Ratiune si Credinta

[maria40]

Ratiunea ne este orbita cand dam curs ispitelor precum:lacomia, iubirea de arginti, lacomia, gelozia etc. Cand acestea ne impresoara doar credinta si rugaciunile catre bunul Dumnezeu si Maica Sfanta ne mai poate salva

[Kronos]

Bine că se pleacă de la premisa (axiomatică, ca întotdeauna) că rațiunea e oarbă și afectează credința. Dar de ce nu vă puneți și întrebarea: poate fi credința oarbă și astfel să ne afecteze judecata?

În prealabil postat de Kronos

Bine că se pleacă de la premisa (axiomatică, ca întotdeauna) că rațiunea e oarbă și afectează credința. Dar de ce nu vă puneți și întrebarea: poate fi credința oarbă și astfel să ne afecteze judecata?

Credinţa este într-un anumit sens oarbă, şi anume atunci când face abstracţie de o raţiune în care nu mai are încredere, pentru că e pervertită.

Atunci când îţi dai seama că raţiunea te poate fura, minţi, că ceea ce ţi se prezintă ca adevăruri incontestabile sunt doar aparenţe de adevăr, când îţi dai seama că cineva te poate convinge că negrul e alb, merită să încerci măcar să te pui în postura credinciosului, să încerci şi o altă perspectivă asupra lumii.

Şi, când treci dincolo de îndoială, în teritoriul credinţei, începi să înţelegi, să te luminezi, să vezi că toate capătă sens. Atunci, abia, ieşi din întuneric.

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

Atunci când îţi dai seama că raţiunea te poate fura, minţi, că ceea ce ţi se prezintă ca adevăruri incontestabile sunt doar aparenţe de adevăr, când îţi dai seama că cineva te poate convinge că negrul e alb, merită să încerci măcar să te pui în postura credinciosului, să încerci şi o altă perspectivă asupra lumii.

Sau poți să te pui în postura necredinciosului și să te îndoiești de faptul că negrul e negru, dar să rămâi sceptic și la ideea că negrul e alb. Să începi să crezi abia când ai argumente de necontestat.

La ce aparențe de adevăr luate drept adevăr incontestabil v-ați gândit? Un om se folosește de rațiune atunci când are în vedere ambele fețe ale monedei. Cel care e de-acord cu tot ce i se bagă pe gât nu se folosește de rațiune. Cel care exclude din start orice alt punct de vedere diferit de-al lui, e un om „obtuz”. Deci fără prea multă finețe în judecată.

Oricum, tot nu pricep de ce e nevoie de credință că altfel te papă focul.

În prealabil postat de Kronos

Sau poți să te pui în postura necredinciosului și să te îndoiești de faptul că negrul e negru, dar să rămâi sceptic și la ideea că negrul e alb. Să începi să crezi abia când ai argumente de necontestat.

Nu vei avea argumente de necontestat decât prea târziu, după moarte.

La ce aparențe de adevăr luate drept adevăr incontestabil v-ați gândit? Un om se folosește de rațiune atunci când are în vedere ambele fețe ale monedei.

De multe ori, în cercetarea aşa-zis ştiinţifică cineva vrea să demonstreze o anumită teorie şi atunci face tot posibilul pentru a strânge argumente în acest sens. El ştie de la început ce vrea să demonstreze, nu ajunge la rezultat printr-o cercetare cinstită.

Nu vreau să intrăm în amănunte, pentru că s-a bătut foarte mult apa în piuă pe temele preferate ale raţionaliştilor. E la fel de adevărat că şi de partea credinţei se face de multe ori aceeaşi greşeală, nu urmărind adevărul curat, ci susţinerea unei teorii fixe. Şi într-un caz, şi în celălalt, consider că e vorba de o idolatrizare a unui pseudo-adevăr.

Credinţa trebuie să rămână deschisă cunoaşterii ştiinţifice, iar aceasta, la rândul ei, trebuie să fie deschisă credinţei.

Oricum, tot nu pricep de ce e nevoie de credință că altfel te papă focul.

De credinţă e nevoie ca să vezi. Până nu ţi se deschid ochii nu cunoşti lumea decât aşa cum o cunoaşte un orb din naştere, care nu ştie că există ceva dincolo de întunericul în care trăieşte.

[Kronos]

În prealabil postat de N.Priceputu

De multe ori, în cercetarea aşa-zis ştiinţifică cineva vrea să demonstreze o anumită teorie şi atunci face tot posibilul pentru a strânge argumente în acest sens. El ştie de la început ce vrea să demonstreze, nu ajunge la rezultat printr-o cercetare cinstită.

Adică deja cunoaște finalul și restul îl modelează în așa fel încât să demonstreze sârșitul (ca și cum am demonstra concluzia unei probleme la matematică, folosindu-ne de însăși concluzia). Însă descoperirile în știință se bazeză pe cercetare, iar demonstrațiile sunt cu mult diferite față de cea a unei probleme de matematică. Printr-un accident se descoperă ceva. De la acel ceva se pornește întreaga cercetare neștiind încotro te va duce. Dvs. ați luat un indiciu drept finalul. Dar poate indiciul acela e doar piesa unui puzzle mult mai mare. Cercetarea, într-adevăr, se face în jurul lui, dar nu pentru a-l demonstra, ci pentru a descoperi mai multe. Chiar dacă un om de știință a propus o teorie, au fost alții care, prin experiment sau printr-o judecată mai profundă, au găsit argumente care să contrazică teoria. Deci nu se manipulează adevărul pentru a demonstra ceva ce e fals.

De credinţă e nevoie ca să vezi. Până nu ţi se deschid ochii nu cunoşti lumea decât aşa cum o cunoaşte un orb din naştere, care nu ştie că există ceva dincolo de întunericul în care trăieşte.

Cu ce e diferit ce-ați scris aici de primul citat? Credeți că un cercetător mai întâi stabilește concluzia și-apoi găsește ipotezele care, evident, vor fi în acord cu concluzia că doar pe baza ei au fost create. Dar atunci când crezi într-un sistem filosofic pe care ți-l și însușești, nu modelezi realitatea în acord cu sistemul tău? Creștinismul nu așa a luat naștere? S-a stabilit că Iisus e Dumnezeu (concluzia) și apoi s-au adus argumente în favoarea acestei teorii (ipoteze). Faptul că Biblia îl mărturisește Dumnezeu și sunt acolo câteva minuni povestite nu înseamnă mare lucru. Cine garantează să sunt adevărate? Nimeni. Dar, din nou, s-a plecat de la premisa că ar fi adevărate și apoi s-au adus alte argumente.

În prealabil postat de Kronos

Cu ce e diferit ce-ați scris aici de primul citat? Credeți că un cercetător mai întâi stabilește concluzia și-apoi găsește ipotezele care, evident, vor fi în acord cu concluzia că doar pe baza ei au fost create. Dar atunci când crezi într-un sistem filosofic pe care ți-l și însușești, nu modelezi realitatea în acord cu sistemul tău? Creștinismul nu așa a luat naștere? S-a stabilit că Iisus e Dumnezeu (concluzia) și apoi s-au adus argumente în favoarea acestei teorii (ipoteze). Faptul că Biblia îl mărturisește Dumnezeu și sunt acolo câteva minuni povestite nu înseamnă mare lucru. Cine garantează să sunt adevărate? Nimeni. Dar, din nou, s-a plecat de la premisa că ar fi adevărate și apoi s-au adus alte argumente.

În asta constă diferenţa dintre credinţă şi cercetarea ştiinţifică. Credinţa porneşte de sus, de la un adevăr revelat de Dumnezeu. Se ia ca atare; se crede. E transcendent şi, prin urmare, nu poate fi supus analizei. Pornind de la adevărurile revelate se interpretează tot ceea ce putem cunoaşte.

Ştiinţa face drumul de jos în sus, de la periferie spre centru. Dacă nu se pierde pe drum va ajunge la întâlnirea cu credinţa (care şi ea, la rândul ei, nu trebuie să se piardă în lume).

Dacă, însă, un „ştiinţific” (vorba lui Vsovivi) pune la îndoială realităţile despre care vorbesc credincioşii, corect este să analizeze, să cerceteze, însă cu mijloacele adecvate. Adică trebuie să intre în postura credinciosului, să accepte (fie şi experimental) drept adevăruri ceea ce este adevărat pentru un credincios, să se roage (renunţând la îndoieli)... să trăiască sincer credinţa. Abia apoi, cunoscând-o dinlăuntru, va putea vorbi cu „obiectivitate” (despre ceva atât de subiectiv).

Creştinismul nu e un sistem filosofic, ci un mod de viaţă în har. O viaţă cu Hristos, cu Dumnezeu. O legătură de iubire mai mult decât o vorbire despre lume şi sensul ei. El încearcă, desigur, să înţeleagă lumea, din perspectiva revelaţiei, şi atunci se exprimă şi filosofic; însă nu de la această înţelegere se porneşte. La ea ajung unii, cei care i se dedică.