Inchizitia

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

La fel de "utopică" este şi Inchiziţia, fiindcă, în această privinţă, ceea ce poate fi afirmat despre Index poate fi afirmat şi despre Inchiziţie. Şi Indexul, şi Inchiziţia, nu au sens decât
într-o societate profund creştină, în state care au făcut o opţiune pentru Cuvântul Domnului şi vor să fie, după model davidic, orânduiri care să Îi aducă public cult lui Dumnezeu. Şi Indexul, şi Inchiziţia, sunt arme defensive într-o cetate cucerită. De aceea, pentru a le mai reînfiinţa acum, este mult prea târziu. Noi suntem mult mai mult asemenea creştinilor de dinainte de Edictul de la Milan: chemaţi la ofensiva Evangheliei într-o lume devenită, din nou, infidelă.

Da, ar fi minunat să trăim într-o societate "profund creştină, în state care au făcut o opţiune pentru Cuvântul Domnului şi vor să fie, după model davidic, orânduiri care să Îi aducă public cult lui Dumnezeu", aşa cum aţi scris dvs. O astfel de societate ar trebui să fie, de asemenea, paşnică, caracterizată prin toleranţă (mai corect spus, iubire duhovnicească) faţă de cei care s-ar împotrivi cuvântului lui Dumnezeu. Într-o astfel de societate ideală, necredincioşii şi ereticii (dacă ar mai exista astfel de persoane) ar fi învăţaţi, cu blândeţe, că unicul izvor al fericirii este credinţa în Dumnezeu şi dragostea necondiţionată faţă de El. Chiar ar fi minunat aşa! :) Creştinii din acea comunitate s-ar asemăna întru totul primilor membrii ai Bisericii, al căror mod de viaţă este prezentat de către Sfântul Evanghelist Luca, în primele capitole din Faptele Apostolilor. :)

În privinţa întrebuinţării violenţei pentru învingerea necredinţei... rămân la ideea exprimată de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: "Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Romani10, 9-10). Mărturisirea lui Hristos în faţa oamenilor - iată arma cea mai eficientă în lupta contra păcatului din lume! Răul se învinge prin bine, aşa cum întunericul nu poate fi risipit decât prin lumină (Ioan1, 5). Cred cu tărie că în numele lui Hristos avem dreptul să realizăm doar fapte vrednice de El. Sunt de acord, aşa cum am spus, cu realizările pozitive ale Inchiziţiei (de exemplu, acel Index care ar fi foarte util şi astăzi). De asemenea, subscriu cu toată convingerea la ideea de apărare a credinţei prin combaterea oricărei forme de păcat, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Mă surprind şi mă impresionează în mod neplăcut doar anumite modalităţi de apărare a credinţei care, deşi sunt incompatibile cu porunca iubirii, au fost practicate de către unii creştini (nu doar din Inchiziţie) în anumite epoci istorice (mai ales în Evul Mediu). Unii Sfinţi au aprobat aceste practici ale vremii lor? Şi Sfinţii mai pot greşi. Este o dovadă de orgoliu din partea mea să afirm aceasta? Probabil... dar au existat cazuri în care anumiţi creştini adevăraţi, plini de dragoste şi de credinţă, au susţinut idei pe care ulterior le-au regretat. Chiar şi între Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a existat, într-un anumit moment al activităţii lor misionare, o situaţie în care opiniile lor au fost diferite (Galateni cap. 2). Acest fapt, desigur, nu trebuie să slăbească încrederea noastră în Sfinţii lui Dumnezeu! În schimb, dacă o anumită idee exprimată de către un sfânt al Bisericii este, în mod evident, contrară poruncilor divine, noi avem datoria de a-L asculta mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni, păstrându-ne credinţa în sfântul respectiv şi asumându-ne acele opinii ale sale care sunt compatibile cu întreaga învăţătură dogmatică şi morală a Bisericii. Dacă Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi din Biserica primară şi chiar Sfinţi ai vremii noastre (cum ar fi Sfântul Siluan Athonitul în Biserica Ortodoxă sau Maica Tereza în Biserica Occidentală) au avut o atitudine fermă în privinţa păstrării neschimbate a credinţei şi plină de iubire faţă de eretici, înseamnă că acest comportament ar trebui să caracterizeze şi relaţia noastră cu ceilalţi. Aş sprijini din tot sufletul reînfiinţarea unei Inchiziţii moderne (poate cu o altă denumire, pentru a nu fi contestată de cei ostili instituţiei cu acelaşi nume din Evul Mediu), care să se ocupe cu predicarea Evangheliei în lume, cu mărturisirea credinţei, cu lupta împotriva ereziilor şi, nu în ultimul rând, cu rugăciunea pentru răspândirea adevărului revelat între cei care nu-l cunosc sau îl tăgăduiesc. O astfel de instituţie, dacă ar fi alcătuită din teologi credincioşi şi competenţi, ar putea recâştiga pentru Hristos această societate secularizată în care trăim. Singura condiţie a biruinţei unei astfel de instituţii creştine ar fi, în opinia mea, simţul responsabilităţii şi respectarea libertăţii celorlalţi.

Un model de mărturisire a lui Hristos într-o lume din ce în ce mai indiferentă faţă de El? Avem multe asemenea exemple în istoria Bisericilor noastre. De pildă, discursul Sfântului Apostol Pavel în Areopag, cuvântarea Sfântului Ştefan în faţa ucigaşilor săi, râvna Sfântului Ignatie Teoforul de a muri pentru Hristos, realizările Sfinţilor Părinţi din perioada Conciliilor ecumenice etc. etc. etc. :)

"Noi suntem mult mai mult asemenea creştinilor de dinainte de Edictul de la Milan: chemaţi la ofensiva Evangheliei într-o lume devenită, din nou, infidelă"
De acord în totalitate!

Dumnezeu să fie cu dvs, domnule Mihnea Dragomir!

Cu deosebit respect,
Laura Stifter