Cine s-ar casatori cu o desfranata ?

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de Marius22

Dumnezeu uraste pacatul dar il iubeste pe pacatos. La noi este tocmai invers. Ajungem sa iubim pacatul, in noi si in ceilalti, si sa ii uram (judecandu-i) pe pacatosi. Este si aceasta o lucrare a vrasmasului, prin care incearca sa ma faca sa consider ca cel mai mare pacatos nu sunt eu, ci cel de langa mine.

De multe ori ii reuseste. Se poticneste insa vrasmasul in fata acelora care, au dobandit cu adevarat smerenia, avand buna masura a lucrurilor duhovnicesti.

Am certitudinea ca si acestia sunt multi, atat in randul monahilor cat si al mirenilor. Oameni imbunatatiti, care au puterea de a lupta nu doar cu neputintele lor, dar si cu patimile celor de langa ei. Sunt oameni prin care, si langa care, se mantuiesc alti oameni.

Unii dintre ei, in mod sigur ar lua de sotie o "desfranata" si nu numai datorita faptului ca si Hristos a facut la fel, ci pentru ca stiu ceea ce se cuvine sa iubeasca, mai intai de toate, la o persoana, "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om".

Si oare nu toti avem chipul nemuritor al lui Dumnezeu in noi?

Se cuvine atunci sa se mai faca o distinctie intre cel care s-ar casatori cu o desfranata ( doar pentru ca s-a intamplat sa cunoasca una sau crede ca ar face-o) si cel care se casatoreste cu o crestina, sau intre o desfranata si un crestin...pana la urma nu toti suntem pacatosi in dreptul nostru?

Eu una nu am inteles cine poate considera ca poate izbavi pe altul din patima cu care il si caracterizeaza de fapt, si de pe ce pozitie isi imagineaza ca ar cobori sa scoata pacatosul din haul pacatului...suna cumva a ceva de genul asta: "Eu Sfantul ma cunun cu desfranata!"?


Poate ca s-or fi casatorit de fapt foarte multi cu foste/i desfranate/i...dar au ajuns sa nu le/ii mai priveasca asa in momentul in care nici nu s-au mai rezumat la acest calificativ practic, si de asemenea pentru ca au descoperit calitatile de apreciat la ele/ei...si atunci suna deja putin deplasat sa afirmi " Da, eu m-am casatorit cu o desfranata, si constat ca sunt considerat un mare sfant deja...desi nu m-am gandit niciodata chiar din perspectiva asta la acest aspect!"

[Marius22]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Si oare nu toti avem chipul nemuritor al lui Dumnezeu in noi?

Se cuvine atunci sa se mai faca o distinctie intre cel care s-ar casatori cu o desfranata ( doar pentru ca s-a intamplat sa cunoasca una sau crede ca ar face-o) si cel care se casatoreste cu o crestina, sau intre o desfranata si un crestin...pana la urma nu toti suntem pacatosi in dreptul nostru?

Eu una nu am inteles cine poate considera ca poate izbavi pe altul din patima cu care il si caracterizeaza de fapt, si de pe ce pozitie isi imagineaza ca ar cobori sa scoata pacatosul din haul pacatului...suna cumva a ceva de genul asta: "Eu Sfantul ma cunun cu desfranata!"?

Poate ca s-or fi casatorit de fapt foarte multi cu foste/i desfranate/i...dar au ajuns sa nu le/ii mai priveasca asa in momentul in care nici nu s-au mai rezumat la acest calificativ practic, si de asemenea pentru ca au descoperit calitatile de apreciat la ele/ei...si atunci suna deja putin deplasat sa afirmi " Da, eu m-am casatorit cu o desfranata, si constat ca sunt considerat un mare sfant deja...desi nu m-am gandit niciodata chiar din perspectiva asta la acest aspect!"

Sunt oameni si oameni... Unii ii pot iubi pe ceilalti asa cum sunt, cu bune si rele. Pentru altii, acest lucru este prea mult, ei ramanand prizonieri ai trecutului celuilalt, peste care de altfel nu pot trece. Acestia nu ajung sa vada "chipul lui Dumnezeu" din celalalt, pentru ca raman cu privirea atintita asupra pacatelor si neputintelor lui. Il judeca si nu cred intr-un prezent si viitor mai bune. Nu cred in schimbarea lui, si prin urmare, nici nu participa la ea.

Nu trebuie sa fii sfant pentru a schimba oameni si, cu atat mai putin, nu trebuie sa o faci de la inaltimea unui piedestal, pe care ti-l ridici singur. Este o amagire.

Mai sus am accentuat tocmai smerenia, pentru ca de la ea trebuie sa pornim. Cei care din dragoste participa la sporirea duhovniceasca a altora, nu o fac pentru ca ii judeca, sau pentru ca "se considera mai cu mot", ci indeplinesc o datorie crestina. Undeva, mai sus, chiar ne-a oferit cineva suficiente temeiuri scripturistice, in acest sens.

"Iubirea nu cauta la ale sale", ne pune Sfantul Apostol Pavel. Asadar, si noi trebuie sa cautam nu la ale noastre, ci la ale celor pe care spunem ca-i iubim. Ar trebui ca acest lucru sa ne fie atat de firesc...