Diavolul

[dobrin7m]

În prealabil postat de leonte

Cei care ma cunosc, stiu despre mine ca nu sunt un ateu. Dar citind mesajul tau de mai sus, in felul in care il inteleg, nu pot sa nu ma intreb: Nu cumva Dumnezeu este un NEBUN?

Sa te apuci sa creezi o specie de vietuitoare care vor calca in picioare tot ceea ce Tu ai creat, vor otravi apele si aerul, vor nimici specii de animale si de plante, vor defrisa paduri ca sa toarne asfalt, vor lepada copii in tomberoane, vor viola, vor rapi fete si baieti tineri pe care ii vor exploata, vor lega oameni in sclavie pe care ii for tortura si ii vor folosi dupa bunul plac. Iar la urma, cand Te vei infatisa lor ca sa le spui cat de mult ii iubesti, Te vor scuipa, spundu-Ti ca ai demon. Deci cum sa creezi o asemenea monstruozitate, stiind dinainte ce are sa se intample? Singurul raspuns este ca numai UN nebun ar crea o forta care sa provoace asemnea dezastre.

Ar mai fi si varianta in care aceasta viziune teologica este falsa, iar lucrurile stau cu totul altfel.

"Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Ideea unui Dumnezeu atotputernic este limitată de neajunsurile lucrului prefabricat. Răul devine un fel de umbră care sporeşte lumina, un inevabil defect al creaţiei pe care Dumnezeu îl tolerează, fără a Se recunoaşte responsabil…

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi: “Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce”. Omnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere. “Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti. Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”. Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Faţă de suferinţa nevinovaţilor, a copiilor anormali, a accidentelor absurde, acesta este contextul în care lui Dumnezeu I se poate aplica super-paradoxala noţiune a unei slăbiciuni de neînvins. Singurul răspuns adecvat este acela de a spune că “Dumnezeu este slab”, că El nu poate decât să sufere împreună cu noi şi că suferinţa este “pîinea pe care Dumnezeu o împarte cu oamenii”. Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”. Paul Evdokimov - Iubirea nebuna a lui Dumnezeu