Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

Ca să luăm pilda şi de la dreapta şi de la stânga, şi din Părinţi şi din psihologie
trebuie musai să-i cunoaştem: şi pe Părinţi şi pe psihologi.
Nu poţi lua pildă de acolo de unde n-ai habar ci ai doar prejudecăţi şi mecanisme de apărare foarte active.
Nu ştiu cât mai cunoaşte azi lumea pe Părinţi, nu ştiu cât mai cunoaşte pe Dumnezeu. Dar ştiu că pe psihologi nu-i cunoaşte. Nu la noi în ţară.
Aşadar cuvântul Părintelui Rafail implică un îndemn subtil: cunoaşteţi-i, dacă vreţi să luaţi ce au ei, eventual pildă! Bateţi şi se va deschide.
Dar cum să cunoşti când nu ciocăneşti la uşă?
Iar dacă, totuşi, deşi n-ai bătut la uşă, în ciuda faptului că ai fost invitat - dar n-ai intrat, considerînd c-ar fi sub demnitatea ta să stai la masă cu pungaşii, cu vameşii, cu desfrânatele
de unde să capeţi ceva, fie cât de mic, de la cel care te-a poftit şi pe care l-ai sfidat şi defăimat?

Ar mai fi ceva:
1) Oarecînd, Domnul a spus unora că li se va lua Împărăţia şi se va da altora. Iar aceia care au auzit cuvântul s-au înfuriat mult (în loc să se îmbuneze şi să se pocăiască).
2) Alt oarecînd, Apostolul Petru a văzut în vedenie o pânză cu patru colţuri şi cu numeroase animale curate şi necurate... Cu acel prilej a trecut la credinţă primul om dintre "neamuri" - sutaşul Corneliu. Pe care l-am pomenit astăzi în Biserică.

Dumnezeu îşi alege oamenii pentru a duce la îndeplinire planul Său de mântuire a lumii.
N-ar fi exclus ca Părintele Stăniloae, într-un articol din Vest de prin anii 80, să fi profeţit un lucru dureros (dar folositor): astăzi (în lumea modernă) Dumnezeu şi-a dăruit harul Lui vindecător şi mântuitor psihologilor.
Se pare însă că iudeii murmură, protestează... Ei nu pricep îndemnul la pocăinţă. Nu-l primesc. Doar nu sunt ei aleşii? Cum adică să li se conteste lucrarea? Cum să li se ia lor moştenirea? Lor?? Tocmai lor?
Îndrăzneşte cineva să îi înfrunte?
De unde Acesta să îi avertizeze? Oare nu este El fiul teslarului Iosif şi al Mariei?

Vom vedea. Toate se vor vădi la vremea lor.

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ca să luăm pilda şi de la dreapta şi de la stânga, şi din Părinţi şi din psihologie
trebuie musai să-i cunoaştem: şi pe Părinţi şi pe psihologi.
Nu poţi lua pildă de acolo de unde n-ai habar ci ai doar prejudecăţi şi mecanisme de apărare foarte active.
Nu ştiu cât mai cunoaşte azi lumea pe Părinţi, nu ştiu cât mai cunoaşte pe Dumnezeu. Dar ştiu că pe psihologi nu-i cunoaşte. Nu la noi în ţară.
Aşadar cuvântul Părintelui Rafail implică un îndemn subtil: cunoaşteţi-i, dacă vreţi să luaţi ce au ei, eventual pildă! Bateţi şi se va deschide.
Dar cum să cunoşti când nu ciocăneşti la uşă?
Iar dacă, totuşi, deşi n-ai bătut la uşă, în ciuda faptului că ai fost invitat - dar n-ai intrat, considerînd c-ar fi sub demnitatea ta să stai la masă cu pungaşii, cu vameşii, cu desfrânatele
de unde să capeţi ceva, fie cât de mic, de la cel care te-a poftit şi pe care l-ai sfidat şi defăimat?

Ar mai fi ceva:
1) Oarecînd, Domnul a spus unora că li se va lua Împărăţia şi se va da altora. Iar aceia care au auzit cuvântul s-au înfuriat mult (în loc să se îmbuneze şi să se pocăiască).
2) Alt oarecînd, Apostolul Petru a văzut în vedenie o pânză cu patru colţuri şi cu numeroase animale curate şi necurate... Cu acel prilej a trecut la credinţă primul om dintre "neamuri" - sutaşul Corneliu. Pe care l-am pomenit astăzi în Biserică.

Dumnezeu îşi alege oamenii pentru a duce la îndeplinire planul Său de mântuire a lumii.
N-ar fi exclus ca Părintele Stăniloae, într-un articol din Vest de prin anii 80, să fi profeţit un lucru dureros (dar folositor): astăzi (în lumea modernă) Dumnezeu şi-a dăruit harul Lui vindecător şi mântuitor psihologilor.
Se pare însă că iudeii murmură, protestează... Ei nu pricep îndemnul la pocăinţă. Nu-l primesc. Doar nu sunt ei aleşii? Cum adică să li se conteste lucrarea? Cum să li se ia lor moştenirea? Lor?? Tocmai lor?
Îndrăzneşte cineva să îi înfrunte?
De unde Acesta să îi avertizeze? Oare nu este El fiul teslarului Iosif şi al Mariei?

Vom vedea. Toate se vor vădi la vremea lor.

La ce articol al pr. Stăniloae vă referiţi?
Chiar m-aţi făcut curioasă! :)

[cezar_ioan]

Nu îmi amintesc sursa cu precizie, sunt câţiva ani de când am auzit treaba asta şi am reţinut-o pentru că m-a surprins foarte mult.
(Pe atunci eu nu aveam treabă cu Biserica, nu participam la slujbe, nu citeam Scriptura etc.
Mă consideram ateu şi singurul contact cu religia era strict cultural, în sensul studiului credinţelor, mentalităţilor, obiceiurilor etc. Mă pasiona antropologia şi, din aproape în aproape am ajuns şi în zona credinţei, inclusiv ortodoxe. Nu îmi plăcea atmosfera oamenilor bisericoşi, deoarece mai toţi pe care îi ştiam eu îmi păreau nu credincioşi, cât mai degrabă superstiţioşi şi ipocriţi, cu varii probleme emoţionale netratate corect... Azi ştiu că nu mă înşelam... În primul rând de pe propria-mi piele, că mă descopăr azi asemenea celor de care îmi râdeam ieri.
Singura diferenţă e că azi nu mai râd ci deplâng.)

Dar aveam un coleg de facultate, bun prieten, dintr-o familie foarte credincioasă. Evitam să merg la ei în vizită, când era şi soţialui acasă, întrucât inevitabil luau BIblia şi un volum din Filocalia şi începeau discuţii interminabile... Îmi amintesc că se amuzau pentru că de obicei reacţia mea la aceste discuţii era una şi aceeaşi, în trei timpi succesivi de-a lungul unei ore: ascultam cu atenţie - faza 1, aprox. 30-40 min. grele; zâmbeam politicos (evident cu un aer de cretin incurabil) - faza 2, 15-20 min. când supliciul atingea apogeul; epuizat, adormeam pe scaun. Cred că de atunci m-am deprins să port barbă şi riduri pe frunte...:)

Colegul meu ştia pe de rost opera Părintelui Stăniloae, o folosea ca armă împotriva nevestei care contraataca ba cu Patericul, ba cu Cleopa, ba cu Arsenie Boca.

Din această lungă ceartă nobilă între soţi, cu mine ca pseudo-moderator, a ieşit lucrarea de licenţă a colegului meu (poate prima din România postdecembristă care a pus problema unui dialog între Biserică şi Psihologie), dizertaţia lui de masterat pe aceeaşi temă şi un doctorat încremenit în proiect până astăzi...

Un lucru e cert: într-o seară a venit cu un text semnat de Părintele Stăniloae, copie xerox a nu ştiu cărui articol la o publicaţie prestigioasă din Apus. Scria acolo ce v-am spus.
Colegul meu era foarte fericit întrucât acel articol îi susţinea nădejdea că preocuparea lui pentru raportul dintre psihologie (psihoterapie) şi Teologie nu este arbitrară şi nelalocul ei, cum susţinea nevasta lui, ci dimpotrivă e o temă centrală în hailaiful vieţii spirituale. Am adormit iarăşi pe scaun dar, pentru că în somn de obicei eu îmi organizez informaţiile (nu ştiu alţii cum sunt dar eu am învăţat pentru majoritatea examenelor ...dormind!) informaţia cu pricina s-a fixat până azi în memoria mea.
Nu este exclus, însă, să fi visat, doar...:)
Conştiinţa, în anumite registre de funcţionare a ei, nu poate distinge ceea ce s-a fixat în memorie prin perceperea directă a evenimentului de ceea ce s-a fixat prin imaginarea sau reprezentarea lui. Curios lucru, nu face distincţie între origini, se pare că n-o interesează sursa şi autorul, ci conţinutul ca atare - pe care şi-l aminteşte ca "real" şi "personal". Ceea ce duce la nenumărate probleme în viaţa omului...:)

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Nu îmi amintesc sursa cu precizie, sunt câţiva ani de când am auzit treaba asta şi am reţinut-o pentru că m-a surprins foarte mult.
(Pe atunci eu nu aveam treabă cu Biserica, nu participam la slujbe, nu citeam Scriptura etc.
Mă consideram ateu şi singurul contact cu religia era strict cultural, în sensul studiului credinţelor, mentalităţilor, obiceiurilor etc. Mă pasiona antropologia şi, din aproape în aproape am ajuns şi în zona credinţei, inclusiv ortodoxe. Nu îmi plăcea atmosfera oamenilor bisericoşi, deoarece mai toţi pe care îi ştiam eu îmi păreau nu credincioşi, cât mai degrabă superstiţioşi şi ipocriţi, cu varii probleme emoţionale netratate corect... Azi ştiu că nu mă înşelam... În primul rând de pe propria-mi piele, că mă descopăr azi asemenea celor de care îmi râdeam ieri.
Singura diferenţă e că azi nu mai râd ci deplâng.)

Dar aveam un coleg de facultate, bun prieten, dintr-o familie foarte credincioasă. Evitam să merg la ei în vizită, când era şi soţialui acasă, întrucât inevitabil luau BIblia şi un volum din Filocalia şi începeau discuţii interminabile... Îmi amintesc că se amuzau pentru că de obicei reacţia mea la aceste discuţii era una şi aceeaşi, în trei timpi succesivi de-a lungul unei ore: ascultam cu atenţie - faza 1, aprox. 30-40 min. grele; zâmbeam politicos (evident cu un aer de cretin incurabil) - faza 2, 15-20 min. când supliciul atingea apogeul; epuizat, adormeam pe scaun. Cred că de atunci m-am deprins să port barbă şi riduri pe frunte...:)

Colegul meu ştia pe de rost opera Părintelui Stăniloae, o folosea ca armă împotriva nevestei care contraataca ba cu Patericul, ba cu Cleopa, ba cu Arsenie Boca.

Din această lungă ceartă nobilă între soţi, cu mine ca pseudo-moderator, a ieşit lucrarea de licenţă a colegului meu (poate prima din România postdecembristă care a pus problema unui dialog între Biserică şi Psihologie), dizertaţia lui de masterat pe aceeaşi temă şi un doctorat încremenit în proiect până astăzi...

Un lucru e cert: într-o seară a venit cu un text semnat de Părintele Stăniloae, copie xerox a nu ştiu cărui articol la o publicaţie prestigioasă din Apus. Scria acolo ce v-am spus.
Colegul meu era foarte fericit întrucât acel articol îi susţinea nădejdea că preocuparea lui pentru raportul dintre psihologie (psihoterapie) şi Teologie nu este arbitrară şi nelalocul ei, cum susţinea nevasta lui, ci dimpotrivă e o temă centrală în hailaiful vieţii spirituale. Am adormit iarăşi pe scaun dar, pentru că în somn de obicei eu îmi organizez informaţiile (nu ştiu alţii cum sunt dar eu am învăţat pentru majoritatea examenelor ...dormind!) informaţia cu pricina s-a fixat până azi în memoria mea.
Nu este exclus, însă, să fi visat, doar...:)
Conştiinţa, în anumite registre de funcţionare a ei, nu poate distinge ceea ce s-a fixat în memorie prin perceperea directă a evenimentului de ceea ce s-a fixat prin imaginarea sau reprezentarea lui. Curios lucru, nu face distincţie între origini, se pare că n-o interesează sursa şi autorul, ci conţinutul ca atare - pe care şi-l aminteşte ca "real" şi "personal". Ceea ce duce la nenumărate probleme în viaţa omului...:)

Am înţeles, foarte interesante aceste gânduri pe care ni le-aţi împărtăşit. Ştiu, de asemenea, despre părintele Galeriu că avea o atitudine foarte deschisă faţă de psihologie. Îmi pare rău că n-am acum timp să caut, dar sigur există, pe net, texte şi înregistrări în acest sens. Îmi amintesc clar că am ascultat câteva conferinţe pe această temă, acum mai mult timp, la Trinitas. :)
Hristos în mijlocul nostru, domnule profesor!