura cale de a scăpa din ţesătura contrafăcută a lumii. Doar aşa, în liniştire, poate prinde contur omul filocalic, omul frumos, care străbate voalurile înşelării, adică orice om în care devine vizibil chipul lui Dumnezeu din fiecare.

[cristiboss56]

Ce înseamnă că, aflându-ne în toiul luptei, nu trebuie să luăm măsuri pentru viitoarea preîntâmpinare a ei?
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţie, şi mai ales, cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este atunci, nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru respingerea cauzelor acestei stări.
Dar nu trebuie să facă asta în acea stare de nemulţumire, de ciudă şi de mâniere împotriva sa, căci mânia nu cunoaşte măsură şi îl va îndemna să-şi asume pravile atât de aspre, pe care nu va fi în stare să le respecte întocmai şi, ca atare, va trebui să le schimbe. Iar schimbarea este o nouă înfrângere, care nu este deloc neprimejdioasă.
Să lămurim aceasta cu un exemplu. Aţi dormit o oră în plus; din această pricină simţiţi slăbiciune şi răceală, şi o instabilitate a gândurilor. Vă este ciudă, cu atât mai mult, cu cât aţi pierdut, dormind, şi ora rugăciunii sau vreo slujbă de la biserică. Cauza somnului în plus a fost faptul că aţi mâncat mai mult ca de obicei, şi asta fiindcă înainte de masă a venit cineva şi v-a distras atenţia, iar apoi aţi mâncat cât aţi vrut, fără să vă daţi seama. Judecând cele întâmplate, înciudată, vă impuneti să nu primiţi pe nimeni, la masă să vi se servească un singur fel de mâncare, ori comandaţi mâncare uscată, ori decideţi să dormiţi nu pe pat, ci şezând în fotoliu. Dispoziţiile sunt date, şi patul este scos din cameră. În ziua următoare, cineva vine și este refuzat. Vi se spune că este cutare sau cutare, o persoană importantă cu care negreşit trebuia să vă vedeţi. Vă e ciudă, dar nu puteţi da înapoi. A venit ora mesei. Aţi mâncat ceva. Simţiţi că masa a fost sărăcăcioasă şi vă pare rău că bucătăreasa nu v-a încălcat dispoziţia şi că nu a pregătit un fel de mâncare în plus. În sfârşit, e vremea culcării. Vă aşezaţi în fotoliu, moţăiţi, dar nu dormiţi. Aşa trece mult timp... Aţi adormit, în sfârşit, dar vă treziţi repede. Până în zori mai este mult, dar nu puteţi dormi, deşi aţi avea nevoie să mai dormiţi. Trece aşa o oră, două. Trebuie să vă sculaţi. Vă sculaţi; în cap totul e nebulos, vă dor şalele, picioarele abia mai umblă, mâinile nu vă mai ascultă. Vi se pare că sunteţi bolnavă. Porunciţi să vi se aducă patul şi, comandând un prânz gustos, vă culcaţi. Săturându-vă de somn, mâncați copios la o oră târzie; seara, îi primiţi pe toţi şi vorbiţi mult, vrute şi nevrute. Iată până unde aţi ajuns! Şi care-i cauza? Cauza constă în faptul că nu aţi început la timp să preveniţi căderea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul