Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Una din metodele fundamentale de vindecare a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens al cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice, în special pentru că e hărţuit şi suprasolicitat. Lumii noastre descurajate, obosite şi confuze, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea. Consider că tradiţia ortodoxă conţine învăţături preţioase în această privinţă. În cele ce urmează, voi continua expunerea despre importanţa isihiei şi a isihasmului pentru vindecarea sufletului, a minţii, a inimii şi a raţiunii; nutresc convingerea că isihia şi isihasmul sunt cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice.
Întrucât pierderea liniştii creează mari dificultăţi omului: tensiuni interioare de nesuportat, anxietate, nesiguranţă, şi derivatele acestora – bolile trupeşti şi sufleteşti –, vom examina principala lor cauză, care este anti-isihasmul. Deşartele vânturi anti-isihaste care suflă necontenit asupra lumii moderne, distrugând-o aproape întru totul, bântuie pretutindeni în zilele noastre, reprezentând cauza tulburărilor existenţiale şi funcţionale cu care ne confruntăm la fiecare pas. În timp ce isihia (liniștirea) constituie o metodă psihoterapeutică de vindecare a omului, anti-isihasmul atrage după sine îmbolnăvirea trupului şi a sufletului.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Simplu şi la obiect spus, ca din partea unui om îmbunătăţit.
Îmi alătur şi eu gândul că, dincolo de a fi "numai" o metodă psihoterapeutică (şi ştim bine că este şi aşa, dar în mod secundar), lucrarea isihiei este un mod de a fi - anume cel mai firesc mod de viaţă al omului aşa cum l-a voit dintru început Dumnezeu. Şi cum îl păstrează nealterat Biserica.
Aici e şi buba cea mare: că încă de la naştere, copilul e prins în maşina de tocat oameni a lumii, care funcţionează pe bază de informaţii şi acţiuni străine şi mincinoase. Un uriaş mecanism de strâmbat minţile primeşte pe fiecare nou candidat la devenirea omenească şi fiecare lucru dat de Dumnezeu este contrafăcut. Trăim într-o cultură unde totul e contrafăcut.
De aceea, isihia este singura cale de a scăpa din ţesătura contrafăcută a lumii. Doar aşa, în liniştire, poate prinde contur omul filocalic, omul frumos, care străbate voalurile înşelării, adică orice om în care devine vizibil chipul lui Dumnezeu din fiecare.

[cristiboss56]

Ce înseamnă că, aflându-ne în toiul luptei, nu trebuie să luăm măsuri pentru viitoarea preîntâmpinare a ei?
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţie, şi mai ales, cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este atunci, nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru respingerea cauzelor acestei stări.
Dar nu trebuie să facă asta în acea stare de nemulţumire, de ciudă şi de mâniere împotriva sa, căci mânia nu cunoaşte măsură şi îl va îndemna să-şi asume pravile atât de aspre, pe care nu va fi în stare să le respecte întocmai şi, ca atare, va trebui să le schimbe. Iar schimbarea este o nouă înfrângere, care nu este deloc neprimejdioasă.
Să lămurim aceasta cu un exemplu. Aţi dormit o oră în plus; din această pricină simţiţi slăbiciune şi răceală, şi o instabilitate a gândurilor. Vă este ciudă, cu atât mai mult, cu cât aţi pierdut, dormind, şi ora rugăciunii sau vreo slujbă de la biserică. Cauza somnului în plus a fost faptul că aţi mâncat mai mult ca de obicei, şi asta fiindcă înainte de masă a venit cineva şi v-a distras atenţia, iar apoi aţi mâncat cât aţi vrut, fără să vă daţi seama. Judecând cele întâmplate, înciudată, vă impuneti să nu primiţi pe nimeni, la masă să vi se servească un singur fel de mâncare, ori comandaţi mâncare uscată, ori decideţi să dormiţi nu pe pat, ci şezând în fotoliu. Dispoziţiile sunt date, şi patul este scos din cameră. În ziua următoare, cineva vine și este refuzat. Vi se spune că este cutare sau cutare, o persoană importantă cu care negreşit trebuia să vă vedeţi. Vă e ciudă, dar nu puteţi da înapoi. A venit ora mesei. Aţi mâncat ceva. Simţiţi că masa a fost sărăcăcioasă şi vă pare rău că bucătăreasa nu v-a încălcat dispoziţia şi că nu a pregătit un fel de mâncare în plus. În sfârşit, e vremea culcării. Vă aşezaţi în fotoliu, moţăiţi, dar nu dormiţi. Aşa trece mult timp... Aţi adormit, în sfârşit, dar vă treziţi repede. Până în zori mai este mult, dar nu puteţi dormi, deşi aţi avea nevoie să mai dormiţi. Trece aşa o oră, două. Trebuie să vă sculaţi. Vă sculaţi; în cap totul e nebulos, vă dor şalele, picioarele abia mai umblă, mâinile nu vă mai ascultă. Vi se pare că sunteţi bolnavă. Porunciţi să vi se aducă patul şi, comandând un prânz gustos, vă culcaţi. Săturându-vă de somn, mâncați copios la o oră târzie; seara, îi primiţi pe toţi şi vorbiţi mult, vrute şi nevrute. Iată până unde aţi ajuns! Şi care-i cauza? Cauza constă în faptul că nu aţi început la timp să preveniţi căderea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

[cristiboss56]

Ştiţi că, totuşi, iubirea este ultima treaptă în desăvârşirea noastră moral-duhovnicească. Sigur că iubirea e prezentă pe toate treptele vieţii duhovniceşti, dar ea nu se poate impune. Te sileşti cât te sileşti, însă iubirea e darul lui Dumnezeu şi vine atunci când răbdăm necazurile, când suntem împăcaţi în conştiinţa noastră cu Dumnezeu, când ne luptăm împotriva păcatelor, a răutăţilor, când încercăm să renunţăm la noi înşine şi să dăm dreptate altora, chiar dacă aceştia nu au dreptate.
Iubirea o primim prin gesturi concrete prin care înfrângem în noi egoismul nostru, mândria noastră şi lăsăm de la noi, fiindcă iubirea e opusul mândriei; când încercăm să ne smerim şi să renunţăm la noi înşine, la dreptatea noastră, la adevărul nostru – atunci când suntem în dreptate şi în adevăr; dacă suntem egoişti, sigur nu suntem în dreptate şi în adevăr. Şi încetul cu încetul, prin rugăciune, cerând lui Dumnezeu să ne dea iubirea Sa, primim iubire faţă de semenii noştri. Nu există o metodă ca să câştigi iubirea; iubirea se câştigă printr-un complex întreg de condiţii şi de fapte, din credinţă şi din rugăciune, din participarea la Tainele Bisericii, la Liturghie și așa mai departe.
Din toate acestea se ridică iubirea, care se fortifică şi creşte tot mai mult pe măsură ce avansăm duhovniceşte, purificându-ne de patimi. (ÎPS Serafim Joantă)

[cristiboss56]

Cea dintâi şi cea mai de seamă poruncă din Legea lui Dumnezeu este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta” (Matei 22,37), și aşa mai departe – însă în calea împlinirii acestei porunci se întâlnesc o mulţime de piedici din partea trupului nostru multîmpătimit, a lumii preacurvare şi păcătoase, ori din partea oamenilor necredincioşi şi a diavolului care întinde pretutindeni cursele sale pierzătoare. Cu toţi aceşti vrăjmaşi trebuie să ne luptăm fără încetare şi să îi biruim şi să stăm neclintiţi în dragostea de Dumnezeu. Dacă în calea noastră către Dumnezeu stă vreun om, vreo împătimire de el – jos cu acest om, trebuie părăsit, chiar de-ar fi tată, mamă, frate, soră, rudenie îndeobşte, sau prieten, sau om iubit cu dragoste necurată. Dacă dragostea de Dumnezeu este împiedicată de bogăţie, de plăcerile pântecelui, să împărţim bogăţia, să iubim postul.
A doua poruncă este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 39). Dacă acestei iubiri îi pune stavilă dragostea lumească de vreun om, de cinste şi slavă, de bani, de lux, de pântece, de trup, să lepădăm toată dragostea lumească şi să-l iubim pe aproapele din tot sufletul, îngrijindu-ne de el ca de noi înşine, ca de trupul nostru, ca de sufletul nostru. Sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu ne sunt o pildă minunată de dragoste lucrătoare. Să le urmăm după putere, cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot cel ce se nevoieşte de la toate se înfrânează, ca să primească cunună nestricăcioasă (I Corinteni 9,25).
Drept piedică în calea dragostei de DUMNEZEU şi de aproapele slujeşte împătimirea noastră de trupul nostru şi de împlinirea poftelor şi a patimilor – aşa-numita prietenie a noastră cu trupul potrivnic lui Dumnezeu, altfel spus cu înşelarea trupească (îndulcirea de somn, de mâncare şi băutură, de plăcerile sexuale); ca atare, suntem datori, după cuvântul apostolului, să ne răstignim trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24), biruind toată înşelarea ca pe o nălucire de la vrăjmaşul.
Sfântul Ioan de Kronstadt

[cristiboss56]

€“ Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile €žprin smerenie şi nu prin dispreţuire€ (începutul irmosului de la Cântarea întâi a €žCanonului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, de la €žAcatistul Bunei Vestiri€). Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă înseamnă acelaşi lucru?
€“ Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încredere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: €žPatima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine€. Şi astfel nu te mai nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Însă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, aşa cum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.
€“ Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?
€“ Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Îl batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gânduri de hulă, tu cânţi.
Cuviosul Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

€žDar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi post€œ (Matei 17, 21). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne-a indicat două arme sigure în lupta cu duşmanul nostru, neamul duhurilor rele. Totodată, El le vorbeşte ucenicilor săi despre necesitatea postului în timpul „când Mirele va fi luat de la ei“ (Matei 9, 15). Luminătorul sufletului creştin, Duhul Sfânt Mângâietorul, ne părăseşte ca urmare a păcatelor noastre. Întoarcerea Lui se dobândeşte, cum spune însuşi Mântuitorul, numai prin post şi rugăciune. Dacă importanţa rugăciunii pentru mântuirea sufletului este recunoscută de către toţi creştinii, adesea necesitatea celei de a doua arme €“ postul €“ nu se recunoaşte sau nu este îndeajuns conştientizată. Aceasta este una din ultimele biruint›e ale celui rău asupra multor creştini contemporani.
Despre necesitatea postului pentru sufletul şi trupul nostru mărturiseşte întreaga literatură patristică. Influenţa benefică a postului asupra sănătăţii trupului o susţin şi oamenii de ştiinţă, dar numai în cazul când sufletele lor sunt luminate de învăţătura lui Hristos.
Nikolaj Evgrafovich Pestov

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Şi care-i cauza? Cauza constă în faptul că nu aţi început la timp să preveniţi căderea.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Da, Sfântul a scris mult, a scris mereu despre prevenţie/profilaxie ori, altfel spus, despre pază, trezvie, priveghere etc. Cât accent pune acest ascet pe atmosfera dimprejurul rugăciunii!

Şi acum să pun şi eu o întrebare, cu toată seriozitatea: frate Cristiboss, ce credeţi, în virtutea experienţei datorate surplusului de vârstă (şi nu numai), noi românii pe ce punem accent: pe prevenţie sau pe terapie?
Poate aţi remarcat, în treacăt, ce faimă au la noi doctorii, vracii, taumaturgii de tot felul şi cât sunt de dispreţuiţi pedagogii - cei ce doresc să prevină, pentru a nu fi nevoiţi să trateze, ce se mai poate trata...

E aşa un magnet al terapiei în ţara asta, că până şi amărâţii de psihologi sunt consideraţi tot un fel de terapeuţi. Deşi psihoterapia e cel mai puţin reprezentativă ramură a psihologiei iar la noi în ţară e de-a dreptul minoră. Ca fapt.
Cum vă explicaţi apetitul nostru naţional pentru terapie şi dispreţul vădit pentru profilaxie?

[cristiboss56]

Din lene , nepasare si nesimtire , asa se explica , frate Ioane !
"Lsa ca nu mi se intampla tocmai mie
. .". Multa mandrie , ca sa nu spun si prostie !

[cristiboss56]

Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.
Viaţa duhovnicească nu stă numai în gustarea dulceţilor şi mângâierilor acestora, ci mai mult în răbdarea cu bucurie atunci când ne lipsim de ele şi în răbdarea altor necazuri. Din acestea se cunoaşte dragostea noastră pentru Dumnezeu – când le purtăm cu bucurie; cunoscând neputinţa şi sărăcia noastră, ne smerim prin acestea.
Aminteşte-ţi de aşezarea ta de la început, când te îndulceai de mângâierile duhovniceşti. Ce ai dobândit? Dacă ai fost lipsită de ele - o adâncă pustiire şi era cât pe ce să cazi în deznădejde atunci când, mai târziu, au venit asupra ta valurile patimilor. Vezi cât de şubredă este această mângâiere ce nu aduce smerenie, ci doar încântă şi, dacă nu guşti şi din scârbe, primejduieşte pe cei ce o au. Dimpotrivă, crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos şi slavei Sale doar atunci când El va binevoi să ne dăruiască aceasta şi atunci când ne va fi de folos (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina).