Inchizitia

[laurastifter]

Dragi fraţi creştini,
Cred că, într-un anumit sens, toţi participanţii la această discuţie au dreptate... întrucât toţi suntem de acord în privinţa faptului că aspectul esenţial al existenţei este relaţia cu Dumnezeu şi promovarea credinţei în societate.
Neînţelegerea, în opinia mea, provine din încercarea fiecăruia dintre noi de a apăra faptele înaintaşilor noştri din confesiunea căreia îi aparţinem. Astfel, din dorinţa legitimă de a-şi apăra propria confesiune, confraţii catolici încearcă să justifice existenţa Inchiziţiei şi-i acuză pe patriarhii ortodocşi de crime, iar ortodocşii susţin că, de fapt, Biserica Romano-Catolică este responsabilă pentru arderile pe rug practicate, în Evul Mediu, în numele credinţei creştine. Astfel, din punctul meu de vedere, cauza neînţelegerii dintre noi este faptul că exprimăm aceleaşi idei în termeni diferiţi: toţi suntem de acord că orice crimă este păcat deosebit de grav, indiferent de pretextele folosite de criminali; toţi suntem conştienţi de faptul că vrăjitoria şi ideologiile necreştine constituie, de asemenea, păcate şi maladii spirituale care-i pot îndepărta de Dumnezeu pe cei care se lasă amăgiţi. Totuşi, cred că singura problemă în această discuţie constă în faptul că noi asociem crimele unor fanatici cu religia creştină - "religia iubirii" şi a adevărului. Domnul nostru Iisus Hristos, în Care noi toţi credem din întreaga noastră fiinţă, ne-a poruncit, în cuvinte clare şi imposibil de răstălmăcit, iubirea faţă de vrăjmaşi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc". În categoria celor care ne "vatămă" şi ne "prigonesc" se încadrează, cu siguranţă şi adversarii Bisericii - vrăjitorii, masonii şi toţi cei enumeraţi în comentariile de la acest topic - a căror intenţie este aceea de a ne produce cel mai mare rău, despărţindu-ne de Dumnezeu. De aceea, convieţuirea cu astfel de persoane este un prilej de a pune în practică porunca divină a iubirii duşmanilor. Acest fapt cred că ne este tuturor clar. Din acest motiv, acei "creştini" din istorie (ortodocşi sau catolici, n-are nicio importanţă!) care, în numele credinţei, au practicat crime sunt apostaţi şi trădători ai lui Hristos. Limbajul meu este excesiv de dur? În acest caz, îmi voi reformula ideea într-un mod şi mai intransigent: cei care au ucis oameni în numele lui Hristos (indiferent că au fost ortodocşi sau catolici) au renegat credinţa şi au păcătuit împotriva Duhului Sfânt, atribuindu-I Acestuia idei şi practici anticreştine şi distructive. Fanatismul - păcat deosebit de grav - este o trădare a credinţei pentru că, ucigând în numele Dumnezeului iubirii, cei care au căzut în această patimă au renegat însăşi esenţa creştinismului - dragostea şi iertarea - căzând astfel în cea mai gravă formă de apostazie. Pentru mine (şi cred că pentru mulţi alţi creştini ortodocşi) nu este nicio problemă să combat, cu toate argumentele care-mi vin în minte, crimele ortodocşilor comise în numele religiei, pentru că acei nefericiţi nu mai sunt creştini, ci fanatici şi, prin urmare, trădători ai lui Hristos. Am întâlnit un ateu care susţinea, în mod total ilogic, ideea că religia creştină este falsă şi, prin urmare, nu ar mai trebui să existe. Care era principalul său argument? Tocmai existenţa Inchiziţiei şi imoralitatea unora dintre preoţii ortodocşi din zilele noastre. Am încercat să-i explic faptul că adevărul sau falsitatea unei concepţii filosofice sau religioase nu se poate demonstra/combate prin sofisme, confundând persoanele cu ideile, ci printr-o analiză obiectivă, "sine ira et studio", a principiilor acelui sistem de gândire. Nu ader sau blamez o credinţă, în funcţie de atitudinea aderenţilor, ci doar în funcţie de ideile existente în acea concepţie de viaţă. Pentru a înţelege cât de copilărească este această idee folosită de către atei drept argument al necredinţei lor, voi încerca să schiţez un astfel de raţionament sofistic naiv: un credincios, după ce a ieşit din biserică, a aruncat câteva hârti pe spaţiul verde din faţa blocului, cu toate că exista un coş de gunoi în apropiere; credinciosul respectiv era ortodox; concluzia ar fi că Ortodoxia este împotriva protejării mediului. :)) Înţelegeţi eroarea de logică?
De aceea, faptul că unii fanatici au pronunţat sentinţe contrare raţiunii în numele sfintei noastre credinţe creştine nu poate fi un argument împotriva creştinismului sau a Bisericii Catolice, ci ne poate conduce doar la concluzia că acei nefericiţi au folosit credinţa cea adevărată pentru a-şi justifica ura împotriva semenilor şi că, cel mai probabil (nefericiţii!) şi-au pierdut mântuirea. O dovadă a faptului că Biserica Romano-Catolică nu este responsabilă pentru crimele petrecute în Evul Mediu este poziţia admirabilă a vrednicului de pomenire Papă Ioan Paul al II-lea, beatificat recent de către B C. Dacă acest creştin autentic a condamnat războaiele religioase şi orice formă de ură practicată sub pretextul apărării credinţei, înseamnă că şi credincioşii catolici, fiindu-i fideli Papei, vor înţelege (sau au înţeles deja) că cei care au aprins focul pentru a lua viaţa semenilor lor, chiar în clipa luării acelei decizii, şi-au pregătit lor înşile flăcările Iadului. Nu am obiceiul de a ţine astfel de discursuri... :) Dar consider că este absolut necesar ca, solidarizându-ne între noi, strângând rândurile în jurul lui Hristos, Mântuitorul nostru, să ne dezicem de orice ideologie anacronică ce i-ar putea îndepărta de adevăr pe cei mai sceptici şi ar putea constitui pentru atei argumente în susţinerea necredinţei lor.
Sper că mi-aţi înţeles mesajul... În loc să-i apărăm pe trădătorii poruncilor lui Dumnezeu care şi-au întinat conştiinţele prin crime (indiferent de confesiunea lor), ar fi mult mai util să-L mărturisim împreună pe Hristos Dumnezeu, Cel Care nu doreşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Stăpânul vieţii noastre, Nădejdea şi Bucuria inimilor noastre, un singur suflet omenesc valorează mai mult decât lumea întreagă. :) Cum am putea crede că El Se bucură văzând dezbinarea credincioşilor Săi şi - cu mult mai grav - încercarea unora de a-şi justifica păcatele, răstălmăcind învăţătura Evangheliei? Inchiziţia, anumiţi clerici ortodocşi ş. a. m. d. au practicat crime nu pentru că aşa le dicta conştiinţa, ci pentru că, în contextul istoric de atunci, războaiele şi uciderile erau fapte foarte des întâlnite. Vlad Ţepeş nu şi-a tras adversarii în ţeapă pentru că aşa a visat el noaptea, ci fiindcă acel groaznic supliciu era practicat în multe state ale vremii şi părea ceva normal, o formă de apărare împotriva celor răi. Aceasta este situaţia... Vlad Ţepeş rămâne un mare domnitor al Ţării Româneşti, ale cărui merite nu pot fi contestate, dar nici nu ne putem declara nostalgici ai tragerii infractorilor în ţeapă. :) La fel este, cred, cazul cruciadelor, Inchiziţiei şi cazul altor forme de represiune împotriva ereticilor. Dacă cei mai mulţi dintre creştini nici nu puteau citi Sfânta Scriptură (deoarece nu cunoşteau limbi clasice, iar Biblia nu fusese tradusă în limbile moderne), credeau orice le spuneau anumiţi dictatori ai vremii - inclusiv că Hristos i-a trimis în cruciadă şi le-a poruncit să ardă ereticii pe rug. Este trist, dar nu toţi cei care se numesc "creştini" sunt demni de acest nume. Nu toţi cei care, în Evul Mediu, s-au declarat "catolici" au fost membrii fideli ai Bisericii pe care susţineau că o apără.

Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să fim vrednici de numele de creştini, arătându-ne prin fapte fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos prin har!

Hristos în mijlocul nostru!

Laura Stifter

[catalin2]

În prealabil postat de laurastifter

De aceea, faptul că unii fanatici au pronunţat sentinţe contrare raţiunii în numele sfintei noastre credinţe creştine nu poate fi un argument împotriva creştinismului sau a Bisericii Catolice, ci ne poate conduce doar la concluzia că acei nefericiţi au folosit credinţa cea adevărată pentru a-şi justifica ura împotriva semenilor şi că, cel mai probabil (nefericiţii!) şi-au pierdut mântuirea. O dovadă a faptului că Biserica Romano-Catolică nu este responsabilă pentru crimele petrecute în Evul Mediu este poziţia admirabilă a vrednicului de pomenire Papă Ioan Paul al II-lea, beatificat recent de către B C. Dacă acest creştin autentic a condamnat războaiele religioase şi orice formă de ură practicată sub pretextul apărării credinţei

Draga Laura, nu stiu daca ai citit cu atentie ceea ce s-a scris la acest subiect. In primul rand niciun papa nu a condamnat inchizitia sau cruciadele, ci exagerarile lor. Pentru BC inchizitia se numeste Sfanta Inchizitie, nu poate fi condamnata. Apoi unii inchizitori au fost facuti sfinti de BC, nu sunt unii fanatici.
In al doilea rand unde ai citit ca un patriarh ar fi condamnat la moarte pe cineva? Caterisit inseamna demis din treapta ierarhica, in cazul de fata de mitropolit si devenit simplu calugar. Exista ceva si mai greu impotriva ereticilor, anatema, care inseamna excluderea din Biserica.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de catalin2

Draga Laura, nu stiu daca ai citit cu atentie ceea ce s-a scris la acest subiect. In primul rand niciun papa nu a condamnat inchizitia sau cruciadele, ci exagerarile lor.

Corect. Foarte bună observaţie.

Pentru BC inchizitia se numeste Sfanta Inchizitie

Iarăşi, corect. Pentru un maximum de rigurozitate, acest organ al Bisericii s-a numit până în urmă cu puţine decenii: Sfântul Oficiu al Inchiziţiei.

Deasemenea, cruciadele sunt adesea numite Sfintele Cruciade. Şi în cazul lor, Papa şi-a cerut scuze nu pentru existenţa lor, ci pentru excesele şi deturnările care s-au făcut atunci când Biserica a scăpat situaţia de sub control, cea mai regretabilă fiind tâlhărirea Constantinopolului în anul 1204.

De altfel, mi se pare tipic şi amuzant în acelaşi timp faptul că mulţi ortodocşi din România (probabil aceiaşi care au ce au cu Sfânta Inchiziţie şi Sfintele Cruciade) îi acuză pe catolici pentru faptul că nu au furnizat destule ajutoare militare în rarele situaţii în care domnitorii români s-au opus turcilor. Cu alte cuvinte, Papa a greşit în următoarele două situaţii:
1) când a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice
şi
2) când nu a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice.

[Erethorn]

Privitor la atributul Bisericii de a incerca sa impuna o anumita politica seculara: oare nu BOR, in mod oficial, precum si ortodocsii romani, in mod neoficial, au protestat acum cativa ani, cand s-a dezincriminat homosexualitatea, din punct de vedere al legii penale, prin abrogarea art. 200 C.p. ?!

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cu alte cuvinte, Papa a greşit în următoarele două situaţii:
1) când a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice
şi
2) când nu a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice.

Din nou constat că vă plac sofismele. E o diferenţă între a ataca şi a te apăra.

[Erethorn]

În prealabil postat de N.Priceputu

Din nou constat că vă plac sofismele. E o diferenţă între a ataca şi a te apăra.

La data la care bizantinii au cerut ajutor militar catolic, furnizand astfel pretextul primei cruciade, nu prea exista aceasta diferenta.

Ca mai tarziu, s-a constatat ca, datorita nu in ultimului rand duplicitatii bizantine, apusenii au hotarat sa pastreze pentru ei teritoriile cucerite, e alta problema.

[laurastifter]

Oare Mântuitorul Hristos, dacă I-am cere permisiunea de a reînfiinţa Inchiziţia, cum ar reacţiona? Cred că în felul următor:

51.Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim. 52.Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. 53.Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. 54.Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? 55.Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. 56.Şi s-au dus în alt sat.


Doamne ajută!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de laurastifter

Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.

Exact acesta a fost scopul Inchiziţiei. Să nu se piardă suflete, să fie mântuiţi cât mai mulţi.

[laurastifter]

Catalin, Doamne ajută! :)
Aşa ştiam, că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când a mers într-o vizită oficială în Grecia, a cerut scuze în numele B C pentru cruciada a IV-a (1202-1204), încheiată prin cucerirea Constantinopolului. Credeam că şi-a cerut scuze şi pentru existenţa Inchiziţiei, dar dacă nu a fost aşa... În orice caz, această atitudine deschisă, capacitatea acestui Papă de a recunoaşte adevărul istoric ar trebui să-i îndemne la o mai profundă reflecţie pe creştinii catolici... M-aş bucura ca ei să recunoască faptul că ideologia potrivit căreia păcătoşii pot fi ucişi în numele Domnului este o erezie gravă, care nu are nicio legătură cu religia creştină. Creştinii catolici autentici nu ar fi capabili nici măcar să asiste la o execuţie prin ardere pe rug (sunt sigură, deoarece cunosc doi creştini catolici deosebit de credincioşi, cărora cred că le-ar fi milă şi să lovească un animal) şi totuşi, în încercarea de a-şi apăra propria confesiune, susţin idei pe care ei înşişi nu le-ar practica niciodată. De aceea, am încercat să arăt că răposatul papă a fost foarte ostil ideii de război religios (cel puţin, aşa ştiam).
În privinţa întrebării referitoare la patriarhii ortodocşi care ar fi condamnat la moarte... Personal nu ştiu să fi existat în istoria Bisericii noastre vreun asemenea caz. Au existat, aşa cum spuneai şi tu, caterisiri şi excomunicări, dar nu ucideri. Ceea ce am încercat să susţin în mesajul anterior a fost ideea că, dacă mi s-ar demonstra, cu argumente istorice, că un anumit ierarh ortodox a comis crime în numele credinţei, i-aş critica atitudinea fără nicio mustrare de conştiinţă... şi n-aş ezita să numesc o astfel de faptă "crimă abominabilă" şi chiar "blasfemie", cu toate că ar fi fost săvârşită de către un ortodox. De ce? Tocmai pentru că, dacă ar fi existat un astfel de caz, autorul faptei ar fi căzut din credinţă, în urma acţiunilor sale contrare iubirii creştine. Deci, înţeleg să-mi mărturisesc credinţa ortodoxă, argumentând dogmele noastre, cinstindu-i pe Sfinţii noştri, practicând şi promovând rânduielile din cultul divin public ortodox, dar nicidecum apărând, fără niciun motiv, greşelile ierarhului x din secolul y, doar pentru că acel ierarh s-ar fi pretins ortodox şi şi-ar fi justificat păcatele prin apartenenţa la Ortodoxie. Cred că fanatismul este un păcat cel puţin la fel de grav ca necredinţa. De ce spun "cel puţin la fel de grav"? Deoarece un necredincios, de multe ori, îşi pune în pericol doar propria mântuire, relaţia sa cu Dumnezeu, în timp ce fanaticii, prin nebunia lor spirituală, îi îndepărtează şi pe alţii de Hristos.

Cunosc personal atei care sunt incapabili de a înţelege distincţia dintre creştinism şi imoralitatea unui anumit cleric, dintre învăţătura revelată de Domnul Iisus şi războaiele politico-religioase organizate în anumite perioade istorice. Este trist... De aceea, încercam să-i conving pe confraţii catolici de pe forum (observ că fără succes, din păcate) că, pentru a-şi mărturisi corect credinţa, trebuie să se delimiteze clar de păcatele şi ideologiile din vremuri apuse. În caz contrar, vor contribui, fără voia lor, la îndepărtarea oamenilor de credinţă... Este foarte gravă situaţia. Să ne imaginăm cum ar reacţiona un suflet rătăcit de la adevăr, plin de îndoieli care, încercând să-L caute pe Dumnezeu, ar decide să intre pe un forum religios şi, intrând aici, ar observa că mai există creştini care susţin că anumite persoane ar trebui pedepsite cu moartea. Acei semeni ai noştri slabi în credinţă, pentru a căror întoarcere la adevăr suntem responsabili (cum scria, într-un mesaj mai vechi, domnul Mihnea Dragomir), nu ar avea de unde să ştie că noi aici purtăm o polemică interconfesională şi că, de fapt, catolicii de pe forum nu ar participa niciodată la păcatul uciderii.
Dacă stau bine să mă gândesc, cred că noi, creştinii, ar trebui să dezaprobăm şi ideea de excomunicare. Sunt sigură că Dumnezeul nostru Cel iubitor, Care Şi-a dat viaţa pe cruce inclusiv pentru vrăjmaşii Săi (pentru cei arşi pe rug de Inchiziţie), nu vrea ca vreun suflet să fie exclus din Bserică, ci voia Sa este mântuirea întregii omeniri, potrivit Sfântului Apostol Pavel care ne încredinţează că Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuia pe credincioşi să nu pronunţe cuvântul "anatema" împotriva nimănui (nici chiar împotriva celor adormiţi, a căror judecată particulară a avut deja loc), căci doar Dumnezeu are dreptul de a decide în privinţa sufletelor omeneşti.
Aş dori să închei mesajul cu un citat al părintelui Nicolae Steinhardt - un creştin autentic, probabil chiar un sfânt al vremii noastre : "Nimeni nu vine cu sila la Hristos. Nimeni nu poate impune altuia punctul său de vedere" (Dăruind vei dobândi).

O seară binecuvântată!

Dumnezeu să fie cu noi toţi!

Laura Stifter

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Deasemenea, cruciadele sunt adesea numite Sfintele Cruciade. Şi în cazul lor, Papa şi-a cerut scuze nu pentru existenţa lor, ci pentru excesele şi deturnările care s-au făcut atunci când Biserica a scăpat situaţia de sub control, cea mai regretabilă fiind tâlhărirea Constantinopolului în anul 1204.

De altfel, mi se pare tipic şi amuzant în acelaşi timp faptul că mulţi ortodocşi din România (probabil aceiaşi care au ce au cu Sfânta Inchiziţie şi Sfintele Cruciade) îi acuză pe catolici pentru faptul că nu au furnizat destule ajutoare militare în rarele situaţii în care domnitorii români s-au opus turcilor. Cu alte cuvinte, Papa a greşit în următoarele două situaţii:
1) când a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice
şi
2) când nu a chemat la luptă împotriva expansiunii islamice.

De cruciade nu am mentionat, desi si aici sunt cateva aspecte. Cererea de ajutor militar apusului s-a transformat in sfanta lupta contra paganilor si apoi in sfanta lupta contra ereticilor. Citeam ca rasaritenii erau mirati sa vada in armata luptand preoti si alte persoane din cler.
Citez dintr-un link (nu e legat de ortodoxie, mai mult de istorie): http://www.athenian-legacy.com/2011/...le-in-istorie/
"Pentru bizantini noţiunea de cruciadă este de neînţeles, căci luptele Impăratului contra perşilor şi Islamului nu au îmbrăcat niciodată caracterul unui război sfânt. Războaiele lui Heraklios contra perşilor (sec.VII) nu au fost niciodată acele “cruciade”, pe care Occidentul, încă din Evul Mediu, încerca să le acrediteze. La sfârşitul sec.X, când Nikephor Phocas şi Ioan Thimiskes întreprindeau campanii victorioase în Siria de Nord şi Palestina, patriarhul a refuzat să dea curs cererii imperiale de a onora cu titlu de martiri pe soldaţii căzuţi în luptele contra necredincioşilor. Fidelă creştinismului patristic, Biserica greacă este ostilă folosirii armelor de către laici un canon al Sf. Vasile cel Mare oprea de la împărtăşanie pe cei ce au săvârşit omor la război, mai ales dacă erau clerici. În mai multe rânduri preoţi sau călugări au fost caterisiţi sau condamnaţi pentru că au luptat cu arma în mână împotriva turcilor. Când preoţii latini au participat la Cruciada I, Ana Comnena este cuprinsă de indignare."

Mai observam ca dupa primele cruciade a fost evident ca acei cruciati erau manati si de cucerire de noi teritorii, dar papa a continuat sa indemne la cruciade si dupa acele lucruri. Pana la Papa Ioan nu a fost condamnat ceva dintr-o cruciada.
De asemenea, imediat cu aparitia cruciadelor a inceput in vest si o miscare de pedepsire a ereticilor, care la inceput i-a deranjat si pe unii episcopi catolici prin amploarea lor.