Despre cresterea copiilor

Reportaj la grădiniţa ortodoxă cu program prelungit „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”


Cu toţii suntem oarecum frământaţi de soarta copiilor noştri, de educaţia şi viitorul lor într-o lume care se arată tot mai ostilă unei vieţuiri creştine, unei vieţi cât de cât normale. Şi, cum este firesc, această sinceră căutare a început să rodească în mai multe locuri ale ţării noastre – căci tot mai mulţi înţeleg că viaţa în Hristos şi Biserica rămân cea mai bună asigurare a familiei şi a viitorului copiilor noştri; Însuşi Mântuitorul ne-o spune: „Fără mine nu puteţi face nimic”. Şi nu ne referim atât la creştinii care merg regulat la Biserică, cât la aceia care nu au încă o viaţă creştină, dar care caută cu sinceritate adevărul. Un astfel de loc, o adevărată poieniţă în jungla lumii de astăzi, este şi grădiniţa ortodoxă „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.

Înfiinţată încă din 2005, cu binecuvântarea Înalt-Preasfinţitului Pimen, grădiniţa a funcţionat într-un spaţiu închiriat, dar, pentru că numărul copiilor înscrişi a crescut, s-a construit o clădire în care pot fi educaţi 160 de copii în opt săli de clasă. Acum sunt înscrişi 130 de copii. Întrucât costurile de întreţinere şi funcţionare sunt foarte mari, sunt persoane care au înţeles misiunea acestei grădiniţe şi lucrează ca voluntari: administratorul grădiniţei, părintele profesor de religie, profesoarele de engleză şi pictură, medicul.

Părintele Vartolomeu Chira, stareţul mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, s-a ocupat de construirea acestei grădiniţe şi coordonează toate activităţile desfăşurate aici.

- Părinte Stareţ, ce v-a făcut să luaţi această iniţiativă, sfinţia voastră, un om dedicat din tinereţe vieţii monahale?

- Copiii sunt credincioşii de azi şi de mâine ai Bisericii, şi scopul este să educăm, să formăm caractere, oameni întregi la suflet şi la minte, pregătiţi pentru viaţă, indiferent ce ispite vor întâmpina. Munca a fost asiduă, a fost grea, dar totodată şi mulţumitoare – pentru că am simţit harul, ajutorul lui Dumnezeu, căci într-un timp atât de scurt să realizezi o lucrare atât de vastă… Numai cei care au trecut prin aşa ceva pot înţelege.
Hristos ne-a spus: „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!”, iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte”. Aceste cuvinte ne dau curaj şi putere să le întâmpinăm pe toate.

- Cum sunt educaţi copilaşii pentru a deveni buni creştini?

- Pe lângă programul educativ pe care-l au potrivit programei şcolare, accentul este pus pe familiarizarea copiilor cu viaţa în Hristos. De asemenea, încercăm să-i apropiem şi de tradiţiile atât de frumoase ale neamului nostru.

În zilele de sărbătoare, copiii vin la paraclisul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava îmbrăcaţi în costume populare, pentru împărtăşanie. Copiii ştiu că nu trebuie să mănânce înainte de a se împărtăşi. Ei ştiu că prin Sfânta Împărtăşanie ne împărtăşim cu Domnul, că Sfânta Împărtăşanie este hrana necesară sufletului nostru. Sfânta Împărtăşanie ne ocroteşte pentru că este Trupul şi Sângele lui Hristos, ne întăreşte în credinţă, ne luminează mintea şi ne fereşte de tot răul.

Copiii mai mărişori au învăţat „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat”, Crezul – şi le spun ei în cadrul Sfintei Liturghii. Copiii învaţă să postească, primind miercurea doar lactate, iar vinerea mâncare de post. Dacă de mici sunt crescuţi într-o astfel de atmosferă, aceste învăţături şi simţăminte, cele ale evlaviei se întipăresc în sufletul lor şi, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur, rămân „ca şi sigiliul aplicat pe ceară” care nu se mai poate şterge.

Încercăm, bunăoară, să le comunicăm copiilor şi dragostea pentru datinile şi tradiţiile bucovinenilor: portul popular, încondeierea ouălor, olăritul, şezătorile, pictarea icoanelor.
Narcisa Bompa, administrator la Grădiniţa „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, ne-a vorbit mai mult despre activităţile desfăşurate în afara grădiniţei.

- Milostenia este una din virtuţile pe care încercăm să le sădim în inimile copiilor noştri. De aceea, de marile sărbători sau oricând e cald şi frumos îi implicăm pe copii în diferite activităţi filantropice. Cu sprijinul părinţilor, micuţii de la grădiniţa noastră merg la copiii din cămine, din orfelinate, cu dulciuri şi cu jucării. Ei trebuie să ştie că sunt şi copii care nu au condiţiile lor şi nu au atmosfera lor familială, deşi nu sunt vinovaţi cu nimic pentru soarta lor, pe care ar fi putut-o avea oricare dintre noi. Mergem des şi la Căminul de bătrâni din vecinătate, ca să-i înveselim uneori pe bătrânii de aici cu câteva cântecele şi poezii, alteori cu daruri.

- Ce vă impresionează cel mai mult la aceşti copilaşi?

- Faptul că ştiu să ierte foarte uşor. În cadrul activităţilor, doamnele educatoare şi preotul îi învaţă să ierte, să-şi ceară iertare. De altfel, lor nu le este deloc greu. În mijlocul lor înţelegi de ce Dumnezeu ne cere să fim precum copiii, adică să avem inima lor curată, sinceră, fără răutate, fără a ţine minte răul, fără invidie, fără a fi posesivi şi materialişti.

- Dumneavoastră ce aţi învăţat de la ei?

Învăţ de la ei iertarea, încredinţarea deplină în voia lui Dumnezeu. Ei sunt sinceri fără a răni, sunt iubitori fără a fi făţarnici, sunt drepţi fără a fi justiţiari…

- Care sunt bucuriile pe care le aveţi?

- Cea mai mare bucurie este să ştiu că ceea ce învaţă copiii aici va rodi peste un timp. Nu este important să ştiu neapărat ce şi cât asimilează copiii, ci că aici punem bazele unei vieţi plăcute lui Dumnezeu. Primim ocazional şi copii de la alte grădiniţe. S-a întâmplat să avem o fetiţă de la o altă grădiniţă timp de o lună. M-am întâlnit mai târziu cu părinţii ei, care mi-au spus: „Uitaţi, copilul nostru ne invită la rugăciune înainte de masă, la culcare, seara, şi când ne trezim.” Deci a rămas ceva sădit în sufletul ei… Asta ne dorim să se întâmple cu toţi copiii. Şi chiar cu părinţii lor.

Ne-am întâlnit în vizita noastră la grădiniţă şi cu părintele Cosmin Cârlioru, profesorul de religie, care purta sub braţ icoana Buneivestiri. Cu o faţă luminoasă, el se grăbea să intre la oră pentru a le vorbi micuţilor creştini despre acest mare praznic.

- Am înţeles, părinte, că ei merg la slujbe cu grădiniţa, se împărtăşesc des. Cum percep ei Sfintele Taine?

- Cred că în modul cel mai ortodox cu putinţă. Cred că mai ortodox de multe ori decât noi, cei mari, poate şi decât noi, preoţii. Pentru că lor toate aceste taine le sunt lucruri fireşti, adică primesc taina aşa cum este: un lucru dăruit de Dumnezeu, o lucrare lăuntrică tainică a lui Hristos. Şi ei aşa o percep, aşa o simt şi nu o pun niciodată în discuţie – aşa cum o facem noi, cei mari, câteodată. Noi poate că ne întrebăm uneori cum poate Dumnezeu să coboare la noi, oamenii, să ne dea nouă Trupul şi Sângele Său sub chipul vinului şi al pâinii? Ei nu se întrebă, ei acceptă ca atare şi tocmai aceasta este adevărata credinţă.

- Cum decurge o oră de religie?

- Niciodată o oră nu seamănă cu cealaltă şi nici o grupă de copii nu seamănă cu cealaltă. De fiecare dată trebuie să fii spontan, trebuie să te adaptezi, trebuie să răspunzi celor mai neaşteptate întrebări – şi bucuria mea cea mai mare este când mă întâlnesc cu părinţii copiilor şi-mi spun că au aflat de la copii lucruri noi, pe care ei nu le ştiau.

- Să încercăm să lărgim puţin subiectul acesta, al roadelor educaţiei primite la această grădiniţă…

- Cred că roadele se vor vedea în timp. Aceşti copii îşi petrec în grădiniţă doar câţiva ani, poate cei mai frumoşi ani şi după aceea vor merge în societate; cu timpul vor deveni oameni, vor deveni la rândul lor părinţi şi cred că aceste seminţe care sunt sădite astăzi în suflet vor rodi cândva. Mă gândesc că cei din generaţia noastră au cunoscut credinţa în principal de la bunici, şi au pus-o în lucrare poate un pic mai cu teamă, pentru că trăiam în comunism. Totuşi, în momentul, în care intram în biserică, acea sămânţă încolţea, îşi revărsa aromele cu o mirodenie tainică. Sunt bucuros să constat că foarte multe din noţiunile pe care vin eu să le împărtăşesc, de multe ori le-au primit chiar de la educatoarele lor sau de acasă şi după aceea reuşesc să le împărtăşească, să le dezvăluie altora. Copii discută între ei, discută cu părinţii şi îi obligă de multe ori pe părinţi să studieze ei ca să le poată da răspunsurile potrivite. Sunt sigur că aceleaşi probleme le vor pune şi în faţa viitorilor profesori, colegi din şcolile de stat şi sper că măcar aşa, încetul cu încetul, vor fi un exemplu viu pentru toţi ceilalţi.
Am citit pe chipurile părinţilor veniţi să-şi aducă copii la grădiniţă o mare mulţumire.

Corina Istratoaie: Am auzit multe lucruri bune despre această grădiniţă. Eu mai am doi copii, dar numai pe cel mic am avut şansa să-l dau la grădiniţa „Sfântul Ioan ce Nou”. Am simţit că aceşti copii au parte de dragoste, de afecţiune – şi acest lucru se simte în tot, în privirea, în gesturile copiilor. Când mergeam la grădiniţa de stat, la ceilalţi copii, mă întrebam cum rezistă educatoarele patru ore să stea în ţipete, într-un spaţiu restrâns. Copiii de acolo mi se păreau foarte agitaţi. Aici copiii sunt foarte liniştiţi şi au mult spaţiu la dispoziţie. Mă bucur de faptul că îi duc des la biserică şi îi împărtăşesc. Am fost şi eu de câteva ori cu ei la slujbe şi am rămas impresionată să-i văd pe toţi în genunchi, spunând rugăciuni. Cred că ei, atunci când sunt adunaţi împreună la biserică, trăiesc altfel Sfânta Liturghie.

Dorind să aflu cum îl percep aceşti copii pe Dumnezeu, am intrat în câteva săli de clasă. Micuţii creştini nu s-au intimidat în faţa reportofonului şi mi-au împărtăşit sentimentele lor faţă de Cel de Sus.

- Pe mine Doamne-Doamne mă ajută să merg, să mă joc, să colorez, mă ajută să construiesc, să lipesc.
- Eu le spun părinţilor rugăciuni: „Îngeraşul”, „Tatăl nostru” şi „Cuvine-se cu adevărat”.
- Pe mine mă iubeşte Doamne-Doamne pentru că este bun.
- Dumnezeu, când vede copiii că se roagă, Îi iubeşte.
Ultimul popas l-am făcut la grupa mare, unde predă d-na Viorica Antoniac. Am asistat câteva minute la oră şi am simţit cât suflet pune domnia sa pentru formarea copiilor. Cu dânsa am vorbit despre ispitele pe care le are în această lucrare.

- Nu toţi părinţii copiilor noştri au avut parte de o educaţie religioasă, pentru că au crescut în vremurile ştiute. Uneori se mai dărâmă unele dintre obiceiurile şi deprinderile pe care le formăm noi aici. De aceea facem frecvent şedinţe cu părinţii, în care le vorbim despre influenţele negative ale televizorului, calculatorului, discutăm despre violenţa care este prezentă în mass-media. La vârsta aceasta nu este indicată vizionarea programelor TV, părinţii putând găsi alte modalităţi în care copiii lor să-şi petreacă timpul liber, prin care să-şi dezvolte imaginaţia, creativitatea şi să-şi exprime sentimentele frumoase faţă de părinţi, fraţi, surori în timpul jocurilor din familie. Părinţii ar trebui să-şi petreacă mai mult timp împreună cu copiii lor.

O educaţie temeinică pentru copilul adus la grădiniţa noastră este o „împreună-lucrare” a trei grădinari: părinţii copilului, educatoarea şi părintele duhovnic. Doar aşa, acest „boboc de floare” creşte şi înfloreşte în duhul evlaviei creştine, iar sub ocrotirea Bisericii ea este sădită în grădina lui Dumnezeu.

În încheierea vizitei pe care am făcut-o la Grădiniţa „Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”, l-am rugat şi pe Înalt-Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, să ne spună câteva cuvinte despre importanţa pe care o are învăţământul care se ghidează după învăţătura şi viaţa creştină.

- Omul de mic simte legătura lui cu Dumnezeu. Dar, în afara acestor simţăminte sădite de Dumnezeu în sufletul nostru, şi noi suntem datori să venim în ajutorul acestor fiinţe atât de mici şi atât de nevinovate. De aceea, la grădiniţă se predau cunoştinţe pentru educarea creştină a copilului, nu numai pentru informarea lui; a omului ca chip al lui Dumnezeu, pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu.

Mai mult decât atât, prezenţa acestor grădiniţe şi mai ales solicitarea părinţilor de a-şi da copiii la grădiniţe cu profil accentuat creştin arată că în această lume atât de dezorganizată, atât de laicizată, totuşi există conştiinţa importanţei religiei, a credinţei în Dumnezeu. Deci nu trebuie să ne îngrijorăm când luam aminte la atâtea primejdii, mai ales pentru copii care se vatămă foarte mult sufleteşte când privesc pe ecranele televizoarelor sau pe reviste cu diferite scene. S-a constatat că aceşti copii, educaţi creştineşte încă de la grădiniţă, de multe ori îi corectează şi îi îndrumă pe părinţii lor în comportamentul lor moral, şi le spun: „Tată sau mamă, acest lucru nu este bun. Ieri mi-ai spus într-un fel, astăzi în alt fel!” Ei nu acceptă minciuna. Aceste grădiniţe sunt într-adevăr o lucrare a lui Dumnezeu.

- Înalt-Preasfinţia voastră, pentru că mai este puţin până la Sfintele Paşti, profit de ocazie şi vă rog să adresaţi un cuvânt cititorilor revistei „Familia Ortodoxă”.

- Să reţină permanent jertfa cu care Mântuitorul ne-a adus bucuria Învierii, prin primirea crucii. Permanent să avem conştiinţa că avem de dus o cruce, o cruce care înseamnă tăierea voii celei rele, înlăturarea egoismului. Deci viaţa noastră să fie o permanentă purtare a crucii, a nevoinţelor duhovniceşti, în orice clipă. Şi, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „A trecut Paştile, dar nu au trecut nevoinţele duhovniceşti!”

A consemnat Raluca Tănăseanu

Material apărut în nr. 15 din “Familia Ortodoxă”

Doamna Corina Ştefănescu din Bacău ne roagă să precizăm mai bine rolul credinţei şi a vieţii religioase a părinţilor pentru sănătatea mintală şi sufletească a viitorului copil.

După cum am subliniat în ultimele două numere ale revistei noastre, credinţa joacă un rol esenţial în zămislirea şi viaţa copilului, încât multe dintre problemele de sănătate generate de anumite cauze obiective pot fi depăşite numai prin lucrarea şi harul lui Dumnezeu. Aceasta, însă, în condiţiile în care credinţa ar fi una profundă şi lucrătoare în viaţa omului, nu doar o concepţie sterilă privind existenţa lui Dumnezeu.

Din păcate, în societatea actuală, din cauza influenţelor negative din jur, se întâmplă ca oamenii care îşi declară credinţa şi consideră că au o viaţă creştină se conduc, de fapt, după concepţiile evoluţioniste la modă. În mod paradoxal, se ajunge ca manifestările noastre, prin care ne considerăm credincioşi, să fie cu mult mai deviate de la normalitate decât erau atitudinile păgânilor într-o societate tradiţională.

De exemplu, întreaga aşa-zisă planificare familială este extrem de nocivă, nu numai anticreştină dar şi antiumană. Acest lucru este observat chiar şi de către oamenii de ştiinţă. Astfel, renumitul pediatru francez Françoise Dolto considera că unul dintre pericolele majore cu care se confruntă părinţii zilelor noastre este acela că pot să-şi trateze copilul ca pe un obiect şi nu ca pe o fiinţă, chiar dinainte de zămislirea acestuia:
„Pe vremuri, erau mai numeroase familiile cu copii mulţi decât acum. Astăzi avem tendinţa să hotărâm dacă copilul trebuie sau nu să vină pe lume; într-un fel, îl «programăm». Într-adevăr, aceasta este una din consecinţele liberalizării măsurilor anticoncepţionale. Mulţi părinţi au ajuns să-şi «programeze» copiii aşa cum îşi programează să cumpere o maşină de spălat sau un televizor; din nefericire, aceştia se numesc copii doriţi. Dar, de fapt, copilul dorit este cel ce vine pe lume dincolo de dorinţa unui cuplu care-i foarte fericit şi aşa, fără copii. Apoi, deodată, cei doi devin, pe neaşteptate, părinţi”.

Dacă la nivel psihologic consecinţele acestei atitudini sunt grave, la nivel duhovnicesc rana este cu mult mai profundă. Părintele Paisie Aghioritul atrage atenţia că o familie care îşi face lumeşte socotelile iese astfel de sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: «Astăzi viaţa este grea. Ajunge un singur copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate!» şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu…”

În mod paradoxal, o grijă prea mare pentru sine şi pentru o viaţă cât mai liniştită – în care fiecare eveniment, fiind scos de sub oblăduirea Proniei dumnezeieşti, ajunge să fie programat matematic – duce la autodistrugere atât fizică, cât şi sufletească. Astfel, Părintele Paisie spune: „Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu Dumnezeu îi distruge”.

În acelaşi timp, familiile creştine cred Evangheliei şi simt grija Tatălui ca pe o promisiune împlinită, după cum tot Părintele Paisie Aghioritul o întăreşte: „Oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, concepţia care ar trebui să stea la baza naşterii de copii. Copilul din pântece trebuie considerat dintru început ca un dar al lui Dumnezeu, ca o persoană care vine pe lume cu un întreg univers de aşteptări, un subiect unic şi irepetabil. Dacă ne vom raporta la el ca la un compus organic, un „ghemotoc de carne” care capătă un profil uman pe măsură ce creşte în pântecul mamei sale, atunci cu siguranţă atitudinea noastră faţă de pruncul care se va naşte este total greşită. Să nu ne mire atunci diversele dezechilibre şi neîmpliniri care apar în viaţa copilului încă din primii anişori – şi, desigur, în viaţa familiei care n-a ajuns să înţeleagă că dragostea este înainte de toate jertfă şi viaţă personală, nu iubire egoistă de plăceri.

Din fericire, Dumnezeu lucrează, aşa încât mulţi îşi dau seama la timp de greşeala făcută şi încearcă să se regăsească pe sine, după multă zbatere şi suferinţă.

Silvia Criveanu

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

Trebuie să îi creştem pe copii într-un duh de mare dragoste. Copiii trebuie să simtă casa ca pe un loc al dragostei şi al afecţiunii părinţilor. Şi aceasta va ajuta copiii nu doar să crească normal, dar şi, dacă vreodată apucă pe drumul greşit, să se reîntoarcă acasă – unde există această dragoste.
Vă amintiţi pilda Fiului Risipitor. Fiul mai mic al tatălui, care a plecat de acasă, a făcut multe păcate şi când a ajuns într-o situaţie grea, părăsit de toţi şi foarte înfometat, a spus: „Câţi oameni în casa tatălui meu mănâncă pâine, primind dragostea tatălui meu, iar eu sufăr şi îmi este foame!”. Şi îndată s-a hotărât să se întoarcă la el acasă. Adică, ceea ce l-a făcut pe fiu să se întoarcă acasă nu a fost faptul că şi-a amintit nişte învăţături, nişte sfaturi, ci că şi-a amintit de dragostea Tatălui şi de afecţiunea pe care a simţit-o de mic copil acasă.
Aşadar, părinţii trebuie să-i crească în aşa fel pe copii, încât, chiar dacă pleacă de acasă cândva, dragostea pe care au trăit-o acasă să le dea putere să se întoarcă din nou.

Prin urmare, are mare importanţă momentul de când începe educaţia copiilor. Stareţul Sofronie (Saharov) spunea că educaţia copiilor începe din ziua în care este conceput copilul în pântecele mamei sale. De regulă nu arătăm o atenţie deosebită pentru copii şi, când ajung la vârsta de 12-13 ani, când intră în adolescenţă, atunci înţelegem că ceva trebuie să facem în plus – şi începem să ne rugăm şi să cerem ajutor!
Însă, aşa cum am spus mai înainte, rugăciunea trebuie să înceapă imediat, când mama are în pântece fătul. Mama trebuie să se roage pentru făt, trebuie ea însăşi să ducă o viaţă bisericească, duhovnicească, să se roage, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos – pentru că, de vreme ce mama are în suflet şi în trup pe Hristos, iar fătul comunică cu mama, primeşte şi el din harul dumnezeieştii Împărtăşanii.

Vă amintiţi de situaţia în care Maica Domnului, îndată după Bunavestire, adică după zămislirea lui Hristos, a mers la Elisaveta, care era însărcinată cu Cinstitul Înainte-mergător în şase luni. Şi când Maica Domnului s-a apropiat de Elisaveta, atunci fătul, Cinstitul Înainte-mergător a tresăltat cu bucurie mare în pântecele ei. Sfântul Grigorie Palama spune că Cinstitul Înainte-mergător, făt de şase luni, a primit Sfântul Duh – şi, prin Sfântul Duh, a recunoscut-o pe Maica Domnului care tocmai îl zămislise pe Hristos. Adică fătul de şase luni s-a făcut proroc şi a transmis harul profetic şi mamei sale. Şi astfel Elisaveta a înţeles de la făt că aceasta care vine este Maica lui Dumnezeu.

Prin urmare, fătul primeşte harul lui Dumnezeu prin rugăciunea mamei sale. De aceea şi mama trebuie să se roage. De asemenea, în timp ce se naşte, adică în timp ce iese din pântecele mamei, atunci mama trebuie să se roage pentru copilul care vine pe lume. Pentru că, dacă în acel timp se face rugăciune, atunci, după cum spunea Stareţul Sofronie, copilul primeşte pecetea lui Dumnezeu şi dobândeşte un alt ADN duhovnicesc, care o să-l ajute în viaţă.

Cândva am scris o broşură numită „Glasul Domnului”, care se citea în toate bisericile şi printre altele am consemnat şi această întâmplare despre Cinstitul Înainte-mergător şi despre toate la câte m-am referit mai înainte. L-a citit mama mea şi mi-a spus la telefon plângând: „Fiule, ce-ai scris aici! Eu ştiam asta şi de aceea, când te aveam în pântece, mă rugam pentru tine”. Eu am scris ce spunea Sfântul Grigorie Palama, dar mama mea o trăise în practică. Sunt sigur că rugăciunea mamei m-a ajutat în viaţa duhovnicească.

Astfel este sigur că atunci când mama se roagă pentru făt şi pentru copil, atunci copilul, când va creşte, va învăţa şi el să se roage.
Mai mult încă, în timp ce copilul creşte, va trebui să existe acasă o atmosferă de rugăciune. Când copilul doarme, mama trebuie să meargă la patul lui, să îl închine şi să se roage pentru el. Când pleacă la şcoală, trebuie să îl închine, să se roage şi să spună: „Dumnezeul meu, apără-l, ajută-l pe copilul meu”. Aşadar mama trebuie să se roage lui Dumnezeu să-l apere pe copil, iar îngerul păzitor să fie mereu cu el.

În acelaşi timp, când copilul este mic – aşa cum văd aceşti copii minunaţi din faţa mea – să i se istorisească din vieţile Sfinţilor. Există părinţi care le spun copiilor basme. Noi nu trebuie să spunem basme, trebuie să povestim viaţa sfântului zilei sau a unor anumiţi sfinţi. Iar ceea ce aud copiii din vieţile Sfinţilor intră înlăuntrul inimii lor şi nu vor uita niciodată. Mai ales ceea ce aud copiii la o vârstă fragedă va juca un rol foarte mare în toată viaţa lor.

De asemenea, părinţii trebuie să îi înveţe pe copii, cât sunt mici, să se roage cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”. Eu recomand ca şi copiii mici, înainte să adoarmă, seara, să spună de 10-15 ori „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…” şi apoi să se culce. Când se trezesc din somn, din nou să spună de 10-15 ori această rugăciune.
Este sigur că atunci când îl învăţăm pe copil de mic să fie în Biserică, să se roage şi să asculte vieţile Sfinţilor, va rămâne mereu în Biserică. Punem, adică, în inima lui un magnet care îl atrage pe copil în Biserică. Şi dacă la un moment dat copilul va face un mare păcat, foarte repede se va pocăi.
În consecinţă, nu trebuie să îl sfătuim continuu, să îi refuzăm ceva; trebuie să acţionăm inteligent, nu moral. Un copil, pe la vârsta de 15 ani, i-a spus mamei sale: „Mamă, clasa mea va face party la şcoală, vreau şi eu să merg”. Era foarte uşor pentru mamă să spună: „Nu, să nu mergi la petrecere.” Era foarte uşor şi să spună: „De vreme ce merg toţi copiii, mergi şi tu”.

Mama aceasta Îl iubea foarte mult pe Hristos şi a dat alt răspuns: „Copilul meu, noi, creştinii, suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie ca tot ce facem să facem cu binecuvântarea lui Dumnezeu – să ne dea Dumnezeu binecuvântarea de a o face. De aceea, mergi la icoana lui Hristos, roagă-te şi, dacă înţelegi că Hristos vrea să mergi la party, du-te”. S-a dus copilul în faţa unei icoane, s-a rugat şi a spus: „Mamă, am înţeles că Hristos mi-a spus să merg la party”. Desigur, mama nu s-a împotrivit. Când copilul s-a dus la petrecere şi a văzut că se petrec unele lucruri care nu erau bune, s-a întrebat: „Oare acestea le-ar fi vrut Hristos? Ar fi vrut Hristos să fiu acum, aici, unde există această atmosferă? Nu cred c-ar fi vrut, mai degrabă am înţeles eu greşit”. A plecat imediat de acolo şi s-a dus la mama lui, căreia i-a spus: „Mamă, Hristos nu dorea să merg acolo!”
Acesta este un exemplu din care se vede cum trebuie cineva să educe copiii. Nici cu interdicţii, nici printr-o libertate absolută, spunând: „Fă-o şi lasă-mă-n pace, sunt obosit”. Ci să îi legăm pe copii de părinţi duhovniceşti buni şi să îi conducem la Hristos.

După cum ştiţi, am venit aici la un congres în cinstea Sfântului Vasilie cel Mare. Este foarte important faptul că întreaga familie a Sfântului Vasilie cel Mare era sfântă. Tata, mama şi fraţii. Este foarte important acest lucru.
Scrie undeva Sfântul Vasilie cel Mare, laudându-o pe bunica sa Macrina, care era ucenica Sfântului Grigorie Episcopul Neocezareei: „Macrina cea vestită, de la care am învăţat cuvintele Sfântului Grigorie”. Adică, asta înseamnă că bunica le spunea mereu copiilor: „Aşa a spus Sfântul Grigorie, aşa a făcut Grigorie”, părintele ei duhovnicesc. Este foarte important ca mama sau tatăl, bunica sau bunicul să lege copiii de Biserică şi de un părinte duhovnicesc.

Să vă dau un exemplu din viaţa mea. M-am născut în anul 1945, atunci când tocmai se terminase războiul şi perioada de ocupaţie germană. Sunt al doilea copil din familie. Părinţii mei erau foarte săraci, dar erau oameni ai lui Dumnezeu şi iubeau mult Biserica. După ce s-a născut primul copil, la scurt timp m-a zămislit mama pe mine, şi s-a dus la părintele ei duhovnicesc să se spovedească. Era supărată. Avea un copil alături de ea şi pe mine în pântece. I-a spus duhovnicului: „Părinte, am o mare supărare, s-a zămislit şi alt copil. Ce să fac, cum să cresc cei doi copii în această sărăcie?”. Şi el i-a răspuns: „Nu fi supărată, să nădăjduieşti în Dumnezeu, să crezi în Dumnezeu – şi pe acest copil pe care îl ai în pântece, când se va naşte, îl voi lua eu şi-l voi face teolog”. Vreau să spun că i-a dat curaj, i-a spus să se roage şi că Dumnezeu o va ajuta. Era fericitul întru pomenire Mitropolit al Patrei, Nicodim. Şi, când îl întâlneam mai târziu, îmi spunea: „Te ştiu din pântecele maicii tale!”.

De asemenea, un mare rol în educaţia copiilor nu îl au doar părinţii, ci şi întreaga familie şi toate persoanele care sunt legate de familie. Spre exemplu, pe Marele Vasilie l-a ajutat foarte mult sora lui mai mare, care şi ea se numea Macrina.

Când Marele Vasilie şi-a terminat studiile şi s-a întors din Atena în Cezareea, practica profesia de avocat, de retor. Avea multe harisme şi dobândise mare faimă ca mare avocat. Atunci Macrina, sora lui cea mare, i-a spus: „Vasilie, ce sunt acestea ce văd, ce vei face cu toate acestea? Ce vei face cu cunoştinţele tale? Toate acestea sunt mincinoase şi deşarte. Să-ţi afieroseşti viaţa lui Dumnezeu!” Era o femeie foarte puternică şi l-a îmboldit puţin. Pe toate le-a părăsit Vasilie şi s-a dus în pustie – apoi a crescut şi a ajuns Marele Vasilie, Dascăl al Bisericii. Sfânta Macrina, sora Marelui Vasilie, i-a ajutat pe toţi fraţii, încă şi pe Sfântul Grigorie al Nissei, căruia i-a dat curaj în viaţă.

Toate acestea arată că există mulţi factori care ajută copiii în renaşterea lor duhovnicească. Rolul de bază îl au părinţii, prin rugăciunea şi viaţa lor duhovnicească, dar ajută şi toate celelalte rude, după cum ajută şi un frate pe toţi ceilalţi fraţi. De asemenea, Biserica ajută foarte mult familia în educaţia copiilor.

Mitropolitul Ierothei al Nafpaktei

Articol aparut in nr 14 al revistei “Familia Ortodoxa”

[Ekaterina]

Iata cateva sfaturi de la care puteti porni pentru a nu gresi atunci cand, de fapt, vreti sa corectati:

• Pentru a mustra copilul, luati-l de-o parte si discutati cu el intre patru ochi. Nu e bine sa-l certam in fata altora, nici macar in fata celor apropiati din familie, pentru a nu-l umili.

• Copilul trebuie intotdeauna sa inteleaga pentru ce a fost pedepsit, mai ales in cazul prescolarilor. Parintii sa-i explice cu rabdare celui mic ce a gresit si cum trebuia sa se poarte, chiar daca nu este la prima abatere de acest fel. Sa nu pedepsim niciodata copilul pentru ca „ne-am saturat si nu mai putem”. De asemenea, sa nu pedepsim copilul pentru neajunsurile pe care le are din fire (de exemplu o capacitate intelectuala limitata, sau agitatia celor cu ADHD), pentru greseli in care au fost tarati prin forta imprejurarilor, sau pentru pozne ce tin de usuratatea si impulsivitatea specifica varstei, nu de reaua vointa (de exemplu, cand un copil sparge ceva, sau strica un lucru din curiozitate).

• Purtati o discutie cu copilul pentru a-l ajuta sa-si dea singur seama ce a gresit. Acest lucru il va ajuta in continuare sa-si autoevalueze comportamentul si sa nu mai repete greselile, atunci cand se va afla in contexte asemanatoare. Nu-l intrebati niciodata pe un ton acuzator: „De ce ai facut asta?”, ci folositi intrebari care sa-l ajute sa descopere el insusi care ii este vina (de exemplu: „Mami ti-a spus sa strangi jucariile, nu-i asa? Ai facut ce ti s-a spus? Cum ai fost: ascultator sau neascultator?”).

• Explicati-i copilului ca este pedepsit pentru ca doriti indreptarea lui. Pedeapsa este eficienta cu adevarat atunci cand copilul simte ca nu a fost mustrat din rautate, sau la manie, ci fiindca orice lucru rau are o consecinta negativa fireasca si orice incalcare a unei legi aduce cu sine o „amenda”, in functie de gravitatea ei.

• Si, mai ales, nu uitati ca sa fiti si ingaduitori uneori, mai ales cand vedeti parere de rau reala din partea celui mic. Astfel, copilul va invata o alta lectie duhovniceasca importanta, aceea a iertarii. In cele din urma, sa luam aminte la faptul ca o educatie eficienta nu se face doar prin pedepse, ci prin construirea unei relatii calde, apropiate si bogate cu copilul. Iar aceasta se realizeaza alocand timp – timp pentru a sta de vorba cu el, timp pentru a face lucruri interesante impreuna, timp pentru a-l cunoaste si pentru a-i arata dragostea noastra. Cu cat ne asumam mai mult copiii prin timpul petrecut impreuna, cu atat vor primi mai usor sfaturile sau mustrarile noastre. Pana la urma, dragostea si durerea parintilor pentru caderile copiilor lor este cea care eficientizeaza cel mai bine orice act educational, si poate ca de aici ar trebui pornit totul. Dar fara o credinta vie in Dumnezeu, lucrata cu discernamant in viata de fiecare zi, lucrul acesta este din ce in ce mai greu in conditiile zilelor noastre. Sfantul Nectarie, de cate ori greseau elevii de la seminarul pe care-l conducea, nu pe ei ii pedepsea, ci pe sine, cu aspre postiri si cu nevointa. si astfel, din rusine, se indreptau si copiii pentru purtarea lor cea rea. Asadar, cand fiii nostri gresesc, sa stim ca si noi purtam o parte din vina, iar indreptarea lor depinde mult si de indreptarea noastra sufleteasca. Este si acesta un mijloc de educatie punitiva, unde insa incepem prin a ne pedepsi pe noi insine. Cand toate acestea sunt facute cu „mintea la Dumnezeu” (I Corinteni 2:l6), El se va implica cu mult mai mult in educarea copiilor nostri. E ca si cum ne-am creste copilul… impreuna cu Dumnezeu! (Revista Familia Ortodoxa)

[mekahekaleka]

Pe copil poti sa-l inveti ceva cand e mic , dar pana la urma tot el o sa fie cel care va alege
oricat de mult s-ar chinui un parinte sa-l educe tot de el depinde ceea ce va face in viata .
+ toti ne nastem diferiti nu suntem niste clone cand ne nastem ( ma refer la psihic) unii sunt mai inclinati spre bine altii spre rau . si cum spuneam mai devreme tot de ei va depinde pana la urma .

+ce a zis Ekaterina e f.b.

În familia ortodoxă nu există contracepție (mărturii)
- Aveţi opt copii, Cum decurge o zi din viaţa familiei Capsali ?

Cleo: Foarte rapid! Începe la 6 dimineaţa şi se termină noaptea târziu. Copiii sunt de diferite vârste, au programe diferite. Avem grădiniţă, avem şcoală, avem liceu, ore de dimineaţă, ore de după-miază – întotdeauna este un du-te-vino. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă pentru că cineva va pleca la prima oră. Apoi sunt unii care se întorc la amiază de la grădiniţă, de la şcoală, cei care învaţă după- amiază se întorc pe la 6. .. Totdeauna trebuie să fie mâncarea gata şi casa pregătită.
Cum vã împărţiţi sarcinile în ce privește creșterea şi educarea lor?
Cleo: Fiecare după puteri. Cu treaba în casă şi cu lecţiile, mai mult eu. Soţul meu, mai mult cu cei mari...
Iulian: Fiecare are rolul lui, dar mai preluăm unul de la altul: mai fac şi eu de mâncare, mai ajută şi copiii, la lecţii se mai ajută între ei când e cazul. .. Totul e să fie o ,,simfonie", să nu cânte cineva fals în timpul ăsta. În general, lucrurile merg de la sine. Nu facem ceva deosebit, luăm lucrurile aşa cum dă Dumnezeu şi ne lăsăm în voia Sa. Asta-i important! Nu ne gândim ce-o să fie a doua zi; spunem: „Ce-o da Dumnezeu, asta o să fiel”.
Nu ne facem planuri de viitor, nu ştiu ce-o să ajungă vreunul dintre ei peste 10 sau 20 de ani. Nu vrem să ne facem asemenea planuri. Datoria noastră faţă de aceste daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este să le creştem şi să avem grijă de ele, dar şi de sufietele lor. Copiii noştri trăiesc într-un mediu în care Biserica şi Dumnezeu nu sunt ceva exotic, ci o prezenţă permanentă în viaţa familiei. Altfel, e foarte greu să creşti copii mulţi. Nu poţi să-ţi permiţi. Dacă nu te laşi în voia lui Dumnezeu, nu poţi creşte mai mult de un copil, maxim doi. Familiile numeroase - din experienţa pe care o avem atât noi, cât şi prietenii noştri care au mai mulţi copii – se lasă în voia lui Dumnezeu. De fapt, nici nu ai cum altfel, nu poţi controla atâţia copii, n-ai cum să ai grijă de ei în permanenţă, de la cap la coadă, toată ziua. Este imposibil fizic să-i iei, să-i duci la şcoală etc. - cum sunt alţii, care îşi controlează copiii pas cu pas. La noi n-a fost aşa.
Noi am avut copii de clasa I, gemenii noştri, care plecau cu tramvaiul singuri! Asta e bine şi pentru copii, pentru că le dă puterea să răzbească. Şi sper să răzbească, să poată să facă treabă în viaţă.
- Doamnã Capsali, aveţi vreun regret că nu aţi făcut carieră şi că v-aţi dedicat „profesiei” de mamă?
Cleo: Nici un singur regret! Primii patru copii au venit aşa, unul după altul. În doi ani şi zece luni, noi aveam deja patru copii (între ei fiind şi o sarcină gemelară). După ce am născut primul copil, încă mai cochetam cu ideea că poate mă întorc şi fac ceva; după al doilea, la fel. Dar după ce i-am născut pe gemeni, mi-am dar seama că nu ai cum să te ocupi de copii şi să ai şi-o carieră. Adică deja aveam patru copii, şi-ar fi însemnat să-mi bat joc de ei. Ar fi trebuit să angajez cel puţin două bone – şi, chiar şi-aşa, mi-am dat seama că nu se poate. Bona, oricât ar fi ea lângă copil, nu poate să înlocuiască mama. Aşa că nu regret nici o secundă faptul că nu mi-am format o carieră.
Iulian: I s-a propus la un moment dat un job. Cleo ştie limba arabă şi a terminat Dreptul; avem prieteni avocaţi, cu case de avocatură, care au chemat-o să lucreze, pentru că aveau nevoie de vorbitori de limbă arabă. Ar fi câştigat foarte bine, dar mi-au spus că, în acest job, copiii ar fi văzut-o doar în week-end! Atunci am hotărât să refuzăm oferta - de altfel foarte generoasă, pentru care le-am mulţumit prietenilor. Dar nu puteam lăsa copiii fără mamă. Să avem o bunăstare materială, dar copiii să nu-şi mai vadă mama decât sporadic, ar fi fost păcat! Sunt lucruri care nu se mai întorc... Odată pierdute, degeaba le mai regreti. Şi toate lucrurile astea mici, de zi cu zi, din viaţa de familie, se duc - şi te trezeşti la un moment dat, după o carieră trãlucită că, de fapt, nu ţi-ai trăit viaţa...
„Cel mai important model este modelul părinţilor”
Sunteţi o familie de intelectuali cu opt copii. Cum vă privesc cei care nu merg la biserică? Multora, cred, le pare un lucru ciudat. ..
Cleo: Suntem ciudați oricum pentru cei care nu merg la biserică! Pe noi nu ne afectează, ca adulţi, dar pentru copiii noştri acest lucru este de multe ori o presiune – pentru că în jurul lor, mai ales la şcoală, stârnesc mirarea. Da, simt şi ei că sunt un pic altfel, dar nu suferă din cauza asta, pentru că noi stăm de vorbă cu ei tot timpul, avem o relaţie deschisă, şi ajung să înţeleagă şi singuri lucrurile fără rost care sunt în afară, felul in care îşi duc viaţa ceilalţi, care nu merg la biserică...
Iulian: Eu am avut şi experienţe foarte bune. De multe ori, eşti privit cu admiraţie şi de către oameni care nu merg la biserică. Cred că, de cele mai multe ori, exemplul personal este mult mai important decât ceea oe spui. Înainte să nască soţia mea, am fost la ziua unui copil al unor buni prieteni ai noştri. Era un mediu de arhitecţi şi acolo am stat de vorbă cu oameni care m-au încurajat- şi erau oameni care nu mergeau la biserică. O mamă chiar a stat foarte mult de vorbă cu mine, fiind foarte curioasă cum decurge viaţa într-o familie cu atâţia copii. Ei nu aveau decât unul şi le era fitică să facă mai mulţi. Am liniştit-o, pentru-că şi gazda noastră avea trei copiii şi este o foarte bună cloctoriţă, medic ortodont. Dacă ţii neapărat să faci o meserie, aceasta nu este o piedică atât de mare, mai ales dacă faci meserii liberale. Sigur, nu poţi merge la serviciu opt ore pe zi, asta este exclus, dar sunt meserii în, care îţi poţi permite lucml acesta: să stai acasă şi să ai şi-o carieră. Aşa că, repet, eu am avut şi multe experienţe bune.
Acum, copiii de azi sunt în general mai agresivi, îndeosebi din pricina stimulilor care se transmit prin televizor, în viaţa de zi cu zi. Ei îi văd pe copiii noştri cum se uită şi nu participă la anumite jocuri, că nu urmăresc anumite seriale la modă - mai ales că noi nu avem nici un televizor conectat la cablu; punem filme pe DVD sau pe calculator... Sigur că există o mică diferenţă între ei şi ceilalţi, dar copilul nu trebuie să simtă lucrul acesta. Nu trebuie crescut cu ideea că este altfel decât ceilalţi, deosebit şi mai bun decât ei. E bine ca, în familie, lucrurile astea să nu fie atât de evidente, să nu fie inoculate în mod sectar. Eu nu sunt de acord să-i spui copilului: „noi nu facem aşa, noi suntem diferiţi de restul lumii, suntem mai buni, suntem altfel” - sigur, suntem altfel, dar cu păcatele noastre. Avem drumul nostru mântuitor în Biserică. Însă nu trebuie făcute diferenţe nete între ei şi ceilalţi copii, pentru că altcumva apar rupturi între ei, ceea ce nu poate să fie bine. Copiii noştri se vizitează cu prietenii lor, şi prietenii lor, vin pe la noi, uneori chiar mănâncă aici, există o interacţiune. E important ca, în familiile cu copii mulţi, copiii să vadă că părinţii au o viaţă socială, că poţi să mergi cu ei la spectacole, la concerte de muzică, te poţi duce în vizite, poţi primi vizite... Nu suntem singularizaţi într-o insulă, unde tragem obloanele şi punem zăvorul la uşă!

- Care sunt modelele vopiilor dumneavoastră?

Iulian: Eu cred că cel mai important model este modelul părinţilor. E primul model cu care se nasc şi cu care cresc în faţa ochilor. De asta cred că şi familia este atât de lovită în lumea actuală, pentru că ea, fiind un model şi reprezentând un model, creează nişte legături, nişte structuri. Este un model ontologic, pe care nu-l poate oferi altcineva. Sunt convins că acesta e un motiv pentru care familia este atât de lovită - cu încercările de a fi demantelată ideea de familie creştină, de familie tradiţională în general. Se doreşte a i se da copilului modelul oferit în mass-media, tot felul de modele culturale de tip post-modern. Dar familia în sine este un model pentru copil.

- În ţara noastra, foarte multe femei care au făcut avorturi... Cum credeţi că ar fi arătat Rumania dacă mamele acestea şi-ar fi păstrat pruncii?

Iulian: Fără avorturi sunt sigur că ar fi fost o altă Românie - totuşi, avem 21 de milioane de prunci nenăscuţi ucişi... Deseori mă întreb cum de ne mai îngăduie Dumnezeu, ca neam... Lucrurile astea ar trebui înţelese şi gestionate duhovniceşte, altfel nu se poate. Chiar şi Statul, sistemul de sănătate, ar trebui să înţeleagă că lucrurile nu mai pot continua aşa. Un popor cu natalitate scăzută, care are un spor demografic negativ, într-o perspectivă de nu mai mult de 1O0 de ani are şanse reale să dispară, sã piarã. Lucrurile acestea ar trebui să dea de gândit. . . Acum, bineînţeles, noua ideologie globalistă încurajează de multe ori aşa ceva; ei nu au nevoie de state naţionale, nu au nevoie de oameni care să aibă legături cu tradiţia şi cu Dumnezeu, sub nicio formă, pentru că toate lucrurile astea le-ar zădărnici un proiect utopic - care momentan se cheamă „Statele Unite ale Europei”. Şi se ştie că, în esenţă, toate proiectele utopice sunt criminale.
Absolut toate utopiile sociale au dus la crimă! Sigur că acum lucrurile nu sunt atât de directe şi pe faţă, însă rezultatele sunt aceleaşi. Acest sistem, această ideologie nu îşi doreşte să existe o familie puternică. Se încearcă, de fapt, să se distrugă însăşi ideea de familie, modelul familial să dispară - aici se lucrează foarte puternic. Însă la toate acestea numai Biserica poate da răspuns, numai Biserica poate avea reacţia potrivită. Acest tsunami globalist nu poate fi oprit decât de Sfânta Cruce.

- Ce v-au dat copiii voştri, ce aţi învăţat de la ei?

Cleo: Tot timpul copiii îţi dau prilejul să te descoperi şi să dăruieşti. Trebuie să dai mereu mai mult, şi mai mult. Şi asta e ceva care nu mai ţine de tine, pentru că tu, ca mamă, ca om, ai resurse limitate. Dar Dumnezeu, Care este izvor nesecat de dragoste, îţi umple mereu inima...
Iulian: De la copii, şi când îi binecuvintezi atunci când dorm, înveţi ceva. Şi când sunt mici şi te privesc îngereşte, şi când mai cresc şi se încăpăţânează uneori să facă exact pe dos decât ce le spui. Aşa suntem şi noi în faţa Domnului: nişte catâri, care fac de multe ori exact pe dos decât ce ne cere El! Deseori, în îndărătnicia lor, mă văd pe mine, mai ales pe mine, cel care am fost adolescentul şi tânărul revoltat. Iar în atitudinile mele de acum Îl văd uneori pe tatăl meu, în mod foarte clar, identificabil pană la amănunte de gest (care atunci mă scoteau din sărite) - Dumnezeu să-l ierte pe tata...
Cum spune şi Părintele meu duhovnic, copilul într-o familie este o mare taină. Copiii se nasc preluând din înzestrătile noastre genetice şi din aplecările noastre către păcat: unii sunt născuţi ca să ne smerească, alţii să ne bucure la bătrâneţe, alţii să ne biruie neputinţele... Până la urmă, copilul te obligă la dragoste, la cedarea unor tabieturi, comodităţi - şi asta o spune un om care nu excelează în hărnicie, fiind mai degrabă predispus la meditaţie. Un copil te obligă la o revizuire continuă a ceea ce crezi despre tine, mai ales. Îmi dau seama că ne proiectăm uneori în ei dorinţele noastre neîmplinite, visurile, şi deseori uităm noi, ca părinţi, că ei sunt nişte persoane care au datele lor specifice, talentele, căderile şi, până la urmă, drumul lor. Deşi sunt ai noştri, uităm că ei nu suntem noi, ca să zic aşa... Sunt un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l îngrijim - şi să nu uităm că nu sunt „proprietatea” noastră, care deseori este o formă de egoism cumplit. Nu depind de noi decât în mică măsură. Sunt doar alături de noi, Într-un drum al mântuirii.

Material reafizat de Raluca Tănăseanu. Fotografii de Ana Capsali.
(Revista Familia Ortodoxă – numărul 12 (47) / 2012, paginile 24 - 28)

[Ekaterina]

În prealabil postat de Laura19

Astfel, renumitul pediatru francez Françoise Dolto considera că unul dintre pericolele majore cu care se confruntă părinţii zilelor noastre este acela că pot să-şi trateze copilul ca pe un obiect şi nu ca pe o fiinţă, chiar dinainte de zămislirea acestuia:

„Pe vremuri, erau mai numeroase familiile cu copii mulţi decât acum. Astăzi avem tendinţa să hotărâm dacă copilul trebuie sau nu să vină pe lume; într-un fel, îl «programăm». Într-adevăr, aceasta este una din consecinţele liberalizării măsurilor anticoncepţionale. Mulţi părinţi au ajuns să-şi «programeze» copiii aşa cum îşi programează să cumpere o maşină de spălat sau un televizor; din nefericire, aceştia se numesc copii doriţi. Dar, de fapt, copilul dorit este cel ce vine pe lume dincolo de dorinţa unui cuplu care-i foarte fericit şi aşa, fără copii. Apoi, deodată, cei doi devin, pe neaşteptate, părinţi”.

Părintele Paisie Aghioritul atrage atenţia că o familie care îşi face lumeşte socotelile iese astfel de sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: «Astăzi viaţa este grea. Ajunge un singur copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate!» şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu…”

Multumim Laura pentru interesantele materiale postate din Revista Familia Ortodoxa, m-au impresionat in mod special textele de mai sus, gasesc in ele adevar si intelepciune.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Ekaterina

Multumim Laura pentru interesantele materiale postate din Revista Familia Ortodoxa, m-au impresionat in mod special textele de mai sus, gasesc in ele adevar si intelepciune.

dar să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, că apoi să aştepţi milă oamenilor, nu este păcat?
în ziua de azi majoritatea celor ce au mai mult de trei copii, cu puţine excepţii, sunt persoane extrem de sărace şi lipsite aproape total de educaţie şi cultura, inclusiv relegioasa.