Împotriva EREZIILOR NEO-PROTESTANTE - Cuvântul al II-lea - ICOANELE

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Barsaumas

Chestia asta e tipic slava, mai exact ruseasca si sarba. Sunt eu filo-rus, din motive politice, dar credinta lor prea ardenta si fanatica, asa-numitul "suflet rus in credinta", imi produce scarba. La fel cum imi produce scarba lipsa de respect pentru ce este viu, fiind vazuta Creatia si insisi oamenii doar ca resurse economice si eventual militare, tipica Occidentului.
Devize precum "ortodoxia e suferinta" suna a masochism. Astfel incit sa indeparteze oamenii de credinta, Necuratul prezentind, prin slujitorii sai, intreaga credinta crestina ca un masochism bolnav. Evident, urmatorul pas ar fi "veniti la mINE, in Iad, nu vedeti ca ortodoxia crestina produce si propune suferinta?" (intentionat am scris mINE, in opozitie cu "Mine", cum ar fi vorbi Dumnezeu despre Sine, te-ai prins tu).

Sună a masochism, dar nu este.
Masochismul este o boală cu etiologie inconştientă. Nu este o asumare liberă şi conştientă, ci o supunere obţinută prin constrângere internă, percepută ca misterioasă şi implacabilă. Masochistul alege durerea pentru că trebuie, nu pentru că vrea. El vede în durere o necesitate imperioasă, nu o valoare demnă de a fi cultivată peren.
Suferinţa creştină este calea tămăduirii şi salvării omului. Biserica este bolniţă. În bolniţe oamenii nu se distrează, nu cultivă plăceri, ci suferă pentru a se înzdrăveni. Pentru a trăi.
Suferinţa asumată şi cultivată liber de către omul creştin este răsplătită, ici-colo, cu momente de sănătate - bucuria duhovnicească. Simpla bucurie neîntinată de vreun gând străin. În astfel de clipe, fulguiri ale Vieţii în oameni, creştinul capătă dovada că efortul lui de a se lecui în mod dureros de patimi, de moarte, are sens şi şansă de rodire. Mângâierea harului îmbărbătează şi încununează suferinţele deja asumate. Învinsul devine, treptat, învingător.

Când fugim de suferinţa jertfelnică, individul egoist din sămânţa persoanei noastre îşi afirmă rezistenţa. Nu pe sufletul cel dăruit cu viaţă de Dumnezeu îl doare jertfa, ci pe omul vechi, pe individul căzut din comuniunea cu Viaţa.
Mintea noastră lumească, pervertită la toate relele, suferă când i se iau dulceţurile. Uitînd că după plăcere, urmează durere. Sau resemnîndu-se, prea uşor, cu aceasta.
Acest cerc vicios continuu al omului trupesc, plăcere-durere, este nimbul morţii asupra noastră. Semnul şi cununa deşertăciunii. El poate fi străbătut şi depăşit numai prin saltul eroic, cu adevărat bărbătesc, al asumării suferinţei izbăvitoare. Scopul ascezei creştine este transfigurarea unei fiinţe care suferă pentru vanitatea ei lezată, într-o persoană, într-o conştiinţă vie care tânjeşte după bucurie şi Viaţă.

Biserica ajută pe om să se elibereze din văicăreala putrejunii pentru a înainta şi dura în bucuria Vieţii. Acum, prin ocean de tristeţe şi picături de bucurie dăruite de Doctor, apoi prin nesfârşita pace şi bucurie a celor vii în Hristos.

Dumnezeu să ne ţină şi să ne mângâie inimile!