![]() |
![]() |
|
#8
|
|||
|
|||
![]() Citat:
Nu sunt întrebări naive sau, dacă vrei, sunt la fel de naive ca întrebările copilului: de unde vine ploaia, unde face nani soarele, unde locuiește Doamne-Doamne? de ce mor oamenii? ș.a.m.d.... Întrebările sunt bune, cred eu, atunci când chiar de par naive, ne dau prilej de reflecție și îndreptare pentru întreaga viață...:) Mărturisesc că eu mă întreb și acum, după atâția ani de studiu, lecturi, experiențe: ce este psihicul?... Și nu sunt încă mulțumit de răspuns. Deocamdată încerc să redactez un text pe scurt, schematic și nădăjduiesc să pot reveni mâine pentru unele detalieri. 1) În general, școlile psihologice consideră că natura sufletului (psihic, duh) este mixtă: informație și energie. Lesne de înțeles cum e cu informația (memoria, gândirea) precum și cu energia (emoții, sentimente, motive, voință, temperament). Voi detalia mâine. Desigur că trupul, în ciuda unității lui cu sufletul, e privit în psihologie ca fiind diferit ca natură, organizare și funcționare - deși cunoaștem din biologie că și trupul deține o memorie (celulară, cel puțin) și un metabolism energetic. Natura materială înseamnă, pentru psiholog, că trupul material e concret. Ce înseamnă concret: cognoscibil cu simțurile, vizibil, pipăibil cu mâna. Astfel, poți vedea corpul, îl poți atinge și palpa, îl poți mirosi etc. Dar nu putem vedea o idee, nu mirosim un gând, nu putem spune câte grame are o dorință ori o teorie științifică (oricât ar fi ea de "grea"...:)) Psihicul însă este de natură abstractă, incognoscibil cu simțurile. Este imponderabil, inefabil... Efectele lui sau mai exact manifestările comportamentale pot fi însă vizualizate sau auzite: gesturi, mimică, pantomimică, vorbe, texte scrise, desen, muzică etc. Din aceste acte văzute, comportamentale (sau de conduită externă, cum le numim în psihologie) putem deduce, cu oarecare aproximație, o mulțime de însușiri psihice ascunse, întrucât există o legătură organică, de continuitate, între conduita subiectivă internă și manifestarea externă a acesteia în comportamentul observabil. Nu putem observa o idee, dar putem observa comportamentul omului declanșat de o idee și astfel să cunoaștem, fie și parțial, ideea ascunsă. 2) Asemănare mare, în cele mai multe părți identitate. Doar că psihiatria se ocupă de o parte a vieții psihice, anume de tulburările acesteia, de boli. Iar boala, ca să ating și conceptul acesta, are ceva tipic: mai întâi caracterul constrictiv, ea supunînd voința omului și dirijîndu-i funcțiile psihice într-o direcție sau într-un mod de funcționare diferit, în mod mai mult sau mai puțin substanțial, de conduita omului considerat sănătos. În fine, boala are o evoluție: debut, apogeu, remisiune sau exitus. Desigur, sunt nuanțe, tempo-uri, complicații, stagnări și multe alte nuanțe... Însă, schematic, aceasta este evoluția caracteristică a bolii în general precum și în psihiatrie. 3) Psihologii numesc psihicul și prin termenii de suflet sau chiar duh. Totuși, la rigoare, de obicei în psihologie (exceptînd unele ramuri care pretind că fac mai mult) cercetăm și intervenim mai ales la nivelul așazis lumesc (îmi scapă termenul potrivit în clipa asta), fără a avea pretenția că demersul nostru atinge polul spiritual, duhovnicesc, acesta fiind rezervat teologilor (mă refer la învățătură, la teorie) și preoților/duhovnicilor. Uneori însă, vrînd-nevrînd, psihologii întâlnesc și conținuturi care țin de dimensiunea sufletească mai "înaltă" a sufletului, adică pot apărea fenomene cu caracter duhovnicesc ori pur și simplu conținuturi ale credinței. De obicei acestea sunt respectate și nu lucrăm asupra lor. Aceste aspecte țin de Teologie și Biserică. Fenomenele spirituale, dacă prin aceasta denumești lucrarea harului în omul cerdincios, sunt parțial comprehensibile psihologic. Ce se poate cunoaște? Unele manifestări ale credinței în planul vieții psihice, în comportament, în relații. Acestea pot fi descrise, fiind constatabile, dar numai măgarii le pot explica, întrucât, știi vorba mea, măgarii explică orice. Taina vieții duhovnicești nu este, în general, abordată de psihologi. Cei care au încercat nu au adus nimic relevant față de învățătura Părinților. Pe lângă Isaac Sirul, de pildă, în materie de duhovnicie un psiholog e un debil mintal - nu pricepe nimic, deși poate scânci uneori, destul de enervant, ce-i drept...:) Firește că psihicul, și mă refer aici la componenta lui firească (ăsta era termenul care îmi lipsea mai sus!) coexistă cu polul duhovnicesc al sufletului așa cum coexistă cu trupul. Sunt influențe reciproce, evident. Deocamdată atât am reușit să bolborosesc, sper că nu am emis prea multe prostii... Voi reveni mâine cu un ochi critic și, poate, voi scrie ceva mai vesel...:) Mulțumesc, Laura, pentru întrebări! Last edited by cezar_ioan; 04.09.2013 at 04:00:05. |
|