Diavolul

[dobrin7m]

"Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

Un sfânt i-a spus unui copil: “Vezi, dacă tu te-ai putea juca cu Dumnezeu, ar fi cel mai grozav lucru vreodată înfăptuit. Toată lumea îl ia aşa de mult în serios încât ni se pare că stând lîngă El te plictiseşti de moarte… Joacă-te împreună cu Dumnezeu, fiule. El este supremul camarad de joacă…”

Slăbiciunea lui Dumnezeu corespunde slăbiciunii omeneşti. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Domnul i s-a înfăţişat, spunându-i: “Nu ştii oare că acela s-a lepădat de Mine?” Ori, cum sfântul se milostivea mai puternic şi se ruga încă mai fierbinte pentru ucenicul său, Domnul i-a spus: “Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…” Paul Evdokimov - Iubirea nebuna la lui Dumnezeu

[leonte]

În prealabil postat de dobrin7m

"Dumnezeul redutabil şi impasibil al unor teologi rătăciţi printre noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl care suferă: “Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Fiul este Dragostea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii”. Mister al Dragostei răstignite îmbăiat de lumina dimineţii de Paşti, “slăbiciune” care triumfă asupra morţii şi a iadului.

Acest mister fusese deja presimţit de curentul mistic al gîndirii iudaice. Rabbi Baruh încearcă să arate că Dumnezeu este un camarad de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut printre oameni. Într-o zi, nepotul său se juca de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. Se piteşte, dar celălalt nu vrea să-l caute şi pleacă. Copilul, înlăcrimat, se duce să se plângă bunicului. Atunci, Rabbi Baruh strigă, cu ochii de asemenea în lacrimi: “Dumnezeu spune acelaşi lucru: Eu Mă ascund, dar nimeni nu vine să Mă caute…”

Sau alt cuvânt, la fel de percutant: “Milostivirea divină este pocăinţa lui Dumnezeu”; astfel spus, slăbiciunea lui Dumnezeu.

“Paisie, te-ai făcut Una cu Mine prin dragostea pe care o porţi…” Paul Evdokimov - Iubirea nebuna la lui Dumnezeu

O gandire coplesita si calauzita de spasmele partii afective nu poate suferi vreodata luciditatea partii cugetatore. Omul este si ratiune si afectiune, dar cand ratiunea nu mai poate lucra independent de afectiune, se instaleaza "somnul ratiunii". Ceea ce ramane este o cugetare schilodita, precum balmajelile unuia care, avand cosmaruri, striga prin somn.

Toata patristica filocalia este un sistem ce graviteaza in jurul tezei de mai sus. Pentru intaia oara v-am pus in tema, caci acum stiu ca zelul habotnic si duhul de impotrivire de care sunteti stapaniti, din nefericire, va va impinge iar la mesaje de Hula impotriva Adevarului, impotriva sfintilor parinti ai Ortodoxiei din inceputuri, mutilata astazi de texte si intelesuri de la Babe cititre...

Pana nu ajungem la iubirea lui Paisie, este cam miseleste sa vorbim tocmai despre iubirea lui Paisie... nu crezi?

[catalois]

Mai oameni buni!
Am deschis topicul deoarece voiam sa aflu despre mine: cum sa ma raportez la diavol, care, ma vrea la el cu mai multa ''CEVA'' decat ma vrea Dumnezeu!
Se pare ca ati luat-o pe aratura, nu mai vorbiti despre multitudinea oamenilor care vor la Dumnezeu si NU ajung, ba mai rau, NU AU AJUNS, de-a lungul istoriei.
Durerea mea consta in:
1. Multe, prea multe suflete s-au dus la diavol de-a lungul istoriei.
2. Multe, prea multe suflete sunt pe cale de a se duce la diavol.
A. Dumnezeu evita sa fie evident.
A1. Oamenii se nasc si traiesc cu credinta in evidentza.
A2. Oamenii care neaga evidentza, au o sansa minima ( dovedita de 1) sa ajunga la Dumnezeu.
B. Dupa ce murim, valorile noastre se schimba radical.
B1. Deodata, STIM ce am facut bine si ce am facut rau, IN RAPORT CU DUMNEZEU, caci in raport cu noi am stiut. Este un raport diferit. Dar, cand am fost nascuti, eram doar noi insine.
B2. Deodata, vin peste noi ingeri mai negri sau mai albi, sa ne ia... no comment
NU NI SE DAU REPERE LA NASTERE.
NOI, OAMENII, NE NASTEM FARA REPERE: LE CASTIGAM DUPA NASTERE!!!!
De la te miri cine!
Eu mi-am adus in apropriere niste repere, dar nu le pot asimila: singurul reper absolut pe care il pot gasi, este nesiguranta! Ea defineste oamenii din intreaga istorie.
Despre EU-l meu ce sa mai zic, paleste intre atati condamnati la iad: unul in plus, mare lucru...
In rest, ca va bateti voi in citate destepte din sfinti mai destepti decat mine, nu conteaza: conteaza doar 1. Multe, prea multe suflete s-au dus la diavol de-a lungul istoriei.
Si tot n-am aflat de ce?

[CristianR]

De unde știi câte suflete au ajuns la diavol?

[Teodosie]

Scrie intr-o rugaciune nu mai stiu care un mare adevar : "mai multa ravna ai Tu sa ne mantuiesti decat are acela sa ne piarda "si asa este, nu se sarguieste vrajmasu sa ne piarda cat Domnul sa ne mantuiasca.Dar dragoste cu sila nu se poate libertatea omului e sfanta daca vrea sa raspunda raspunde daca nu nu.Unde vrea omul sa mearga exact acolo merge , cine vrea la Dumnezeu va ajunge. Mai rapitor e Domnul decat toti.

[catalois]

În prealabil postat de CristianR

De unde știi câte suflete au ajuns la diavol?

Pai, ma arde sufletul de necrestinii din ultimile 2000 de ani: chinezi, turci, francezi, indieni, lumea araba, amerindieni etc., care, daca au ajuns in procent mare la diavol, se potriveste cu cele spuse si crezute in ortodoxie, dar daca nu au ajuns la diavol, ci la Dumnezeu, atunci beleaua e si mai mare: nu este nevoie de ortodoxie, nici macar de crestinism, ca sa ajungi la Dumnezeu, ci de bun simt cartezian cuplat cu bun simt omenesc.
De aceea tot zic despre Dumnezeu ca este neevident.
Inteleg problema libertatii, la care Dumnezeu nu vrea sa renunte: este impotriva oricarei logici, ca Dumnezeu sa vrea sa fie iubit si recunoscut, cu forta. Adica, de aceea este neevident, ca sa nu zicem noi: pai, daca e cel mai mare, asta e, il urmam! (fara sa IL iubim). Asadar, EL face TOTUL ca sa IL iubim din proprie vointa. Dar daca nu reusim, cu tota iubirea LUI, ne ducem la naiba. Pe veci.
Mi se pare inspaimantator.
Si aici intervine structura ingerului cazut, care STIA si STIE ca Dumnezeu este Cel mai mare si, totusi, se impotriveste: vezi legatura dintre iubirea de Dumnezeu, libertatea de alegere si drumul catre iad pavat cu intentii bune?
Unde mai pui ca teologi, masteranzi la teologie, genii si semigenii, nu se pot pune de acord? Ca se gasesc chichite in orice argumentatie? Ca, in consecinta, noi oamenii, ne nastem, traim si murim in incertitudine?
Si sa nu imi spui ca, credinta, inseamna a crede in ceva incert, ca la fel cred toti credinciosii in orice: de la credinta in tine insuti, in bani, in gimnastica aerobica, in zgarcenie, in economisire tip Dinu Paturica, in furt, in inselaciune, in puterea lumeasca etc., pana la credinta in Ortodoxie, in islam, in budha, in diverse secte crestine, in manitou, in extraterestri de diferite feluri, in spirite s.a.m.d.
Na belea!
Na balamuc!
Na incertitudine!
Na de alege..
Unde mai pui ca e vorba de un pariu tip poker pe rupte: intr-o viata scurta, mizezi pe o vesnicie: adica mizez totul pe ceva incert, contra unora muuuult mai mari decat mine: Dumnezeu, care este cazinoul si diavolul, care este oponentul cu cei mai multi bani de la masa.
Nu mai pot de suparare si raspunsul nu vine de nicaieri!

[CristianR]

Omule, nu te supăra așa tare, că ceea ce știm este întotdeauna mai puțin decât ce nu știm.
Ce știm este că Dumnezeu S-a întrupat în persoana lui Hristos, din dragoste, ca să ne mântuiască, pe toți. Că pe cei care, lipsiți fiind de Viața lui cea adevărată, se aflau în iad, i-a scos de acolo. Cum va face cu ceilalți nu știm noi. Ne-a lăsat Împărăția lui pe pământ de când a înviat și S-a înălțat. A lăsat-o pentru toți cei care vor să intre în ea. Toată lumea este invitată. Dacă unii aud invitația și o refuză, este libertatea lor. Dacă la alții, însă, n-a ajuns invitația, Vestea cea bună, nu sunt ei vinovați, însă nici nu se pot bucura de Împărărție. Și asta trebuie să ne întristeze, mai ales dacă noi nu facem nimic în acest sens.
Însă nu putem noi ști cine va fi în iad și cine în rai, în cele din urmă.