Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Bucuriile credinţei nu sunt în acelaşi plan cu bucuriile lumeşti. Nu au aceeaşi obârşie, nici acelaşi rost, nici aceeaşi natură.
Ele trec prin necazuri şi griji precum Domnul prin peretele unde Îl aşteptau apostolii.

Din câte încep să înţeleg, cultivi o confuzie serioasă între lume şi Biserică, între viaţa de credinţă şi viaţa ... fără credinţă.

Pai exact asta este intrebarea mea! Si exact asta faceti voi si nu reusim sa facem impreuna diferenta. Asta tot caut eu sa rezolv: delimitarea intere cele doua si cum sa le impacam. Voi tot imi cereti sa renunt la lume pentru credinta, adica sa ma calugaresc. Eu asa inteleg din mesajele voastre. Sa las sot, familie, serviciu si alte probleme si sa ma calugaresc. Si eu asta nu pot.

Dacă pornim, însă, de la deosebirile dintre ordinea/sensul lumii şi ordinea/sensul Bisericii, atunci poate că se mai duce ceaţa.
E important în care timp şi spaţiu ne situăm cu mintea şi inima. Timpul şi spaţiul liturgic sunt altceva decât timpul şi spaţiul lumesc. De aici alte bucurii, alte necazuri, alte şi alte experienţe sufleteşti. Alt rost, alt sens al vieţii.

Păcat că faci atât de consecvent apologia rezistenţei la credinţă. Mesajele tale sunt pentru mine, de când te ştiu pe forum, un mare NU! Atâta spui mereu, printre rânduri sau uneori mai făţiş: pe mine Dumnezeu/Biserica/preotul NU mă iubeşte, nu mă ajută, nu mă fericeşte etc. Asta NU, aia NU, etc. etc. Mereu şi mereu NU, NU, NU.

Intelegi prost. Nu am spus nicaieri ca Dumnezeu nu ma iubeste, nu ma fericeste, sau nu ma ajuta Tocmai asta spun, ca ma lupt foarte mult sa fac pentru EL. Si spun si eu si altii (vezi si articolul din link) ca viata este o lupta.


Când oare vei spune şi tu un început de DA? Când îţi vei da seama că trăieşti, de fapt, acest DA! şi nu o să-l mai negi?
Aici nu te inteleg. Ce vrei sa spui ca traiesc acest DA? Care?

DA, Dumnezeu e Bun şi mă iubeşte.

DA, spun asta mereu. Si El si Maica sa si alti sfinti la care ma rog.

DA, am trăit pacea asta, bucuria asta, speranţa asta.
DA, e drept că am necazuri, însă Domnul m-a ajutat, credinţa mea în el mă ajută, Biserica mă ajută, forumul (de ce nu?) mă ajută. Şi pentru toate acestea mulţumesc lui Dumnezeu şi semenilor mei, OMUL.

Stop! De ce ii pui pe toti in aceeasi oala? Exact asta este greseala. Exact asta este problema mea. Pana la "forumul ma ajuta" este corect. Forumul imi face si mult rau. Semenii mei: da, unii ma ajuta si le multumesc. Dar nu toti intra in categoria asta. Cin este "OMUL" in fraza/acceptiunea ta? La cine te referi? DA, lui Dumnezeu ii multumesc


Când îţi vei lua seama şi vei începe să rulezi exact placa inversă acesteia pe care o tot învârţi la nesfârşit? Pe tine nu te mulţumeşte nimic în Biserică? Şi dacă te mulţumeşte, totuşi, de ce nu ne spui şi nouă mai des?

Amesteci Biserica si biserica. Ele sunt doua lucruri diferite. Te rog sa te mai gandesti putin. In Biserica ma multumeste tot ceea ce pot sti si intelege eu. In biserica...este alta discutie

Ce-ar fi să porneşti, de azi, un mic exerciţiu de recunoştinţă? Îţi spun din experienţă personală că aduce mult folos sufletesc. Au mărturisit şi alţii...:)

In final iti spun inca o data. Nu stiu de ce le pui pe toate in aceeasi oala si ce vrei de fapt de la mine.
Tu cand vine un pacient la tine ii asculti si intelegi problemele lui de viata? Da sau nu? Sau il iei la descusut numai cu credinta si biserica? Iti faci profesia, sau credinta in cabinet? Esti preot sau psiholog?

Ii spui sa se lase de familie si sa se duca la manastire, sau il ajuti sa-si rezolve problemele din viata, cele lumesti, cu care vine la tine?

Intelege si tu si ceilalti care tot imi puneti mie ganduri si vorbe gresite:
Nu stiu voi, dar eu sunt un om intre oameni si nu pot sa ma clonez si sa fiu numai pentru Dumnezeu, sau numai pentru lume.

Ori ma duc la manastire si atunci sunt numai pentru Dumnezeu, ori traiesc in lume si atunci sunt, trebuie sa fiu si cu oamenii.

Dar in lume petrec si mult timp cu Dumnezeu.
Inca o data lupta asta de care borbesc eu consta in neputinta de a fi si cu Dumnezeu si Om pentru altii, asa cum cere EL si imi doresc si eu sa fiu.

La fiecare pas trebuie sa canataresc, sa masor. Sa fiu a Lui si a aproapelui.

Voi cum faceti asta? Va este usor? Reusiti sa le imbinati? Asta intreb eu.

Tu esti credincios, faci o gramada pentru credinta si Dumnezeu. Dar pentru sotia ta, pentru copii, pentru semenii tai faci suficient? Ti se pare ca le dai ceea ce trebuie? Ai vreodata remuscari ca-i neglijezi retragandu-te prea mult in credinta?
Probabil ca sunt intrebari pe care si le pune si un preot de mir si poate ca si el are acest zbucium.
In plus mai este si lupta cu pacatul. Daca fac asta este pacat? Daca spun asta este pacat? Calc peste sufletul meu ca sa fac bine semenului? Intrebari din astea sunt multe.

Asta intreb eu de fapt si voi toit ii dati zor cu "rezistenta la credinta".
Nu stiu, voua vi se pare ca totul este atat de simplu. Poate ca de fapt nu va ganditi, le indepartati din fata voastra, le ascundeti, dar problemele astea exista.

Nu stiu. Intreb si eu cum de va este atat de usor cand pana si monahii scriu despre lupta lor.

In fine, nu mai conteaza.