Biserica si Psihologia

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

1) Aş vrea să vă întreb: cum este înţeles sufletul uman în ştiinţa psihologiei?
Mai exact, cum îşi definesc psihologii propriul obiect de studiu?
Se afirmă că sufletul are o natură diferită de cea a trupului, sau se confundă cu funcţiile creierului... sau cum?

2) Şi poate că ar fi interesant (acum mi-a venit în gând...) să ne spuneţi dacă psihiatria defineşte psihicul într-un mod total diferit, poate chiar antinomic faţă de psihologie (având în vedere caracterul ei de ramură a medicinei, ştiinţă exactă, spre deosebire de psihologie, care e socio-umană şi, vorba aceea, nu demult desprinsă din filosofie), sau cele două domenii se aseamănă în această privinţă.

3) Şi încă ceva (m-am gândit tot acum, pe moment...): noţiunea de psihic din psihologie include şi ceea ce noi, în teologie, înţelegem prin duh? Un fenomen al vieţii spirituale ar putea fi analizat şi psihologic?... Sau psihicul doar participă la viaţa duhului?...
Sper că n-am formulat naivităţi prea comice! :)

Hristos în mijlocul nostru!

Foarte mult îmi plac întrebările, Laura, mulţumesc!
Nu sunt întrebări naive sau, dacă vrei, sunt la fel de naive ca întrebările copilului: de unde vine ploaia, unde face nani soarele, unde locuieşte Doamne-Doamne? de ce mor oamenii? ş.a.m.d....
Întrebările sunt bune, cred eu, atunci când chiar de par naive, ne dau prilej de reflecţie şi îndreptare pentru întreaga viaţă...:)
Mărturisesc că eu mă întreb şi acum, după atâţia ani de studiu, lecturi, experienţe: ce este psihicul?... Şi nu sunt încă mulţumit de răspuns.

Deocamdată încerc să redactez un text pe scurt, schematic şi nădăjduiesc să pot reveni mâine pentru unele detalieri.

1) În general, şcolile psihologice consideră că natura sufletului (psihic, duh) este mixtă: informaţie şi energie. Lesne de înţeles cum e cu informaţia (memoria, gândirea) precum şi cu energia (emoţii, sentimente, motive, voinţă, temperament). Voi detalia mâine.
Desigur că trupul, în ciuda unităţii lui cu sufletul, e privit în psihologie ca fiind diferit ca natură, organizare şi funcţionare - deşi cunoaştem din biologie că şi trupul deţine o memorie (celulară, cel puţin) şi un metabolism energetic. Natura materială înseamnă, pentru psiholog, că trupul material e concret. Ce înseamnă concret: cognoscibil cu simţurile, vizibil, pipăibil cu mâna.
Astfel, poţi vedea corpul, îl poţi atinge şi palpa, îl poţi mirosi etc. Dar nu putem vedea o idee, nu mirosim un gând, nu putem spune câte grame are o dorinţă ori o teorie ştiinţifică (oricât ar fi ea de "grea"...:))
Psihicul însă este de natură abstractă, incognoscibil cu simţurile. Este imponderabil, inefabil... Efectele lui sau mai exact manifestările comportamentale pot fi însă vizualizate sau auzite: gesturi, mimică, pantomimică, vorbe, texte scrise, desen, muzică etc. Din aceste acte văzute, comportamentale (sau de conduită externă, cum le numim în psihologie) putem deduce, cu oarecare aproximaţie, o mulţime de însuşiri psihice ascunse, întrucât există o legătură organică, de continuitate, între conduita subiectivă internă şi manifestarea externă a acesteia în comportamentul observabil.
Nu putem observa o idee, dar putem observa comportamentul omului declanşat de o idee şi astfel să cunoaştem, fie şi parţial, ideea ascunsă.

2) Asemănare mare, în cele mai multe părţi identitate. Doar că psihiatria se ocupă de o parte a vieţii psihice, anume de tulburările acesteia, de boli. Iar boala, ca să ating şi conceptul acesta, are ceva tipic: mai întâi caracterul constrictiv, ea supunînd voinţa omului şi dirijîndu-i funcţiile psihice într-o direcţie sau într-un mod de funcţionare diferit, în mod mai mult sau mai puţin substanţial, de conduita omului considerat sănătos. În fine, boala are o evoluţie: debut, apogeu, remisiune sau exitus. Desigur, sunt nuanţe, tempo-uri, complicaţii, stagnări şi multe alte nuanţe... Însă, schematic, aceasta este evoluţia caracteristică a bolii în general precum şi în psihiatrie.

3) Psihologii numesc psihicul şi prin termenii de suflet sau chiar duh. Totuşi, la rigoare, de obicei în psihologie (exceptînd unele ramuri care pretind că fac mai mult) cercetăm şi intervenim mai ales la nivelul aşazis lumesc (îmi scapă termenul potrivit în clipa asta), fără a avea pretenţia că demersul nostru atinge polul spiritual, duhovnicesc, acesta fiind rezervat teologilor (mă refer la învăţătură, la teorie) şi preoţilor/duhovnicilor. Uneori însă, vrînd-nevrînd, psihologii întâlnesc şi conţinuturi care ţin de dimensiunea sufletească mai "înaltă" a sufletului, adică pot apărea fenomene cu caracter duhovnicesc ori pur şi simplu conţinuturi ale credinţei. De obicei acestea sunt respectate şi nu lucrăm asupra lor. Aceste aspecte ţin de Teologie şi Biserică.

Fenomenele spirituale, dacă prin aceasta denumeşti lucrarea harului în omul cerdincios, sunt parţial comprehensibile psihologic. Ce se poate cunoaşte? Unele manifestări ale credinţei în planul vieţii psihice, în comportament, în relaţii. Acestea pot fi descrise, fiind constatabile, dar numai măgarii le pot explica, întrucât, ştii vorba mea, măgarii explică orice.
Taina vieţii duhovniceşti nu este, în general, abordată de psihologi. Cei care au încercat nu au adus nimic relevant faţă de învăţătura Părinţilor. Pe lângă Isaac Sirul, de pildă, în materie de duhovnicie un psiholog e un debil mintal - nu pricepe nimic, deşi poate scânci uneori, destul de enervant, ce-i drept...:)

Fireşte că psihicul, şi mă refer aici la componenta lui firească (ăsta era termenul care îmi lipsea mai sus!) coexistă cu polul duhovnicesc al sufletului aşa cum coexistă cu trupul.
Sunt influenţe reciproce, evident.

Deocamdată atât am reuşit să bolborosesc, sper că nu am emis prea multe prostii... Voi reveni mâine cu un ochi critic şi, poate, voi scrie ceva mai vesel...:)

Mulţumesc, Laura, pentru întrebări!

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Foarte mult îmi plac întrebările, Laura, mulţumesc!
Nu sunt întrebări naive sau, dacă vrei, sunt la fel de naive ca întrebările copilului: de unde vine ploaia, unde face nani soarele, unde locuieşte Doamne-Doamne? de ce mor oamenii? ş.a.m.d....
Întrebările sunt bune, cred eu, atunci când chiar de par naive, ne dau prilej de reflecţie şi îndreptare pentru întreaga viaţă...:)
Mărturisesc că eu mă întreb şi acum, după atâţia ani de studiu, lecturi, experienţe: ce este psihicul?... Şi nu sunt încă mulţumit de răspuns.

Deocamdată încerc să redactez un text pe scurt, schematic şi nădăjduiesc să pot reveni mâine pentru unele detalieri.

1) În general, şcolile psihologice consideră că natura sufletului (psihic, duh) este mixtă: informaţie şi energie. Lesne de înţeles cum e cu informaţia (memoria, gândirea) precum şi cu energia (emoţii, sentimente, motive, voinţă, temperament). Voi detalia mâine.
Desigur că trupul, în ciuda unităţii lui cu sufletul, e privit în psihologie ca fiind diferit ca natură, organizare şi funcţionare - deşi cunoaştem din biologie că şi trupul deţine o memorie (celulară, cel puţin) şi un metabolism energetic. Natura materială înseamnă, pentru psiholog, că trupul material e concret. Ce înseamnă concret: cognoscibil cu simţurile, vizibil, pipăibil cu mâna.
Astfel, poţi vedea corpul, îl poţi atinge şi palpa, îl poţi mirosi etc. Dar nu putem vedea o idee, nu mirosim un gând, nu putem spune câte grame are o dorinţă ori o teorie ştiinţifică (oricât ar fi ea de "grea"...:))
Psihicul însă este de natură abstractă, incognoscibil cu simţurile. Este imponderabil, inefabil... Efectele lui sau mai exact manifestările comportamentale pot fi însă vizualizate sau auzite: gesturi, mimică, pantomimică, vorbe, texte scrise, desen, muzică etc. Din aceste acte văzute, comportamentale (sau de conduită externă, cum le numim în psihologie) putem deduce, cu oarecare aproximaţie, o mulţime de însuşiri psihice ascunse, întrucât există o legătură organică, de continuitate, între conduita subiectivă internă şi manifestarea externă a acesteia în comportamentul observabil.
Nu putem observa o idee, dar putem observa comportamentul omului declanşat de o idee şi astfel să cunoaştem, fie şi parţial, ideea ascunsă.

2) Asemănare mare, în cele mai multe părţi identitate. Doar că psihiatria se ocupă de o parte a vieţii psihice, anume de tulburările acesteia, de boli. Iar boala, ca să ating şi conceptul acesta, are ceva tipic: mai întâi caracterul constrictiv, ea supunînd voinţa omului şi dirijîndu-i funcţiile psihice într-o direcţie sau într-un mod de funcţionare diferit, în mod mai mult sau mai puţin substanţial, de conduita omului considerat sănătos. În fine, boala are o evoluţie: debut, apogeu, remisiune sau exitus. Desigur, sunt nuanţe, tempo-uri, complicaţii, stagnări şi multe alte nuanţe... Însă, schematic, aceasta este evoluţia caracteristică a bolii în general precum şi în psihiatrie.

3) Psihologii numesc psihicul şi prin termenii de suflet sau chiar duh. Totuşi, la rigoare, de obicei în psihologie (exceptînd unele ramuri care pretind că fac mai mult) cercetăm şi intervenim mai ales la nivelul aşazis lumesc (îmi scapă termenul potrivit în clipa asta), fără a avea pretenţia că demersul nostru atinge polul spiritual, duhovnicesc, acesta fiind rezervat teologilor (mă refer la învăţătură, la teorie) şi preoţilor/duhovnicilor. Uneori însă, vrînd-nevrînd, psihologii întâlnesc şi conţinuturi care ţin de dimensiunea sufletească mai "înaltă" a sufletului, adică pot apărea fenomene cu caracter duhovnicesc ori pur şi simplu conţinuturi ale credinţei. De obicei acestea sunt respectate şi nu lucrăm asupra lor. Aceste aspecte ţin de Teologie şi Biserică.

Fenomenele spirituale, dacă prin aceasta denumeşti lucrarea harului în omul cerdincios, sunt parţial comprehensibile psihologic. Ce se poate cunoaşte? Unele manifestări ale credinţei în planul vieţii psihice, în comportament, în relaţii. Acestea pot fi descrise, fiind constatabile, dar numai măgarii le pot explica, întrucât, ştii vorba mea, măgarii explică orice.
Taina vieţii duhovniceşti nu este, în general, abordată de psihologi. Cei care au încercat nu au adus nimic relevant faţă de învăţătura Părinţilor. Pe lângă Isaac Sirul, de pildă, în materie de duhovnicie un psiholog e un debil mintal - nu pricepe nimic, deşi poate scânci uneori, destul de enervant, ce-i drept...:)

Fireşte că psihicul, şi mă refer aici la componenta lui firească (ăsta era termenul care îmi lipsea mai sus!) coexistă cu polul duhovnicesc al sufletului aşa cum coexistă cu trupul.
Sunt influenţe reciproce, evident.

Deocamdată atât am reuşit să bolborosesc, sper că nu am emis prea multe prostii... Voi reveni mâine cu un ochi critic şi, poate, voi scrie ceva mai vesel...:)

Mulţumesc, Laura, pentru întrebări!

Domnule profesor, vă mulţumesc mult pentru lămuriri!
Hristos în mijlocul nostru!

[cezar_ioan]

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Putem distinge doua indatoriri de baza ale preotului fata de bolnavi:
1) aceea de a-l indemna pe bolnav sa se supuna examenului medical si, in caz de necesitate, unui tratament sistematic, si
2) aceea de a-l ajuta pe bolnav sa se lupte cu boala, sa constientizeze in mod critic si sa biruie anomaliile sale de caracter si de comportament.

Medicul psihiatru il poate trata pe bolnav in perioadele de psihoza acuta, poate ajuta la diminuarea frecventei crizelor de boala si, in masura posibilitatilor, la prevenirea recidivelor acestora.
Rolul duhovnicului este deosebit de insemnat pentru acesti bolnavi in perioadele dintre crize, cand ei constientizeaza chinuitoarele contradictii dintre starile polare de excitatie si deprimare, de luciditate si de manie oarba, de luminare si de intunecare a constiintei, dintre starile polare de bunavointa fata de lume si oameni si de inraire mohorata, irascibilitate, banuiala fata de invataturile moralizatoare…

Comportamentul preotului este definit de indatorirea generala a pastoratiei: aceea de a ajuta omului sa afle adancul pocaintei, sa refaca perceperea duhovniceasca corecta a vietii din sufletul omenesc, raportarea corecta la propriul pacat si la propria demnitate nemuritoare de fiinta omeneasca, care este supusa unor incercari atat de dramatice la bolnavi atunci cand dedublarea se manifesta la modul maximal.

[cezar_ioan]

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ie-duhovnicie/

Psihiatria pastorala tinde sa patrunda in acele sfere ale vietii duhovnicesti care nu sunt calificate drept „pacat”, dar se „invecineaza” cu el sau il „imping” pe bolnav la pacat. De pilda, anxietatea (daca aceasta este un simptom) nu reprezintă un pacat, si totusi poate genera la om consecinte grave. Ca rezultat al bolii psihice, sufletul omenesc parca se acopera cu o „ceata”, care trebuie risipita. Un astfel de suflet pierde, cum bine observa un preot, drumul spre Dumnezeu.

Vointa omului slabeste. Povetele pastorale sunt premature, fiindca nu pot fi receptate in mod adecvat de catre suferind.
Tratarea unor asemenea suferinte prin mijloace exclusiv ascetice nu este totdeauna justificata. Aici poate fi loc si pentru ajutorul dat de psihiatru. Este bine daca in parohie exista un medic ortodox. In atare caz, preotul se poate folosi de ajutorul lui. Cunostintele de psihiatrie sunt bune si pentru duhovnic, in asemenea cazuri, psihiatria nu contravine pastoratiei, ci tinde s-o imbogateasca cu anumite informatii.
Sarcina preotului este de a-i insufla celui indrumat rabdare si smerenie, de a se ruga pentru el.
Sarcina doctorului este aceea de a trata, nadajduind in ajutorul lui Dumnezeu, tulburarile sufletesti folosindu-se de metodele medicinei contemporane.

Psihiatrul-psihoterapeut, actionand asupra vointei omului, asupra ratiunii si a emotiilor lui, il ajuta sa invinga boala sau urmarile ei.
El incearca sa indeparteze simptomele si sindroamele patologice manifestate ca tulburari ale sistemului nervos central, cum ar fi depresia, anxietatea, astenia etc, aparute nu in urma ispitei vrajmasului, ci din cauze biologice si ereditare.
Dupa insanatosirea sa (cand aceasta este posibila), omul se intoarce la starea normala. El poate privi cu luciditate viata si pe sine insusi, poate merge la biserica, se poate ruga, poate lucra spre binele familiei si al societatii.

Pe masura insanatosirii bolnavului, ponderea ajutorului psihiatric se va diminua, iar cea a ajutorului duhovnicesc va creste. Bineinteles, cele spuse mai sus nu pot descrie decat schematic un domeniu atat de complex cum este psihiatria pastorala.

In lucrarea indrumarii duhovnicesti a enoriasilor bolnavi psihic, preotul trebuie sa-si aduca aminte ca la omul credincios boala se impleteste strans cu religiozitatea lui.
Chiar daca sufletul este bolnav, el crede si nazuieste catre Ziditor.
In aceste cazuri tulburarile psihice au o serie de particularitati. De exemplu, in vremea depresiilor, la bolnavi se observa adeseori urmatoarele semne: obsesia parasirii de catre Dumnezeu, deznadajduirea de mantuire, descurajarea profunda.
Daca aceasta stare sufleteasca tine mai mult de o jumatate de luna, fara sa treaca dupa rugaciune si dupa Sfintele Taine, avem temei sa presupunem prezenta unei boli psihice, si in atare situatii ajutorul psihiatrului este foarte potrivit.

Sa mai dau un exemplu. In psihiatrie exista un diagnostic, numit „[psihoza] religioasa“. El este pus pe baza datelor care atesta tulburari specifice de gandire. Manifestarile [psihozei] religioase sunt diverse. In unele cazuri, ea arata ca un refuz al obligatiilor sociale. In altele, se prezinta ca neglijare a igienei, postire si alte nevointe peste masura, fara binecuvantarea duhovnicului etc. Starile acestea se deosebesc de inselare sau de ratacirea si lipsa de experienta duhovniceasca si printr-o serie de alte manifestari, care le pun in aceeasi grupa cu alte boli psihice.

Preotul trebuie sa-si dea seama unde este pacat si unde este boala. De asta depind numeroase particularitati ale ingrijirii sufletului.

Din pacate, unii clerici si-au format parerea ca ajutorul psihiatric este lipsit de finalitate. Bolile sufletesti sunt receptate de ei fie ca rezultat al lucrarii duhului rau, fie ca urmare a vatamarii sufletului de catre pacat. Şi atat.

Experienta arata ca asemenea concluzii ale pastorilor nu imbunatatesc starea psihica a bolnavilor pastoriti. Cateodata vezi cum unii dintre ei se chinuiesc, sufera de pe urma bolii, dar ocolesc de la o posta cabinetul psihiatrului, chiar daca acesta este ortodox.

Inteleg ca psihiatria este vazuta intr-un mod aparte. Lumea isi aminteste vremurile recente, cand conducatorii comunisti ai statului incercau sa foloseasca psihiatria ca instrument politic pentru inabusirea libertatii de gandire. Asta s-a intamplat, nimic de zis. Vreau sa arat totusi, doua lucruri care, dupa parerea mea, sunt indiscutabile.

Primul este prezenta bolilor sufletesti (psihice).

Al doilea este ca majoritatea colegilor mei se straduiesc sa-si indeplineasca cum se cuvine obligatiile profesionale.

De altfel, legea privitoare la psihiatrie garanteaza libertatile religioase ale bolnavilor psihic. Chiar si psihiatrii se schimba. Astazi intre ei se gasesc din ce in ce mai multi oameni credinciosi.

Odata a venit la consultatie o femeie bolnava, care vreme indelungata nu se putuse hotari daca este cazul sa se adreseze unui psihiatru. Aceasta situatie a si facut-o sa-i scrie staretului arhimandrit Chiril (Pavlov) Unul dintre cei mai cunoscuti Batrani ai Rusiei actuale, duhovnicul Sanctitatii Sale Alexie al II-lea (n. tr.).

Dupa spusele femeii, Parintele i-a raspuns:

„Va puteti adresa unui psihiatru, dar trebuie sa va rugati ca Domnul, daca este voia Lui cea sfanta, sa va tamaduiasca boala prin medic“.

Ştiu ca si alti duhovnici cu experienta au binecuvantat tratamentul la psihiatru.

[fallen]

Daca nu va e cu suparare, poate sunt putin off topic, sa ne lamuriti si noua (mie) urmatorii termeni : 1. psihologie clinica; 2. psihanaliza;3. analiza tranzactionala. E posibil ca primii doi sa-i mai fi definit pe undeva, imi cer iertare daca cumva am uitat sau din neatentie si ignoranta nu am bagat la cap. Multumesc, Doamne ajuta!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

Daca nu va e cu suparare, poate sunt putin off topic, sa ne lamuriti si noua (mie) urmatorii termeni : 1. psihologie clinica; 2. psihanaliza;3. analiza tranzactionala. E posibil ca primii doi sa-i mai fi definit pe undeva, imi cer iertare daca cumva am uitat sau din neatentie si ignoranta nu am bagat la cap. Multumesc, Doamne ajuta!

Cu multă plăcere, după miezul nopţii voi avea sper răgazul să revin pe forum şi voi încerca un răspuns.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

Daca nu va e cu suparare, poate sunt putin off topic, sa ne lamuriti si noua (mie) urmatorii termeni : 1. psihologie clinica; 2. psihanaliza;3. analiza tranzactionala. E posibil ca primii doi sa-i mai fi definit pe undeva, imi cer iertare daca cumva am uitat sau din neatentie si ignoranta nu am bagat la cap. Multumesc, Doamne ajuta!

Psihologie clinică:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie_clinic%C4%83
Extras din Regulamentul Colegiului Psihologilor din România:
http://www.despresuflet.ro/servicii-...ie-clinica--1/

Psihanaliza:
http://www.observatorcultural.ro/Psi...s_details.html

Psihanaliza - o oglindă în care îţi vezi ... spatele Cred că interviul acesta e foarte sugestiv, pentru cei care vor să-şi facă o impresie "de la sursă", cu atât mai mult cu cât e vorba şi despre percepţia socială şi politică a unui psihanalist din/în România.
Precizez doar că Psihanaliza nu face parte, propriuzis, din aria Psihologiei, cele două domenii fiind însă puternic interconectate. În Facultatea de Psihologie şi ştiinţele Educaţiei noi am făcut doar un curs de semestru; unul opţional.
Psihologia academică de azi îşi păstrează rezerve faţă de caracterul subiectiv, speculativ, interpretativ al psihanalizei. Sub impactul spiritului pozitivist al ştiinţei din secolul XX, psihologia academică apreciază tot mai mult disciplinele şi demersurile care au un caracter testabil, pretabil la experimentare, cuantificabil.
Cu toate acestea, în plan terapeutic şi în dezvoltarea personală Psihanaliza rămâne una din cele 3 mari "forţe", alături de Terapiile de Familie şi Terapiile Cognitive. Prin eficienţă, prin procentul mare de succes în tulburări aparent imposibil de tratat, prin dezvoltarea personalităţii celor care au avut curajul confruntării cu sine şi, desigur, resurse mari de timp şi bani.
Psihanaliza este costisitoare. Dar cei care au traversat un travaliu serios susţin că a meritat. Una din cele mai frumoase cărţi pe marginea psihanalizei, tradusă la noi acum 10-15 ani, aparţine scriitoarei franceze A.M. Cardinal. "Cuvinte care eliberează - Romanul unei psihanalize" expune cu mare meşteşug experienţa unei femei foarte bolnave care, ajunsă în miezul disperării, incapabilă de a mai fi om-femeie-soţie-mamă-fiică-prietenă-colegă-etc., apelează la "ultima soluţie" dinaintea suicidului: vizitele de trei ori pe săptămână la un bursuc antipatic, dur şi cinic, care vreme de 7 ani traversează împreună cu ea infernul nebuniei. Salvîndu-i viaţa/familia/profesia. Merită citit, atât pentru forţa scriiturii (venită din adâncul sufletului unei femei remarcabile) cât şi pentru detalii autentice privind procesul complex şi dramatic al ieşirii sufletului omenesc din iadul nebuniei (în maniera aparte, specifică, a relaţiei psihanalitice).

Analiza Tranzacţională
Este o replică la ...psihanaliză, unul din criticii cei mai nemulţumiţi de limitele psihanalizei. Atât "părintele" AT (Eric Berne) cât şi actualii terapeuţi AT de marcă în lume, au avut un contact semnificativ cu psihanaliza. Pentru Eric Berne acest contact a fost un eşec, pentru alţii a fost un succes dar ei au vrut mai mult şi astfel au devenit terapeuţi AT.
Un exemplu de antireclamă la AT, un text foarte prost alcătuit (cu nenumărate erori în conceptualizare şi cu mari deficienţe în a surprinde specificul AT) găsim aici: http://www.la-psiholog.ro/info/analiza-tranzactionala
Merită citit, pentru a înţelege mai bine ce este şi cum funcţionează un site superficial. Un articol "comercial", ca dealtfel tot siteul acela, care speculează ignoranţa/comoditatea/superficialitatea publicului şi care, fără jenă că sub/dez-informează, dă oamenilor ceea ce e pe placul lor: maynymiK ornat bombastic, făcătură din tastatură. Ideal pentru snobi şi snobinete. Kitsch. Manea.

Voi încerca să expun AT (în care am o formare cât de cât rezonabilă) în viitor, dacă topicul va supravieţui. Acum cred că e prematur şi, cu scuzele de rigoare pentru discreţia faţă de AT, m-aş bucura să revenim la chestiunile de bază ale topicului
astfel încât, dincolo de evaluări grăbite şi tendenţioase, să continuăm încercarea de a schiţa specificul Psihologiei pentru a descoperi împreună ce relaţii folositoare pot fi între Psihologie şi Maica noastră, Biserica. Dacă sunt - lucru care depinde mult de noi, oamenii.

[florin_g]

În prealabil postat de fallen

Daca nu va e cu suparare, poate sunt putin off topic, sa ne lamuriti si noua (mie) urmatorii termeni : 1. psihologie clinica; 2. psihanaliza;3. analiza tranzactionala. E posibil ca primii doi sa-i mai fi definit pe undeva, imi cer iertare daca cumva am uitat sau din neatentie si ignoranta nu am bagat la cap. Multumesc, Doamne ajuta!

Cu riscul de a raspunde mai tarziu (dar mai bine dacat niciodata) am sa incerc sa clarific un pic termenii mentionati

1. Psihologia clinica - se ocupa in special cu cazurile cele mai ”dure” din domeniul Psihologiei si Psihiatriei - psihologii din aceasta ramura lucreaza ideaproape cu psihiatrii si sunt de obicei prezenti in spitale sau clinici.

2. Psihanaliza - este prima teorie si metoda de tratament psihologic (https://alexgheorghiu.ro/psihologie/...e/psihanaliza/). Este cea care practic a pus Psihologia pe harta stiintei. Desi profunda, are multe critici mai ales dpdv al metodologiei de cercetare - practic inexistenta la vremea crearii sale. In ziua de azi este mai rar folosita - iar ce se foloseste este o varianta adusa la zi in care multe dintre conceptele initiale au fost ajustate.

3. Analiza Tranzactionala - este un mod de a privi interactiunile dintre oameni. Exista 3 tipuri de rol: Parinte, Adult si Copil - iar fiecare rol este folosit de noi in diferite situatii. Aceste asumari de rol, odata identificate, pot ajuta la identificarea si corectarea unor modele de comportament.

[Demetrius]

În prealabil postat de florin_g

...

3. Analiza Tranzactionala - este un mod de a privi interactiunile dintre oameni. Exista 3 tipuri de rol: Parinte, Adult si Copil - iar fiecare rol este folosit de noi in diferite situatii. Aceste asumari de rol, odata identificate, pot ajuta la identificarea si corectarea unor modele de comportament.

Adică responsabilitățile pe care ni le asumăm ne dau de gol ce rol jucăm?