Despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire

E interesant felul cum ne raportăm noi postmodernii la începuturile epice pe care frumos le-ai evocat...și încă alea nu sunt chiar începuturi fiindcă e vorba despre o perioadă ulterioară celei la care facem trimitere când spunem „Biserica primară”.

Problema care consider eu personal că face ravagii, și pe care mi s=a năzărit că o observ și în articolul propus aci, e următoarea: Striviți de creștinismul psihologic și impersonal de azi, cu o dorință mai mult sau mai puțin autentică de a „accede” la altceva, ne raportăm la Biserica primară ca la o formă mântuitoare, ca la o organizare sau rânduială anume care ne poate scoate din moartea duhovnicească în care zăcem....despre formalismul nostru vorbesc deci căci nu există Biserica primară, Biserica secundară și Biserica terțiară ci există Biserica iar noi putem fi în duhul ei sau nu. Un exemplu de înțelegere contrară, pe care l-am mai scris pe aci dar pe care nu mă sfiesc să îl repet fiindcă îmi place foarte mult, e cel al mitropolitului Filaret care atunci când a fost întrebat cum recunoaște o scriere ortodoxă a răspuns „după duhul ei”. Nu a spus că o compară cu ce scrie în catehismul nu știu cui, sau că se duce în bibliotecă și ia scrierile patristice la rând, ci a spus deci că simte duhul scrierii, adică că (îmi permit eu să interpretez) urmărește schimbarea lăuntrică cu care îl „îmbie” la nivel metafizic scrierea respectivă...evident nu suntem toți Filaret al Moscovei iar consultarea scrierilor patristice are un rol de nealienat însă așezarea cu care consultăm aceste scrieri, așezare întoarsă spre interior ori spre exterior, va determina și rezultatul consultării. Căci dacă vom le vom consulta prost vom ajunge să îi opunem pe Ioan Gură de Aur și alți sfinți părinți din perioadele de început ale Bisericii, sfinților de azi care, și în problema impărtășaniei și în altele, au adesea opinii care în formă sunt foarte diferite....dar nu prea reușesc să exprim ce vreau să zic.