Diavolul

[dobrin7m]

În prealabil postat de leonte

Cei care ma cunosc, stiu despre mine ca nu sunt un ateu. Dar citind mesajul tau de mai sus, in felul in care il inteleg, nu pot sa nu ma intreb: Nu cumva Dumnezeu este un NEBUN?

Sa te apuci sa creezi o specie de vietuitoare care vor calca in picioare tot ceea ce Tu ai creat, vor otravi apele si aerul, vor nimici specii de animale si de plante, vor defrisa paduri ca sa toarne asfalt, vor lepada copii in tomberoane, vor viola, vor rapi fete si baieti tineri pe care ii vor exploata, vor lega oameni in sclavie pe care ii for tortura si ii vor folosi dupa bunul plac. Iar la urma, cand Te vei infatisa lor ca sa le spui cat de mult ii iubesti, Te vor scuipa, spundu-Ti ca ai demon. Deci cum sa creezi o asemenea monstruozitate, stiind dinainte ce are sa se intample? Singurul raspuns este ca numai UN nebun ar crea o forta care sa provoace asemnea dezastre.

Ar mai fi si varianta in care aceasta viziune teologica este falsa, iar lucrurile stau cu totul altfel.

"Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: “Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere. “Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că “Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi şi că suferinţa este “pîinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”. Paul Evdokimov - Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

[dobrin7m]

"Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

Un sfânt i-a spus unui copil: “Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu, ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în serios încât ni se pare că stând lîngă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”

Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a înfăţişat, spunându-i: “Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru ucenicul său, Domnul i-a spus: “Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…” Paul Evdokimov - Iubirea nebuna la lui Dumnezeu

[leonte]

În prealabil postat de dobrin7m

"Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

“Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…” Paul Evdokimov - Iubirea nebuna la lui Dumnezeu

O gandire coplesita si calauzita de spasmele partii afective nu poate suferi vreodata luciditatea partii cugetatore. Omul este si ratiune si afectiune, dar cand ratiunea nu mai poate lucra independent de afectiune, se instaleaza "somnul ratiunii". Ceea ce ramane este o cugetare schilodita, precum balmajelile unuia care, avand cosmaruri, striga prin somn.

Toata patristica filocalia este un sistem ce graviteaza in jurul tezei de mai sus. Pentru intaia oara v-am pus in tema, caci acum stiu ca zelul habotnic si duhul de impotrivire de care sunteti stapaniti, din nefericire, va va impinge iar la mesaje de Hula impotriva Adevarului, impotriva sfintilor parinti ai Ortodoxiei din inceputuri, mutilata astazi de texte si intelesuri de la Babe cititre...

Pana nu ajungem la iubirea lui Paisie, este cam miseleste sa vorbim tocmai despre iubirea lui Paisie... nu crezi?

[catalois]

Mai oameni buni!
Am deschis topicul deoarece voiam sa aflu despre mine: cum sa ma raportez la diavol, care, ma vrea la el cu mai multa ''CEVA'' decat ma vrea Dumnezeu!
Se pare ca ati luat-o pe aratura, nu mai vorbiti despre multitudinea oamenilor care vor la Dumnezeu si NU ajung, ba mai rau, NU AU AJUNS, de-a lungul istoriei.
Durerea mea consta in:
1. Multe, prea multe suflete s-au dus la diavol de-a lungul istoriei.
2. Multe, prea multe suflete sunt pe cale de a se duce la diavol.
A. Dumnezeu evita sa fie evident.
A1. Oamenii se nasc si traiesc cu credinta in evidentza.
A2. Oamenii care neaga evidentza, au o sansa minima ( dovedita de 1) sa ajunga la Dumnezeu.
B. Dupa ce murim, valorile noastre se schimba radical.
B1. Deodata, STIM ce am facut bine si ce am facut rau, IN RAPORT CU DUMNEZEU, caci in raport cu noi am stiut. Este un raport diferit. Dar, cand am fost nascuti, eram doar noi insine.
B2. Deodata, vin peste noi ingeri mai negri sau mai albi, sa ne ia... no comment
NU NI SE DAU REPERE LA NASTERE.
NOI, OAMENII, NE NASTEM FARA REPERE: LE CASTIGAM DUPA NASTERE!!!!
De la te miri cine!
Eu mi-am adus in apropriere niste repere, dar nu le pot asimila: singurul reper absolut pe care il pot gasi, este nesiguranta! Ea defineste oamenii din intreaga istorie.
Despre EU-l meu ce sa mai zic, paleste intre atati condamnati la iad: unul in plus, mare lucru...
In rest, ca va bateti voi in citate destepte din sfinti mai destepti decat mine, nu conteaza: conteaza doar 1. Multe, prea multe suflete s-au dus la diavol de-a lungul istoriei.
Si tot n-am aflat de ce?

[CristianR]

De unde știi câte suflete au ajuns la diavol?

[Teodosie]

Scrie intr-o rugaciune nu mai stiu care un mare adevar : "mai multa ravna ai Tu sa ne mantuiesti decat are acela sa ne piarda "si asa este, nu se sarguieste vrajmasu sa ne piarda cat Domnul sa ne mantuiasca.Dar dragoste cu sila nu se poate libertatea omului e sfanta daca vrea sa raspunda raspunde daca nu nu.Unde vrea omul sa mearga exact acolo merge , cine vrea la Dumnezeu va ajunge. Mai rapitor e Domnul decat toti.

[catalois]

În prealabil postat de CristianR

De unde știi câte suflete au ajuns la diavol?

Pai, ma arde sufletul de necrestinii din ultimile 2000 de ani: chinezi, turci, francezi, indieni, lumea araba, amerindieni etc., care, daca au ajuns in procent mare la diavol, se potriveste cu cele spuse si crezute in ortodoxie, dar daca nu au ajuns la diavol, ci la Dumnezeu, atunci beleaua e si mai mare: nu este nevoie de ortodoxie, nici macar de crestinism, ca sa ajungi la Dumnezeu, ci de bun simt cartezian cuplat cu bun simt omenesc.
De aceea tot zic despre Dumnezeu ca este neevident.
Inteleg problema libertatii, la care Dumnezeu nu vrea sa renunte: este impotriva oricarei logici, ca Dumnezeu sa vrea sa fie iubit si recunoscut, cu forta. Adica, de aceea este neevident, ca sa nu zicem noi: pai, daca e cel mai mare, asta e, il urmam! (fara sa IL iubim). Asadar, EL face TOTUL ca sa IL iubim din proprie vointa. Dar daca nu reusim, cu tota iubirea LUI, ne ducem la naiba. Pe veci.
Mi se pare inspaimantator.
Si aici intervine structura ingerului cazut, care STIA si STIE ca Dumnezeu este Cel mai mare si, totusi, se impotriveste: vezi legatura dintre iubirea de Dumnezeu, libertatea de alegere si drumul catre iad pavat cu intentii bune?
Unde mai pui ca teologi, masteranzi la teologie, genii si semigenii, nu se pot pune de acord? Ca se gasesc chichite in orice argumentatie? Ca, in consecinta, noi oamenii, ne nastem, traim si murim in incertitudine?
Si sa nu imi spui ca, credinta, inseamna a crede in ceva incert, ca la fel cred toti credinciosii in orice: de la credinta in tine insuti, in bani, in gimnastica aerobica, in zgarcenie, in economisire tip Dinu Paturica, in furt, in inselaciune, in puterea lumeasca etc., pana la credinta in Ortodoxie, in islam, in budha, in diverse secte crestine, in manitou, in extraterestri de diferite feluri, in spirite s.a.m.d.
Na belea!
Na balamuc!
Na incertitudine!
Na de alege..
Unde mai pui ca e vorba de un pariu tip poker pe rupte: intr-o viata scurta, mizezi pe o vesnicie: adica mizez totul pe ceva incert, contra unora muuuult mai mari decat mine: Dumnezeu, care este cazinoul si diavolul, care este oponentul cu cei mai multi bani de la masa.
Nu mai pot de suparare si raspunsul nu vine de nicaieri!

[CristianR]

Omule, nu te supăra așa tare, că ceea ce știm este întotdeauna mai puțin decât ce nu știm.
Ce știm este că Dumnezeu S-a întrupat în persoana lui Hristos, din dragoste, ca să ne mântuiască, pe toți. Că pe cei care, lipsiți fiind de Viața lui cea adevărată, se aflau în iad, i-a scos de acolo. Cum va face cu ceilalți nu știm noi. Ne-a lăsat Împărăția lui pe pământ de când a înviat și S-a înălțat. A lăsat-o pentru toți cei care vor să intre în ea. Toată lumea este invitată. Dacă unii aud invitația și o refuză, este libertatea lor. Dacă la alții, însă, n-a ajuns invitația, Vestea cea bună, nu sunt ei vinovați, însă nici nu se pot bucura de Împărărție. Și asta trebuie să ne întristeze, mai ales dacă noi nu facem nimic în acest sens.
Însă nu putem noi ști cine va fi în iad și cine în rai, în cele din urmă.

[leonte]

În prealabil postat de dobrin7m

"Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…

Termenul "tolereaza" din formularea de mai sus, propune teza unei forte, aici Dumnezeu, care poate oricand simba situatia in altceva. Poate, dar nu vrea. Aici se naste intrebarea pe care am formulat-o mai sus: De ce nu vrea? Este Dumnezeu NEBUN, sau nebuni sunt cei care il definesc si-l caracterizeaza pe Dumnezeu dupa mintea lor, imbolnavita de fobii si de mania persecutiei?

În prealabil postat de dobrin7m

“Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

"Eu sunt Calea, Adevarul si Viata..." spune Iisus. Aceasta enumerarea nu poate fi inteleasa ca o suma de ingrediente ce alcatuiesc un tot, ci ca o enumerare de intelesuri sarace, partial accesibile (totusi accesibile) mintilor celor ce-si ingroapa mortii lor. Pentru a putea defini ceva ce nu poate fi numit, (intrucat EL este imaterial si intangibil, de neatins prin vorbe sau reprezentari cognitive de orice fel), Mantuitorul a recurs la forme de exprimare artistica, tocmai pentru a conferi si mintilor neinstruite accesul la o palida reprezentare a ceea ce doar inima curata poate percepe.

Calea, Adevarul si Viata - fiecare separat sunt una si aceasi forta, iar aceasta forta este EL. Nu degeaba, Dumnezeu se numeste pe sine "Eu sunt Cel care Este". Toata creatia poarte nume, dar Dumnezeu nu are nume [pentru ca mamica Lui nu la botezat la nastere si nici CNP nu are]. Toata creatia a primit nume specific de la Adam din nevoia fireasca de a numi cu nume propriu fiecare creatura; ceea ce este specific unei gandiri limitate, coplesite de nevoia de a controla mediul inconjurator prin puterea mintii. Singurul care nu poate fi numit si controlat de Om, ramane si astazi Creatorul. Pentru aceea Dumnezeu se defineste pe Sine "Eu sunt cel care Este", insa nu se denumeste - Eu sunt Tatal, sau Fiul, sau DomineDeus, cum aveau sa faca oamenii un mileniu mai tarziu ...

"A numi" si "a defini" sunt doua chestiuni cu valori semiotice diferite. Numirea duce la o reprezentare mentala statica, concisa, conturata si eventual cuantificabila. Pentru a numi ceva sau pe cineva, se foloseste intodeauna un substantiv. Definirea se foloseste de verbe (de cele mai mutle ori nelipsind predicatul ca funtie sintactica) si s-a nascut din nevoia omului de a accesa realitati conceptuale, straine de contactul celor 5 simturi. Cel mai limpede am putea asemana antagonia Numire/Definire cu raportul dintre a rosti cuvantul "Iubire" si a recita doua versuri de dragoste. Cuvantul iubire nu starneste nimanui niciodata aceeasi experienta cognitiv-emotionala pe care o starneste 2-3 versuri de dragoste. In zadar zici dorului dor, daca nu iti este dor. (ca sa parafrazez floclorul muzical penibil al celor nascuti intre Carpati dintr-o mama si 5 tati).

In speranta ca am sugerat destul de limpede cat profan este sa-L numesti pe Cel care Este,
adaug si precizarea ca El nu se aprinde de manie pentru incercarile noastre stupide si neputincioase de a lua cumva legatura cu Sfintia SA. Nici nu se manie, nici nu se scarbeste nici nu se sperie. Dar nu dintr-un sentiment de ingaduita ci pentru ca Atottiitorul stie ca singurul mod de a se apropia vreun pamantean de EL este prin indumnezeire. Deci oricate erezii am debita noi, si oricata hula am aduce, Fenomenul Sacru primordial, ramane intangibil: "Nemuritor si Rece".

...... adaos complementar....
Sfintii parinti vorbesc despre inselatii care fac semne si minuni cu puteri necurate, adica rupandu-se doar partial de obsesile muritorilor de rand, unii asceti si-au intrerupt parcursul spre indumnezeire fiind ispititi de puterile ce le-au intalnit pe drum. Asa s-a nascut vrajitoria.
.....................

Daca Dumnezeu s-ar tulbura din vreo pricina [venita din lumea materiala], daca s-ar aprinde la manie asa cum, in mod eretic, Carturarii si Fariseii (atat din Vechiul cat si din Noul Testament) sustin ca s-ar intampla, atunci Izvorul Sfinteniei s-ar spurca, Lumina cea pururea fiitoare intru care nu este mutare sau umbra de schimbare are deveni dintr-odata schimbatoare; Temeliile Armoniei s-ar surpa si Ordinea Cosmica s-ar prabusi inapoi Haosul din care Logosul le-a adus intr-u fiinta.

"Cela ce cu mana dintru Nefiinta m-ai zidi si cu chipul Tau cel dumnezeiesc mai cinstit..." Pe principiul papagalului care tot repeta o vorba susotita pe ascuns, dar habar nu are cat adevar graieste, Sfanta Biblioteca de liturgica si procesiune bisericeasca inmagazineaza cunostintele subtile de metafizica ale sfintilor parinti, ale marilor cugetatori filocalici. Doar ca Sfanta Traditie, neputand sa priceapa vorbele lor s-au gandit ca ar fi bine sa ataseze un trisaghion acestei profunde cugetari, ca altfel in mintea lor de antreprenori religiosi, eprimarile divine nu ar fi avut nici un sens ci ar fi ramas doar ca "o vorba prizarita pe o pagina neroada"...

Concluzia:
In strofocarile pseudo-teologice ale celor ce saliveaza cu gandul la pomelnice si coliva, nevoia lor profana de a cuprinde realitatile intangible a dat nastere la un basm cu pajuri si cu zmei, cu feti frumosi cu mironosite consanzene, cu ierarhii celeste ale ingerilor inaripati cu aripi de gascan, cu sulf fumegand, cu zmoala fierbinte, cu tapi pe jumatate oameni care poarta sulite si biciuri. Cum altfel puteai motiva gorilele din lumea antica si tatuatii de astazi, sa cotizeze la vistieria antreprenoriatului bisericesc de Rasarit sau de Apus? Cum altfel decat nascocind o aberatie logica dar plina de patos? Caci tot omul lipsit de ratiune si calauzit de sentimente va musca din momeala patosului ca si pestele dintr-o undita.

Cu faptul ca gibonii cotizeaza la buzunarele fariseilor din N.T. nu am nici o problema. Nu ma intereseaza ca acesti farisei sunt in BOR sau in afara BOR. Ceea ce m-a deranjat, ba chair m-a pagubit, a fost faptul ca ori de cate ori am incercat sa dibui calea spre Adevar, (simtind ca sunt grave erori in Dogma Sfintelor Apucaturi Babesti), tot atunci imi aparea cate un burtos cu epitrafir, duhnind a doaga (sau chiar a "eau de toilet") si-mi tinea o predica zdravana despre primejdia care ma pastea: primejdia de a lepada capastrul ignorantei si al prostiei grosolane, al credulitatii naive, care nu vede cat de grotesc este cand un burtos te indeamna la post si priveghere cu metanii, ma pastea capcana sa nu mai vad vreodata cat de penibili sunt cei care spanzura cruci de aur la gat in timp ce predica saracia pentru Hristos...